Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru: Competenta in materie penala

Încălcarea oricărei dispoziţii incriminatoare din legea penală face să se nască un conflict, un raport juridic de drept penal, în baza căruia titularul dreptului încălcat va beneficia de protecţia legii penale. Pentru realizarea acestei protecţii, titularul valorii sociale lezate va putea sesiza organele competente, în formele prevăzute de lege, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului. În felul acesta, conflictul de drept penal care face obiectul raportului juridic penal, este adus în faţa organelor judiciare pentru a fi constatat şi a se stabili ordinea de drept încălcată.

În consecinţă, trebuie să se recurgă la justiţie, singura cale posibilă pentru aplicarea sancţiunii prevăzute de norma penală violată.

Mijlocul juridic creat de lege pentru realizarea ocrotirii penale în mod reactiv, prin aplicarea sancţiunii penale, este acţiunea în justiţie. Pe calea acestei acţiuni se valorifică dreptul privind valorile sociale ocrotite de norma juridică.

Dreptul procesual penal reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează efectuarea urmăririi penale de către organele competente, modul de judecată a instanţelor judecătoreşti a cauzelor penale, desfăşurarea procesului penal şi punerea în executare a hotărârilor penale. Din punct de vedere etimologic, procedură provine din contopirea a două cuvinte latine: „pro - înainte” şi „cederi de la verbul cedo, -ere, cessi, cessum – a merge”.

Astfel, procedura penală este ştiinţa care ne arată calea de urmat într-un proces penal, după cum procedura civilă ne arată drumul într-un proces civil . Procesul penal se înfăţişează ca un complex de acte succesive, care datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive, dă imaginea unei activităţi organizate în care se urmăreşte aflarea adevărului şi pronunţarea unei soluţii juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre rezolvare organelor competente.

Din definiţiile date în literatura de specialitate reiese că desfăşurarea procesului penal în deplină legalitatea este asigurată de organele judiciare, care trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile în limitele competenţei lor. Justiţia penală exprimă activitatea de a descoperi infracţiunile săvârşite, de a identifica şi prinde infractorii şi de a aplica pedepsele, activitate anume reglementată de lege şi desfăşurată de anumite organe – organe judiciare.

Aşadar „justiţia penală se realizează de către organele special prevăzute de lege, într-o formă specială stabilită de lege şi după anumite norme prevăzute de lege”. Importanţa competenţei organelor judiciare reiese din însăşi activitatea acestor organe, pentru a putea desfăşura activitatea de realizare a justiţiei penale, organele judiciare trebuie să fie competente de a desfăşura această activitate.

De asemenea, competenţa este şi criteriul de delimitare a atribuţiilor ce revin fiecărui organ judiciar, în parte . Din aceste motive profesorul Dongoroz aprecia că „o bună reglementare a competenţei organelor judiciare este de natură să contribuie la întărirea legalităţii”.

Prin competenţă în general, ca noţiune juridică, se înţelege : îndrituirea (capacitatea, aptitudinea) dată de lege unei autorităţi publice de a desfăşura anumite activităţi şi atribuţiile ce le are pentru realizarea lor.

În procesul penal, instanţele judecătoreşti au puterea de jurisdicţie, de a judeca şi condamna pe cei pe care îi găsesc vinovaţi de săvârşirea unei infracţiuni, iar Ministerul Public are capacitatea de a efectua urmărirea penală, de a supraveghea cercetările penale, de a finaliza urmărirea penală prin trimiterea în judecată a persoanelor vinovate de comiterea unei infracţiuni, de a participa la judecarea cauzelor penale.

În primul rând se impune sublinierea că în materie de competenţă, competenţa teritorială („ratione loci”) este criteriul cu ajutorul căruia se determină care dintre organele de acelaşi grad este competent să soluţioneze o anumită cauză. În acest fel cu ajutorul competenţei teritoriale se realizează o împărţire a cauzelor penale între organele judiciare aflate pe linie orizontală. Altfel spus, cu ajutorul competenţei teritoriale se diferenţiază organele judiciare cu o egală competenţă materială.

