Noile riscuri pentru securitatea europeana si rolul criminologiei in combaterea lor

Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră, etc.

Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat. Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale în acest sens.

Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei.

Ministerul Administraţiei şi Internelor este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar. Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală).

De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate. În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.

Legea română - cadru în domeniu este Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 şi recent, prin Legea nr. 222/2008, despre care am vorbit pe larg pe întreg parcursul lucrării de faţă. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie penală a reprezentat, la momentul adoptării, un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene.

La elaborarea acesteia a fost avută în vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu care fac parte din acquis-ul comunitar. Evoluţia permanentă a acquis-ului comunitar în domeniul cooperării judiciare în materie penală, precum şi constatarea, în aplicarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală de către judecători, procurori, poliţişti şi reprezentanţii direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei, a existenţei unor reglementări perfectibile, au impus modificarea şi completarea acestui act normativ.

Astfel, luând în considerare propunerile practicienilor şi urmărind armonizarea deplină cu normele comunitare în domeniu, Ministerul Justiţiei a elaborat proiecte de modificare a legii care au devenit Legea nr. 224/2006, respectiv Legea nr. 222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Toate aceste modificări au fost avute în vedere pe parcursul lucrării de faţă unde am încercat, totodată, să formăm o imagine cât mai completă asupra subiectului analizat.

Societatea la nivel planetar nu a fost niciodată confruntată cu asemenea pericole şi flageluri ca la acest sfârşit şi început de mileniu. Acumulările iraţionale de armament, în primul rând nuclear, au creat pericole iminente pentru autodistrugeri colective, zonale şi chiar regionale, în timp ce peste un miliard de analfabeţi sunt azvârliţi la periferia existenţei umane, iar foametea seceră anual milioane de vieţi omeneşti. Această dramă contemporană nu se opreşte, incredibil, aici. Mizeria socială este dominată de consumul sinucigaş de droguri, de şomajul în creştere al sutelor de milioane de oameni şi de zecile de milioane de emigranţi care rătăcesc, fără nici o speranţă de viaţă prin lume.

Acest tablou sinistru al unei civilizaţii informatizate, care se pretinde înfloritoare, nu ar putea fi complet dacă nu s-ar consemna un flagel de proporţii care se extinde ameninţător, cuprinzând zone întinse ale planetei, respectiv flagelul violenţei. Violenţa, sub toate aspectele ei, criminalitatea sordidă şi terorismul, reprezintă fenomene deosebit de negative şi periculoase care se manifestă şi se propagă cu o deosebită frecvenţă şi intensitate în lumea contemporană.

Apariţia şi amplificarea violenţei sunt rezultatul şi expresia crizelor profunde care caracterizează societatea contemporană, indiferent de structura ei socială, dar şi o dovadă a incapacităţii acesteia de a soluţiona problemele complexe cu care se confruntă. Prin dimensiunile pe care le-a atins, violenţa, sub multiplele sale forme de manifestare, tinde să se generalizeze determinând în rândul populaţiei un puternic sentiment de nelinişte şi insecuritate. Teama provocată de actele de violenţă face ca străzile marilor metropole ale lumii să se golească la lăsarea nopţii. În numeroase state nivelul violenţei a devenit o problemă deosebit de importantă, de ordin naţional, cu profunde consecinţe asupra vieţii sociale, economice şi politice. Ea antrenează mari frământări şi nelinişti, duce la destabilizare economică şi politică, produce schimbări ori răsturnări de guverne.

Formele clasice de violenţă au fost completate cu altele noi, mai cinice şi mai perverse, victimele acestora provenind tot mai mult din rândul unor oameni nevinovaţi care nu au nici o legătură de cauzalitate cu adevăratele scopuri urmărite de autorii lor. Mai mult, violenţa şi exploatarea consecinţelor acesteia au devenit o armă politică deosebit de eficace. Cultul violenţei, al banului, al îmbogăţirii prin orice mijloace, impregnează tot mai puternic societatea contemporană. Formele de violenţă evoluează odată cu mutaţiile din societate.

Proliferarea violenţei este un produs direct al modului de existenţă actual. O formă sui generis de manifestare a violenţei o reprezintă terorismul, adică folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea în vederea atingerii unor scopuri criminale. Având drept caracteristică intimidarea prin acte de cruzime şi violenţă, iar ca mijloace de realizare a scopului propus, răpirea, asasinatul, execuţiile sumare sau alte forme de violenţă oarbe (explozii, incendieri, distrugeri, acte de sabotaj etc.), în mod indiscutabil, putem spune că terorismul reprezintă cel mai periculos flagel al perioadei contemporane.

