Genocidul

Infracţiunile contra siguranţei statului nu au, de regula, un obiect material, acţiunea incriminata nefiind exercitata în mod direct asupra unui bun sau asupra corpului unei persoane. Excepţie de la aceasta caracteristica generala fac unele fapte de tradare; de pilda, în cazul tradarii prin transmiterea de secrete, obiectul material consta în documentul care reprezinta un secret de stat şi care este transmis, procurat sau deţinut în vederea transmiterii; sau cazul tradarii prin ajutarea inamicului, infracţiune al carei obiect material consta în uzine, instalaţii industriale, cai de comuncaţie, aeronave, aparate, armament, diverse alte valori etc., predate sau procurate inamicului.

De asemenea, exista obiect material constând, de data aceasta, în corpul persoanei/persoanelor, în cazul atentatului care pune în pericol siguranţa statului sau în cazul atentatului contra unei colectivitaţi. Oricum ar fi, de câte ori o infracţiune contra statului are un obiect material, acesta este aratat în chiar textul legii, indicându-se trasaturile ce-l caracterizeaza. Infracţiunile contra siguranţei statului includ în latura lor obiectiva, la fel ca orice alta infracţiune, o fapta, o urmare periculoasa şi un raport de cauzalitate dintre fapta şi urmare.

Fapta, care este descrisa în textul de incriminare, difera de la o infracţiune contra siguranţei statului la alta. De cele mai multe ori, ea consta într-o acţiune, ceea ce însemna ca cele mai multe infracţiuni contra siguranţei statului sunt infracţiuni comisive care creeaza o stare de pericol sau, eventual, aduce o atingere siguranţei statului. Acţiunile se pot materializa în felurite modalitaţi: transmiterea unor secrete de stat (în cazul infracţiunii de tradare prin transmitere de secrete), acţiune armata (subminare a puterii de stat), atentat împotriva unei personalitaţi a statului nostru ori a unui alt stat (atentantul care pune în pericol siguranţa statului, respectiv infracţiuni contra reprezentantului unui stat strain), distrugerea de bunuri materiale (acte de diversiune), transmiterea orala sau scrisa de idei, concepţii (propaganda în favoarea statului totalitar şi comunicarea de informaşii false), iniţierea unei asociaţii (complotul) ori acşiuni împotriva ordinii constituţionale.

Termenul de “terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la “teroare”, cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greacă, teroarea - Phobus - şi frica - Deimos erau numele celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al zeului Ares, zeul războiului.

Încă din Antichitate, frica şi teroarea au reprezentat instrumentele convingătoare ale voinţei. Violenţa era calea cea mai des utilizată pentru realizarea unui scop politic. Ea putea fi îndreptată împotriva membrilor unei elite, contra unor pretendenţi la putere sau împotriva populaţiei pentru a o supune.

Realitatea existenţei terorismului menţionată şi de Tucidide, a reprezentat o prezenţă neîntreruptă în polisurile antice greceşti şi apoi în Imperiul Roman. Zeloţii evrei au reuşit să provoace a revoltă masivă a hebreilor împotriva ocupaţiei romane.

Teroarea mesianică, caracteristică zeloţilor şi sicarilor, a reprezentat forma cea mai cunoscută de manifestare a pratoterorismului.

Domeniul geneticii medicale este un domeniu ultrasensibil, care influenţează în esenţă specia umană prin crearea unei noi specii, perfecţionată, superioară, prin posibilitatea eliminării bolilor sau handicapurilor şi prin îmbunătăţirea caracteristicelor fizice şi intelectuale.

Având în vedere amploarea pe care a atins-o dezvoltarea tehnologiei genetice, este explicabilă multitudinea de controverse etice care planează asupra lor. Practica demonstrează că atâta timp cât nu este o reglementare legală se produc lucruri inimaginabile în folosul privat al unor grupuri de interese.

În România în acest moment era necesară adoptarea de acte normative pentru a stopa neregulile genetice şi obţinerea de venituri ilicite pentru grupurile de interese. Aspectul penal al determinărilor genetice este un punct de plecare la care în procedură de urgenţă trebuie emise noi reglementări. Problema cea mai importantă care apare este posibilitatea ca tehnologia genetică să se extindă atât de mult încât să scape de sub controlul uman.

Infracţiunea de fals intelectual este reglementată în codul penal român, partea specială, la art. 289 care prevede: „Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare d la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepseşte”.

Denaturarea are loc în cazul acestui fals chiar în momentul întocmirii acestuia de către un funcţionar care se află în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu şi care este competent, potrivit legii, de a emite acel înscris.

Sensul noţiunii de „funcţionar” este dat de art. 147 C. pen. potrivit căruia, funcţionarul public este orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 C. pen. Potrivit acestui articol: „prin termenul „public” se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate public, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii sunt de interes public”.

Instituţia graţierii este reglementată în primul rând prin dispoziţii constituţionale. Astfel, potrivit Constituţiei României, revizuită în anul 2003, graţierea colectivă, adică graţierea generală, este de atributul exclusiv al Parlamentului, ca unic organ legiuitor, şi poate fi adoptată numai prin legi organice (art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţie), iar graţierea individuală este o atribuţie exclusivă a Preşedintelui României (art. 94 lit. d din Constituţie).