Lucrarea reprezintă o analiză teoretică și practică foarte detaliată a instituției competenței teritoriale în materie penală. Avocații și magistrații vor descoperi în această monografie răspunsurile la problemele controversate legate de aplicarea legii procesual penale în spațiu.

Studiul efectuat are un pronunțat caracter aplicativ deoarece abordează, printre altele, dispozițiile legale privind extrădarea, mandatul european de arestare, transferul de proceduri în materie penală și comisia rogatorie, ca instituții ale asistenței judiciare internaționale.

Lucrarea Ghid de cercetare penală este structurată în două părţi, prima reunind aspecte teoretice relevante pentru organele de cercetare penală, iar cea de-a doua este practică, cuprinzând peste 200 de formulare şi modele de acte de urmărire penală şi acte procesuale.

Rezultat al unei impresionante documentari (peste 900 de solutii jurisprudentiale invocate si peste 200 de acte normative interne si internationale continand prevederi conexe desfasurarii procesului penal in Romania), Tratatul de procedura penala. Partea generala este destinat studentilor facultatilor de drept in vederea pregatirii examenelor de promovare si de licenta, masteranzilor facultatilor de drept, candidatilor la admiterea in Institutul National al Magistraturii, candidatilor la admiterea in profesia de avocat precum si acelora care intentioneaza sa candideze pentru admiterea in alte profesii juridice. De asemenea, lucrarea este, in egala masura, destinata practicienilor dreptului, cu referire concreta la organele judiciare penale (instante de judecata, procurori, organe de cercetare ale politiei judiciare, alte organe de cercetare penala) si la avocati.

In elaborarea lucrarii a fost folosit materialul legislativ, jurisprudential si documentar existent la data de 1 martie 2013. Astfel, au fost avute in vedere dispozitiile Legii nr. 202 din 25 octombrie 2010, ale Legii nr. 28 din 16 martie 2012 si ale Legii nr. 2 din 1 februarie 2013. De asemenea, lucrarea a fost intocmita in conformitate cu reglementarile noului Cod civil si ale noului Cod de procedura civila. Nu au fost utilizate prevederi ale viitorului Cod de procedura penala (Legea nr. 135/2010), despre care se preconizeaza ca va intra in vigoare la data de 1 februarie 2014, intrucat importanta unui asemenea lucrari stiintifice, aflata in raport direct de proportionalitate cu importanta sociala a procesului penal, conduce la luarea in considerare de catre autor doar a actelor normative in vigoare.

Totodata, fost avuta in vedere jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie si a Curtii Constitutionale pana la data de 1 martie 2013.

Fără a diminua cu nimic rolul celorlalte două faze ale procesului penal - urmărirea penală şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti - putem spune că judecata penală reprezintă faza procesual penală cu conţinutul cel mai bogat şi totodată cu cea mai mare importanţă în cadrul procesului penal. Aici principiile care guvernează întregul proces penal îşi dau măsura valorii lor garantând respectarea legii şi aflarea adevărului.

Necesitatea fazei de judecată în procesul penal rezidă din interpretarea dispoziţiilor constituţionale prevăzute în art. 126 alin. 1: „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Judecata penală ca fază a procesului penal are ca obiect soluţionarea cauzei în mod definitiv. Aceasta presupune pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice, susceptibilă de a fi pusă în executare, în scopul realizării depline şi definitive a sarcinilor justiţiei penale.

A aparut la data de 28 Feb 2011!
 

În materii în care normele sunt de imediată aplicare, orice intervenţie legislativă provoacă, prin natura sa, controverse şi dispute. Atunci când însă conţinutul legii modificatoare contrazice însăşi finalitatea sa, apariţia practicilor neunitare şi a impedimentelor procesuale este inevitabilă, întrucât legea este premisa şi condiţia procedurii.