Pericolul pe care îl reprezintă terorismul este cu atât mai evident, dacă avem în vedere cele mai importante atacuri din ultimii anii – cum sunt cele din 11 septembrie 2001 şi foarte, recent, cele din Spania, din martie 2004. În urma măsurilor de combatere a terorismului luate în ultimii ani, într-o serie de state occidentale, îndeosebi, arestarea principalilor conducători ai unor grupuri şi organizaţii teroriste (Brigăzile Roşii, Beden-Meinhof, arestarea celebrului Carlos etc.) majoritatea organizaţiilor şi-au revizuit strategia şi tactica de acţiune, concomitent cu reorganizarea.

Orice definiţie şi oricare concept sunt rodul unor studii mai aprofundate sau nu, în funcţie de meticulozitatea şi profunzimea celui preocupat. În ceea ce priveşte noţiunea de „frontieră”, majoritatea specialiştilor în domeniu o definesc ca fiind linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafaţa terestră, care delimitează teritoriul statelor între ele sau faţă de marea terestră şi spaţiul extraatmosferic.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, frontiera de stat reprezintă „linia naturală sau convenţională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care fac parte din teritoriul său” . Conform Legii nr. 56/1992 (în prezent, abrogată) „frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine şi marea teritorială a României de zona contiguă. Totodată frontiera de stat delimitează în plan vertical spaţiul aerian şi subsolul statului român de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine” .

În prezent, O.U.G. nr. 105/2001, privind frontiera de stat a României, defineşte frontiera de stat ca fiind „linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale ale mării teritoriale a României”.

Construcţia europeană a cunoscut o evoluţie dinamică şi spectaculoasă în cei peste 50 de ani de când două ţări, pe care le putem numit „pionieri” ai integrării europene, Germania şi Franţa, lansau cunoscutul document intitulat „Planul Schuman”. În anii care au trecut de atunci, construcţia comunitară a înregistrat remarcabile succese, antrenând noi şi noi ţări pe drumul integrării.

De la primele 6 state care semnau, în 1957, Tratatele de la Roma, până la actualele 25 state membre (începând cu 1 mai 2004), ce vor deveni – în perspectivă – 27 sau chiar 28, Europa a străbătut un drum lung şi nu lipsit de dificultăţi. Construcţia europeană s-a dezvoltat nu numai pe orizontală, prin sporirea numărului statelor participante la procesul de integrare, dar şi pe plan vertical, prin includerea unor obiective noi şi tot mai importante pe agenda problemelor ce trebuiau să le aibă în atenţie noua Europă.

De la problemele economice, fireşti şi prioritare în anii ’50, construcţia europeană a abordat noi şi noi domenii, tot mai importante, care nu fuseseră avute în vedere la începuturi. Astfel, Europa integrată de astăzi dobândeşte competenţe în problemele politicii externe şi de apărare, ale justiţiei şi ale afacerilor interne.

Extinderea prerogativelor Uniunii Europene în probleme militare (crearea Forţei Europene de Reacţie Rapidă – FRR, în urma summit-ului de la Laeken, din 2001, este elocventă în acest sens) o configurează tot mai mult ca un nou centru de putere mondial, în măsură să influenţeze decisiv – alături de SUA şi Japonia, dar şi de Rusia şi China – politica mondială.

Edificarea Europei integrate a implicat, cum era şi firesc, un rol crescând pentru factorul juridic, chemat să guverneze transformarea comunităţilor într-o putere mondială şi, totodată, să statornicească reguli clare de conduită, direct obligatorii pentru statele europene şi pentru cetăţenii acestora, astfel încât obiectivele comunitare să fie traduse în practică nu numai la nivelul statelor, instituţiilor, organismelor economice, dar şi al simplilor cetăţeni. Tratatele de la Paris, Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam, Nisa şi recentul Proiect de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum victorios, dar nu lipsit de sinuozităţi, de momente de tensiune care au fost în final depăşite, spre edificarea unei ordini de drept europene.

Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp ca un element hotărâtor al construcţiei comunitare, polarizând energiile statelor, găsind formule de compromis – atunci când a fost cazul – pentru ca mersul înainte spre integrare al Europei să fie înfăptuit cu un ceas mai devreme. În contextul noilor provocări ale valurilor de criminalitate cu care se confruntă toate societăţile în prezent, „politica externă şi de securitate” şi „justiţia şi afacerile interne” au căpătat, în ultimul timp, dimensiunile unor medicamente miraculoase care pot oferi soluţia eliminării răului societal.