Legea nr. 546 din 14 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii defineşte graţierea ca fiind: „măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară”.

Legea nr. 546/2002 (art. 2) trimite la dispoziţiile constituţionale, arătând că graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie.

Instituţia răspunderii faţă de funcţionarii publici apare ca fiind necesară dacă avem în vedere importanţa deosebită a activităţii organelor administraţiei publice.

Având ca sarcină executarea legii, funcţionarii sunt ţinuţi să respecte legea, iar în caz de încălcare a acesteia să poarte întreaga răspundere pentru fapta lor. Instituţia răspunderii juridice a funcţionarilor publici este reglementată în Capitolul VIII denumit „Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici”, din Legea nr. 188/1999 privind Statul funcţionarilor publici cu modificările şi completările ulterioare.

De „lege ferenda” se impune modificarea titlului Capitolului VIII din Legea nr. 188/1999. Într-o nouă reglementare, acest titlu trebuie să aibă următoarea denumire: „Răspunderea funcţionarilor publici”, incluzând aici cele patru forme ale răspunderii juridice ale funcţionarilor publici: răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă, penală, după caz.

O asemenea modificare este necesară întrucât titlul actual al acestui capitol este lipsit de precizie. Potrivit art. 85 din Statutul funcţionarilor publici, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz. Răspunderea penală a funcţionarilor publici este reglementată în art. 86 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care prevede în alin. 1 că răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.

Legea penală (Codul penal, partea specială), reglementează în Titlul VI - Infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. dintre infracţiunile reglementate în acest titlu, în studiul de faţă am avut în vedere următoarele infracţiuni: auzul în serviciu contra intereselor persoanelor - art. 246 din Codul penal, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi - art. 247 din Codul penal, abuzul în serviciu contra intereselor publice - art. 248 din Codul penal, neglijenţa în serviciu - art. 249 din Codul penal, purtarea abuzivă - art. 250 din Codul penal, conflictul de interese - art. 2531 din Codul penal, luarea de mită - art. 254 din Codul penal, primirea de foloase necuvenite - art. 256 din Codul penal, traficul de influenţă - art. 257 din Codul penal.

În ultimul deceniu, în mai multe ţări, s-au multiplicat preocupările în domeniul prevenirii şi combaterii infracţiunilor contra vieţii, elaborându-se programe şi strategii distincte. Au apărut, în acest sens, numeroase organizaţii şi instituţii implicate activ în soluţionarea unor asemenea probleme şi au fost iniţiate o serie de măsuri destinate sancţionării mai drastice a infractorilor. Pe de altă parte, au fost introduse o serie de reforme la nivelul sistemului juridic, al sistemului medical sau al altor instituţii abilitate etc.

Dincolo de sensibilizarea opiniei publice faţă de extinderea fenomenului criminalităţii, au fost iniţiate o serie de măsuri structurale, capabile să susţină eforturile autorităţilor şi organizaţiilor nonguvernamentale în activitatea de intervenţie, tratament şi asistenţă.

În ceea ce priveşte soluţiile juridice, acestea reprezintă astăzi, în majoritatea ţărilor care se confruntă cu gravitatea problemei violenţei, una dintre preocupările principale ale specialiştilor, în încercarea lor de a găsi noi forme de prevenire şi descurajare a actelor de agresiune. Astfel, gradul de inadecvare a legilor în ceea ce priveşte protejarea victimelor şi sancţionarea mai fermă a agresorilor a făcut ca, în mai multe ţări, reforma sistemului legislativ şi juridic să constituie o prioritate absolută, situaţie aplicabilă şi României.

Ca urmare a reformelor întreprinse în domeniul legislaţiei şi al funcţionării sistemului juridic, au fost făcuţi paşi importanţi în activitatea de elaborare şi punere în aplicare a unor legi importante cu privire la protejarea şi asistenţa victimelor şi înăsprirea pedepselor pentru agresori. În acelaşi timp, s-a armonizat legislaţia existentă în mai multe ţări şi au fost introduse noi norme juridice capabile să incrimineze şi să sancţioneze violenţa între membrii familiei, cu precădere cea îndreptată împotriva femeilor, copiilor şi bătrânilor.

Una dintre cele mai semnificative măsuri legale elaborate în acest sens a constat în a acorda dreptul tribunalelor de a decide interdicţii în ceea ce priveşte abuzul unei rude împotriva altei rude, interzicerea hărţuielilor şi ameninţărilor la adresa victimei, obligarea agresorului la plata unor daune pentru victimă sau la susţinerea ei financiară etc. Pe de altă parte, au fost redefinite anumite reglementări deja existente, în scopul unei stabiliri mai precise a responsabilităţii agresorilor şi a intereselor victimelor.

Gradul de eficacitate a acestor legi a depins şi depinde însă, în continuare, de modul în care sunt aplicate şi de atitudinea sau mentalitatea celor care administrează actul de justiţie. În mai multe ţări, poliţiştii sau judecătorii sunt caracterizaţi ei înşişi de atitudini discriminatorii faţă de victime, aşa cum este, de exemplu, cazul unor ţări islamice, unde femeia nu beneficiază de un tratament echitabil în actul de justiţie.