Prezenta lucrare conţine o analiză detaliată a modificărilor aduse de Legea nr. 202/2010 şi implicit a consecinţelor deloc neglijabile provocate de intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Ca şi legea însăşi, analiza îmbracă o formă pluridisciplinară antamând aspecte legate de efectele produse de adoptarea Legii Micii Reforme în materie substanţială (drept civil, dreptul familiei, drept penal, drept contravenţional) şi procesuală (procedură civilă şi procedură penală), precum şi în materia unor norme de organizare prevăzute în legi speciale (Legea de organizare judiciară, Legea executorilor judecătoreşti).

Utilitatea deosebită a lucrării constă în faptul că, dincolo de analiza critică, propune remedii juridice eficiente pentru depăşirea impedimentelor procesuale generate de adoptarea legii.

Prin oferirea unor soluţii concrete, punctuale şi fundamentate, lucrarea are valoarea unui îndreptar destinat în primul rând practicienilor, dar poate fi şi o sursă de inspiraţie pentru legiuitor, în eventualitatea unor modificări viitoare.

Principiul legalităţii impune ca toate normele juridice să fie respectate şi aplicate întocmai; nerespectarea dispoziţiilor legale atrage pentru cei care le-au încălcat sancţiuni juridice corespunzătoare (de drept civil, penal, administrativ etc.) . În activitatea judiciară este posibil ca legea de procedură penală să fie încălcată, iar formele procesuale să nu fie îndeplinite potrivit normelor care le reglementează. Aceste nerespectări ale legii duc la aplicarea diverselor sancţiuni juridice .

Încălcarea dispoziţiilor legale care privesc desfăşurarea procesului penal poate avea ca rezultat aplicarea de sancţiuni de natură administrativă, civilă sau penală. În acest sens, diferite norme ale dreptului procesual penal şi ale dreptului penal prevăd sancţionarea celor vinovaţi de nerespectarea legalităţii actelor procesuale şi procedurale.

Astfel, în art. 198 se arată că poate fi aplicata amenda judiciară celor care îndeplinesc în mod greşit ori cu întârziere lucrările de citare sau de comunicare a actelor procedurale. Aceeaşi sancţiune poate fi aplicată martorului sau expertului legal citat care lipseşte nejustificat la termenele la care este chemat în faţa organelor judiciare.

În anumite situaţii poate fi angajată răspunderea civilă a celor care au încălcat dispoziţiile legale în desfăşurarea procesului penal.

În acest sens, în cadrul procedurii de reparare a pagubelor pentru condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, se arată că statul are acţiune de regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune (art. 507).

De asemenea, vor fi pedepsiţi potrivit legii penale, aceia care încălcând normele de procedură, au violat totodată şi prescripţiunile legii penale comiţând infracţiuni.

De pildă, martorul care nu respectă obligaţia de a da declaraţii veridice este pedepsit pentru mărturie mincinoasă, organul de cercetare care încalcă regulile legale ale percheziţiei domiciliare se face vinovat de violare de domiciliu, judecătorul care se lasă corupt comite infracţiunea de luare de mită etc.

Toate aceste sancţiuni (cu excepţia amenzilor procesuale) sunt sancţiuni extraprocesuale fiind prevăzute în alte domenii de drept, având în vedere că nerespectarea normelor de procedură penală poate fi dublată şi de nerespectarea normelor juridice din domeniul respectiv (penal, civil, administrativ, dreptul muncii etc.).

Pachetul 6 CARTI PROCEDURA PENALA (Th. Mrejeru) - 40 % REDUCERE este oferta exclusiva a Editurii Nomina Lex si poate fi achizitionat cu o reducere substantiala de 40%!

Din pachet fac parte 6 titluri ale aceluiasi autor - Theodor Mrejeru, in domeniul procedurii penale:

1. Tratat de drept procesual penal.

2. Partea generala Actiunile in procesul penal - editia a II-a

3. Competenta in materie penala

4. Judecata penala in prima instanta

5. Probele in procesul penal

6. Reabilitarea. Procedura speciala in procesul penal

Pachetul poate fi achizitionat cu o reducere substantiala de 40%:

Pret vechi: 215 RON/pachet

Pret nou: 129 RON/pachet

Cartile pot fi achizitionate si individual!

Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunilor a condus la instituirea regulii potrivit căreia declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se face din oficiu. În acest sens, în dispoziţiile art. 2 alin. 2 C. pr. pen. se arată că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când legea dispune altfel. Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Declanşarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care-l prezintă anumite infracţiuni. Alteori, deşi infracţiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate au un pericol social ridicat, desfăşurarea procesului penal, prin publicitatea pe care ar genera-o, ar putea reînnoi suferinţele persoanei vătămate sau ar da naştere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaşi familie sau din acelaşi mediu social. Plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor interese sociale privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.

Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. În primul rând, constituie o încunoştinţare a organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi, în al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinţei persoanei vătămate ca acea infracţiune să fie urmărită sau judecată, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activităţii procesual penale. În urma acestei manifestări de voinţă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată poate dispune declanşarea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Fiind reglementată atât pe planul dreptului material (art. 131 şi 132 din C.p.), cât şi pe planul dreptului procesual penal (art. 10 lit. f, art. 279-286, art. 362 lit. c şi art. 479 alin. 2) şi având în vedere consecinţele sale pe planul răspunderii penale şi ale desfăşurării procesului penal, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă. Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează atât ca o condiţie de pedepsibilitate, cât şi ca o condiţie de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C.p.), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f). Strâns legate de instituţia plângerii prealabile, în Codul penal (art. 131 alin. 2 şi art. 132) şi Codul de procedură penală (art. 10 lit. h) sunt reglementate retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

Aceste două instituţii, care au, ca şi plângerea prealabilă, un caracter mixt, permit persoanei vătămate să decidă asupra continuării procesului penal. Împăcarea părţilor poate fi definită ca o manifestare bilaterală de voinţă a părţii vătămate şi a făptuitorului făcută cu intenţia de a stinge conflictul născut între ele ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

Plângerea prealabilă este şi un act de sesizare a organelor judiciare, dar ea se deosebeşte de plângere ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În timp ce plângerea prealabilă este un act de sesizare care constituie, în acelaşi timp, şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, plângerea este numai un act de sesizare.

Ca deosebire între cele două instituţii poate fi evidenţiat şi faptul că plângerea prealabilă este unicul act de sesizare prevăzut de lege pentru unele infracţiuni, în timp ce plângerea ca act de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu.

Un ultim aspect diferenţial pe care-l subliniem între plângere şi plângerea prealabilă constă în faptul că, în cazul plângerii în procesul penal declanşat, acţionează cu toate valenţele sale principiul oficialităţii, în timp ce în procesul penal declanşat ca urmare a unei plângeri prealabile principiul oficialităţii este ştirbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a realiza împăcarea cu învinuitul sau inculpatul.

În materia analizată, în perspectiva adoptării unui nou Cod de procedură penală, ar putea fi avute în vedere următoarele de exemplu, următoarele aspecte: propunerea ca pentru art. 210 C. pen., plângerea să se adreseze organelor de cercetare penală şi nu instanţei de judecată, deoarece trebuie să se efectueze unele acte de cercetare penală pe care instanţa le poate realiza mai greu şi cu întârzieri (de exemplu, cercetarea la faţa locului, reconstituiri, percheziţii etc.).

Cea mai însemnată activitate a organelor judiciare şi a părţilor este consacrată administrării tuturor probelor necesare şi aprecierii lor complete şi juste, în vederea cunoaşterii faptelor, a modului lor real în care sunt expuse. Aceeaşi importanţă este acordată probelor şi mijloacelor de probă de cercetarea ştiinţifică, care consacră problemelor probaţiunii numeroase studii de drept procesual penal, de psihologie judiciară, medicină legală.

Sistemul probator, ca ansamblu de norme juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă, are o influenţă hotărâtoare în înfăptuirea justiţiei penale.

Fiind un mijloc de cunoaştere a faptelor ce s-au petrecut în realitatea obiectivă, probele dau posibilitatea cunoaşterii fenomenelor din natură şi societate, în raport de nivelul cunoştinţelor şi de interesul manifestat pentru aflarea adevărului.