Acceptarea JAI reprezintă, fără îndoială, expresia unei nevoi fireşti de a trăi şi munci într-un mediu securizat ce este apărat în concordanţă cu propriile noastre dorinţe. Suplimentar, oamenii chiar îşi doresc să participe la acest proces de administrare a justiţiei şi să simtă că sunt protejaţi de „braţul legii”.

Valenţele pozitive îmbrăcate de domeniul securităţii, justiţiei şi afacerilor interne, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, au constituit „mirajul” care ne-a atras în studierea dimensiunilor conceptuale şi practice ale terorismului şi modalităţilor şi mijloacelor de combatere a acestuia, la nivel european, în general, şi la nivelul Uniunii Europene, în special…

Mediul înconjurător este constituit, potrivit definiţiei sale legale , din ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

Noţiunea de mediu înconjurător este o noţiune fundamentală, fiind susceptibilă, în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică.

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, în accepţiunea sa politică, ocrotirea naturii ca şi protecţia mediului înconjurător, considerat în ansamblul său, devine o condiţie indispensabilă pentru progresul social. În acelaşi timp, realităţile contemporane ne conving tot mai mult că ideea de politică ecologică trebuie să dobândească aceeaşi importanţă ca politica economică, generalizându-se tot mai mult ideea că prognoza ecologică este tot atât de importantă pentru fundamentarea deciziilor ca şi cea economico-socială.

Scopul protecţiei mediului înconjurător este păstrarea echilibrului ecologic, înţeles ca ansamblul stărilor şi inter-relaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia, obiectiv ce se realizează prin utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea poluării, de toate felurile şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale, cu ajutorul unor mijloace de drept.

Factorul uman, în evoluţia sa istorică, a exercitat asupra mediului înconjurător influenţe care s-au amplificat din ce în ce mai mult, constituind un impact uriaş ce a dus la ruperea echilibrelor naturale.

Astfel, omul a despădurit mai mult de jumătate din aria împădurită, a degradat imense suprafeţe prin culturi succesive, a consumat aproape până la epuizare unele din resursele naturale ale planetei, a redus posibilităţile de autopurificare a biosferei datorită marilor cantităţi de substanţe toxice şi reziduuri aruncate în natură, a provocat premisele unui dezechilibru în balanţa oxigenului şi a ecranului protector de ozon, a poluat oceanele prin masive scurgeri de substanţe nocive pentru flora şi fauna marină etc.

O scurtă perioadă de timp, între căderea zidului Berlinului în 1989 şi dispariţia U.R.S.S. în 1991 a fost întoarsă o pagină din istoria lumii. „Paranteza” deschisă la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, care a suspendat cursul normal al istoriei pentru a împietrii lumea în configuraţia bipolară rigidă s-a restructurat.

Schimbările spectaculoase survenite în Europa Centrală şi de Est (în perioada 1989-1991) au marcat şi sfârşitul „Războiului Rece”. Astfel, după aceste momente care au modificat radical situaţia geopolitică din Europa, şi imperativele de securitate ale membrilor Alianţei Nord-Atlantice s-au schimbat fundamental.

Cu toate acestea, evenimentele ulterioare au dovedit că pericolele şi ameninţările la adresa păcii şi stabilităţii se menţin. După Războiul Rece, dezgheţul politic a lăsat câmp liber extremismului şi naţionalismului de toate genurile, a căror acţiuni pot ameninţa stabilitatea şi prosperitatea Europei.

Pericolul reprezentat de Armata Roşie a dispărut în dimensiunea sa convenţională, însă rămân alte pericole: este vorba de puterea neconvenţională a Rusiei, riscurile de proliferare ale armelor de distrugere în masă, la care se adaugă incertitudinea tranziţiei către democraţie şi capitalism, ţările Europei Centrale şi de Est fiind mai vulnerabile ca niciodată la riscurile de instabilitate şi conflict.

Ca urmare a schimbărilor intervenite pe continentul european, Alianţa Atlantică trebuie să ia măsurile necesare care să evolueze asupra a trei puncte: „adaptarea la noile sale misiuni de securitate colectivă şi de menţinere a păcii, care să confirme legitimitatea sa istorică, abandonarea fără rezerve a finalităţii direcţionale care să înduplece neîncrederile moştenite ale trecutului şi în final şi mai curând acceptarea, în sinele său, a unei indentităţi europene de apărare”.