Materia probelor şi mijloacelor de probă formează un capitol de mare importanţă, încât fără cunoaşterea soluţiilor privind probele şi mijloacele de probă nu este de conceput realizarea funcţiilor şi finalităţilor procesului penal.

Într-adevăr, de modul de abordare a aspectelor legate de probe şi mijloacele de probă (şi, desigur, şi a procedeelor probatorii) depinde un proces echitabil care este de esenţa justiţiei într-o societate civilizată, în orice stat de drept.

În procesul penal, activitatea de probaţiune ocupă un loc central. Pentru a lua o hotărâre care va influenţa viaţa unor persoane, magistratul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei şi să fie convins că soluţia pe care o adoptă este singura corectă. Or, această decizie - de a trimite sau nu în judecată, ori de a condamna sau achita o persoană - este fundamental determinată de activitatea de probaţiune.

Desigur că răspunderea organului judiciar - procuror sau judecător -, în funcţia sa de administrare a justiţiei, este pe măsura importanţei şi a complexităţii muncii pe care o desfăşoară. De acurateţea cu care magistratul va şti să conducă probaţiunea în procesul penal şi de sinceritatea şi spiritul de răspundere cu care va aprecia toate probele înfăţişate va depinde, în mod direct, justeţea hotărârii sale finale, cu toate implicaţiile sale. Vinovăţia sau nevinovăţia celui suspectat că ar fi comis o faptă penală nu poate reieşi decât din probe.

Pe cale de consecinţă, însuşi scopul procesului penal, acela ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat, în funcţie de atenţia şi corectitudinea cu care cel în drept să o facă se achită de dificila sarcină pe care legiuitorul i-a încredinţat-o: administrarea şi aprecierea probelor. În materia probaţiunii, în literatura de specialitate se fac două distincţii: în primul rând, se deosebeşte activitatea de administrare a probelor, de cea de apreciere a lor; în al doilea rând, există conceptul de probe şi cel de mijloace de probe. De asemenea, mai pot fi făcute şi alte delimitări, specifice activităţii de probaţiune.

Astfel, sunt studiate şi definite: instituţia obiectului probaţiunii, în care se deosebesc faptul principal de faptele probatorii, faptele similare de cele auxiliare, prin toate acestea înţelegându-se ce anume trebuie dovedit într-un proces penal, pentru ca soluţia pronunţată în final să fie legală şi temeinică; tot aici se face trimitere la faptele şi împrejurările care nu pot forma obiect al probaţiunii într-o cauză penală; concludenţa şi utilitatea probelor este un alt domeniu important în cadrul probaţiunii; noţiuni ca sarcina probei (ori dispensa ei), principii ca prezumţia de nevinovăţie a învinuitului sau inculpatului, ca să nu mai vorbim de o serie de criterii folosite pentru clasificarea probelor - în învinuire sau în apărare, imediate şi mediate, ori directe sau indirecte - se regăsesc în tot atâtea laturi distincte ale activităţii, atât de complexe, de probaţiune.

În ceea ce priveşte procesul penal, trebuie făcută precizarea că rolul acestuia este acela de a intermedia între săvârşirea faptei şi ispăşirea pedepsei. Va trebui să suporte privaţiunile pe care le incumbă lipsirea de libertate şi izolarea în penitenciar, cel sau cea care, în urma unei proceduri judiciare, se dovedeşte că a comis, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a se ajunge la această finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul judiciar - procuror sau judecător - are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuşi să afle adevărul cu privire la faptă şi la persoana care a comis-o, cu alte cuvinte pentru ca adevărul judiciar - împrejurările cauzei aşa cum se regăsesc în dosar, mai precis aşa cum au fost reţinute în hotărârea penală - să coincidă cu adevărul pur şi simplu - adică faptele, aşa cum au avut loc în realitate.

Legiuitorul român a stabilit că nu orice tip de instrument juridic este de natură să ofere un anumit grad de siguranţă că această coincidenţă (între adevărul judiciar şi adevărul pur şi simplu) va surveni şi că astfel, în urma procesului, se va pronunţa o soluţie justă. Datorită relativităţii mijloacelor pe care omul le are la îndemână pentru a avea acces la realitatea imediată, legiuitorul a indicat, în Codul de procedură penală, doar câteva modalităţi, denumite mijloace de probă, dispunând că numai prin intermediul lor este permisă relevarea unei probe, a unei dovezi, din care să rezulte o împrejurare aflată în legătură cu fapta dedusă judecăţii.

Această carte nu conţine doar informaţii complete pe fiecare temă de procedură penală, dar şi acele detalii care fac diferenţa în susţinerea oricărui examen, fie de licenţă, de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, în magistratură sau avocatură, de promovare în funcţii de execuţie a magistraţilor, de capacitate al magistraţilor stagiari, respectiv definitivat al avocaţilor stagiari. Autorul, membru a numeroase comisii de elaborare a subiectelor la examenele de admitere în magistratură sau promovare în funcţii de execuţie a magistraţilor, a gândit un format mult mai util şi prietenos pentru cei care aleg să înveţe după această carte.

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare şi asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, pri repunerea lui în situaţia anterioară condamnării.

În studiul propus sunt analizate din punct de vedere teoretic şi jurisprudenţial condiţiile în care intervine reablitarea de drept şi reabilitarea judecătorească în dreptul român, potrivit legislaţiei în vigoare (Codul penal şi Codul de procedură penală).

După cum reiese din aspectele dezvoltate pe parcursul lucrării, Ministerul Public ocupă un loc important în cadrul autorităţii judecătoreşti (aşa cum prevede Constituţia din 1991), fiind organizat în detaliu în Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată şi republicată. În acest sens, potrivit art. 130 din Constituţia României „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurorii constituiţi în parchete, în condiţiile legii”. Reluând dispoziţia constituţională art. 2 alin. 4 din Legea nr. 92/1992, modificată şi republicată, arată că Ministerul Public reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

În completarea acestora, din dispoziţiile constituţionale reiese, potrivit art. 131 din Constituţie, că: procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. În ceea ce priveşte stare de incompatibilitate, potrivit alin. 2 al art. 131 din Constituţie arată că: „funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.

Actuala organizare şi funcţionare a Ministerul Public în România este inspirată atât din reglementările existente în ţara noastră până în anul 1952, cât şi din reglementările altor state în care în prezent funcţionează această instituţie. Instituţia Ministerul Public îşi are apartenenţa la autoritatea judecătorească, aşa cum rezultă din prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 92/1992, modificată şi republicată.

Încercând să reţinem câteva concluzii, considerăm că trebuie evidenţiate următoarele aspecte:

 procuratura (Ministerul Public) este parte componentă a puterii judecătoreşti.

 principiile de organizare ale Ministerului Public în statul de drept sunt: unitatea, indivizibilitatea, subordonarea ierarhică, independenţa faţa de celelalte structuri ale statului.

 procurorii sunt magistraţi, beneficiind, ca şi judecătorii, de inamovibilitate şi de aceleaşi condiţii de încadrare în funcţie, eliberare din funcţie, promovare, salarizare, statut disciplinar.

  Ministerul Public poate fi organizat ca instituţie de sine stătătoare sau ca departament în cadrul Ministerului Justiţiei sub autoritatea ministrului de justiţie. În ambele cazuri, în compunerea Ministerului Public ar urma să se cuprindă parchete organizate pe lângă toate instanţele civile şi militare şi un organ central compus din procurori şi personal auxiliar.

Tehnicile speciale de investigare presupun, prin modul de realizare, ingerinţe în dreptul la viaţă privată, fiind astfel necesar să fie respectare standardele europene de protecţie prevăzute în art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În constituirea sistemului de căi de atac ordinare se are în vedere asigurarea unui control complet şi eficient, spre a nu intra în autoritatea de lucru judecat o hotărâre care ar cuprinde erori de fapt sau încălcări ale legii, întrucât, cu toate garanţiile instituite de lege, este totuşi posibil ca hotărârea judecătorească să fie greşită. Legislaţia procesual penală din sistemul nostru de drept a avut drept sursă de inspiraţie modelul sistemului căilor de atac prevăzut în legislaţia franceză.