În raport cu schimbările produse în contextul strategic şi politic, în urma hotărârilor luate de şefii de stat şi guvern ai ţărilor membre N.A.T.O. în cadrul reuniunilor de vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991) şi Bruxelles (ianuarie 1994), Alianţa a adoptat strategia sa globală care a vizat necesitatea de a întări rolul politic al Alianţei şi contribuţia pe care o poate aduce, în cooperare cu alte instituţii, la calificarea securităţii şi stabilităţii de care depinde viitorul Europei.

Conceptul strategic, adoptat în 1991 la Roma, de către şefii de stat şi Guvern, propune o viziune largă asupra securităţii, bazată pe dialog, cooperare şi pe menţinerea unui potenţial de apărare colectivă.

De la întâlnirea la nivel înalt de la Londra, din iunie 1990, Alianţa Nord-Atlantică a fost angajată într-un proces complex de transformare pentru a ţine cont de climatul de securitate european schimbat în mod radical. Acest proces a avut drept rezultat o nouă strategie, revizuirea forţelor şi structurilor de comandă, precum şi asumarea unor noi misiuni, inclusiv operaţiuni de menţinere a păcii.

Terorismul internaţional constituie o infracţiune sui generis, adică un tip special de infracţiune, caracterizată printr-un element de extraneitate: pregătirea şi executarea acestei infracţiuni, subiectele ei pasive sau active, mobilul, mijloacele de înfăptuire ale autorului interesează mai multe state.

Ansamblul de crime şi delicte care constituie terorismul îmbracă, în anumite circumstanţe, un caracter internaţional, fie pentru că săvârşirea sau efectul lor se prelungeşte pe teritoriul mai multor state, fie prin faptul că aduc atingere unor bunuri juridice de înaltă valoare, a căror protecţie constituie o condiţie esenţială pentru menţinerea raporturilor de bună înţelegere între state şi, în consecinţă, a păcii internaţionale.

Aşadar, actele de terorism internaţional sunt adesea, pregătite într-un alt teritoriu decât acela unde infracţiunea trebuie să fie executată sau să-şi producă efectele. În anumite cazuri, activităţile criminale depuse în vederea săvârşirii infracţiunii teroriste se manifestă sau se prelungesc pe teritoriul mai multor state, fapt care imprimă caracter internaţional infracţiunii.

În termenii articolelor 1 şi 3 în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, elaborată de fosta Ligă a Naţiunilor în 1937, caracterul internaţional al infracţiunii teroriste rezultă din faptul că actele de violenţă, ca şi asocierea, înţelegerea, instigarea, participarea etc. sunt săvârşite în vederea comiterii infracţiunii teroriste contra unui stat străin. Şi, în virtutea articolului 10 din aceeaşi Convenţie, chiar dacă infracţiunea este îndreptată împotriva statului pe teritoriul căruia ea a fost săvârşită, reprimarea poate căpăta un caracter internaţional, dacă autorul s-a refugiat în altă ţară.

În concepţia specialiştilor români în drept internaţional, terorismul poate fi internaţional “când urmăreşte să complice sau să determine ruperea relaţiilor paşnice dintre state, să înlăture anumiţi oameni politici indezirabili unor cercuri străine, sau să influenţeze prin intimidare politica internă sau externă a unui anumit stat” . În lucrările Conferinţelor pentru unificarea dreptului penal, desfăşurate între cele două războaie mondiale, genul acesta de terorism a fost întotdeauna desemnat prin expresia de „terorism politic”, expresie care, date fiind formele sub care se manifestă astăzi terorismul internaţional nu mai corespunde întru totul.

Fără îndoială că, în materialitatea sa terorismul internaţional păstrează însuşirile oricărui act de teroare: omoruri, vătămări grave contra persoanei, sechestrări etc., săvârşite cu intenţia creării unei stări de pericol, de teamă şi panică în rândul populaţiei, să provoace dezorganizarea vieţii economice, sociale, catastrofe (distrugerea mijloacelor sau căilor de comunicaţie, otrăvirea surselor sau cursurilor de apă, explozii, propagare de epidemii, etc.) afectând astfel dreptul la viaţă sau libertate al unei întregi colectivităţi umane şi periclitând în acelaşi timp relaţiile paşnice între naţiuni.

Actul de violenţă poate atinge şi viaţa unei singure persoane, cu un anumit rol deosebit în colectivitate, cu scopul de a produce efecte de intimidare în colectivitatea respectivă.