Prin folosirea căilor de atac recunoscute de lege, hotărârile penale judecate de către instanţe sunt supuse controlului judecătoresc.

Căile de atac ordinare au ca finalitate asigurarea prin controlul judecătoresc a respectării principiilor legalităţii şi aflării adevărului în judecarea şi soluţionarea cauzelor penale de către prima instanţă. Controlul judecătoresc, pornit de către calea de atac, are un dublu rol: preventiv şi reparator.

Căile de atac ajută în baza rolului preventiv la o preîntâmpinare a greşelilor pentru că o instanţă a cărei activitate jurisdicţională este supusă căilor de atac, deci controlului, va fi mai atentă în desfăşurarea activităţii sale. Astfel, controlul va constitui un stimulent pentru instanţele judecătoreşti şi o împiedicare împotriva arbitrarului şi abuzurilor în stabilirea faptelor şi aplicarea legii. În baza rolului reparator, căile de atac ajută la înlăturarea greşelilor comise cu ocazia judecăţii precedente, pentru că prin numărul şi experienţa lor, judecătorii de la instanţele superioare au posibilitatea de a examina mai complet şi cu o mai mare competenţă faptele unei cauze, dar şi pentru că părţile devin mai atente şi mai diligente după ce, în privinţa lor, s-a pronunţat o hotărârea care conturează şi prefigurează cu mai multă precizie, soluţia finală.

Două sau mai multe instanţe pot greşi mai puţin şi pot examina mai clar faptele decât o singură instanţă. Acest rol reparator îl au căile de atac şi în cazurile de excepţie, când controlul se face de însăşi instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi care este învestită conform legii să revină asupra propriei hotărâri. Finalitatea căilor de atac, de fapt a oricărei activităţi de judecată, constă în soluţionarea temeinică şi legală a cauzelor, în conformitate deci cu starea reală a faptelor şi cu prevederile legale. Scopul lor este de a face ca până la urmă adevărul să fie cunoscut şi legea să fie bine aplicată, pentru ca dreptatea să aibă un triumf total.

Căile de atac, prin folosirea lor, au un efect dinamic asupra activităţii procesuale, în sensul că aceasta părea încheiată odată cu pronunţarea hotărârii atacate. Astfel, activitatea procesuală îşi reia cursul la instanţa superioară, fie la aceeaşi instanţă, în conformitate cu normele de competenţă în efectuarea controlului judecătoresc în cadrul fiecărei căi de atac.

Această dinamizare a procesului penal, acest impuls spre o nouă judecată, deci o nouă etapă la capătul căreia controlul judecătoresc se va pronunţa prin intermediul instanţei nu trebuie să fie în mod necesar diferită faţă de hotărârea atacată. Întrucât apelul reeditează posibilitatea unei noi judecăţi de fond, cu toate implicaţiile care decurg pentru stabilirea pe bază de probe a altor situaţii de fapt, această formă de judecată se cuprinde în cadrul ordinar al căilor de atac.

Astfel, apelul face parte din desfăşurarea normală, obişnuită a procesului penal, împiedicând rămânerea definitivă a hotărârii date în primă instanţă. Prin apel se poate face o reexaminare a cauzei şi a judecăţii anterioare de către instanţa superioară în grad. Apelul presupune o nouă judecată în fond privind ansamblul chestiunilor de fapt şi de drept şi tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanţă în cazul în care aceasta nu reflectă adevărul.

Aşadar, apelul este o cale de atac ordinară de fapt şi de drept, care poate fi folosită împotriva hotărârilor pronunţate asupra fondului de către o instanţă inferioară, după desesizarea acesteia, pentru ca pricina să fie supusă unei noi judecăţi cu scopul de a se reforma hotărârea atacată prin apel.

Calea de atac a apelului este ordinară pentru că aparţine desfăşurării obişnuite a procesului penal, obstaculând rămânerea definitivă a hotărârii pronunţată de prima instanţă. Şi din acest considerent, apelul trebuie folosit într-un termen scurt fixat de lege, având ca efect imediat suspendarea hotărârii atacate. Apelul este o cale de atac de fapt şi de drept, deoarece odată declarat el produce un efect devolutiv complet, provocând un control judecătoresc integral, atât în fapt cât şi în drept, numai cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces şi la persoana împotriva căreia este îndreptat, de către jurisdicţia de al doilea grad asupra hotărârii primei instanţe.

Apelul este o cale de reformare deoarece în cazul admiterii sale, hotărârea atacată poate fi desfiinţată, în total sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare, dată fie de către instanţa de apel, fie de instanţa căreia aceasta i-a trimis cauza spre rejudecare. Apelul este o cale de atac specială deoarece nu se poate introduce împotriva tuturor hotărârilor, ci numai împotriva hotărârilor expres prevăzute de lege. Nu se pot ataca cu apel unele hotărâri pronunţate de judecătorie, nici cele pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi nici de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Apelul în majoritatea legislaţiilor este considerat o cale ordinară de atac deoarece judecata de fond se repetă în faţa instanţei ierarhic superioare care efectuează controlul.

TITLU EPUIZAT!

Lucrarea "Tratamentul infractorului minor in materie penala" cuprinde o analiza a raspunderii penale a minorilor, regulilor aplicabile urmaririi penale, judecatii si punerii în executare a sanctiunilor aplicate infractorilor minori.

Dupa câteva amânari succesive ale finalizarii si editarii ei, lucrarea - cu titlul de Tratat de procedura penala în patru volume - are, în prezent, aptitudinea de a fi încorporat toate evolutiile doctrinei si jurisprudentei penale contemporane.

♦ Premiul "Ion Tanoviceanu" decernat in cadrul Premiilor Stiintifice ale Uniunii Juristilor din Romania, Societatii "Titu Maiorescu" si ale revistelor " Dreptul" si "Palatul de Justitie" pe anul 2007

Dupa câteva amânari succesive ale finalizarii si editarii ei, lucrarea - cu titlul de tratat de procedura penala în patru volume - are, în prezent, aptitudinea de a fi încorporat toate evolutiile doctrinei si jurisprudentei penale contemporane, precum si modificarile aduse legii fundamentale, legilor organice si a unui numar important de legi speciale cu implicatii asupra procesului penal si a procedurii penale interne, toate acestea cu multiple referinte de drept european si de drept comparat.

Dincolo de analiza si valorificarea tuturor textelor procedurale interne, lucrarea pozitioneaza procesul penal român într-un context european, locatie aleasa de autor pentru a permite comparatii cu alte sisteme procedurale, atât dintre cele apartinând sistemului romano-germanic sau nordic, cât si dintre cele apartinând sistemului common law, în varianta continentala sau americana, de natura sa-i ajute atât pe teoreticienii, cât si pe practicienii români sa înteleaga evolutia cronologica sau fundamentul unor institutii procedurale, precum si ratiunile mentinerii, combinarii, optimizarii sau împrumutarii lor.

• Stoc limitat!
• Titlu in curs de epuizare!

Intrucat importanta unei asemenea lucrari stiintifice, aflata in raport direct de proportionalitate cu importanta sociala a procesului penal, conduce la luarea in considerare de catre autor doar a actelor normative in vigoare, s-au avut in vedere, de aceasta data, prevederile cuprinse in noul Cod de procedura penala si in noul Cod penal, care au intrat in vigoare la data de 1 februarie 2014, privite, acolo unde a fost cazul, in paralel cu prevederile din codurile anterioare sau din legile penale speciale ale caror norme de incriminare au fost preluate in noile coduri. De asemenea, autorii au avut in vedere prevederile noului Cod civil si ale noului Cod de procedura civila.