Dreptul de proprietate comuna

Lucrarea de faţă este structurată pe parcursul a două părţi:

- Prima parte cuprinde textul Codului civil român în vigoare, cu modificările apărute până în octombrie 2009. Codul este însoţit de un index alfabetic detaliat, având drept scop a facilita cititorilor mai puţin obişnuiţi cu structura lui, accesul rapid la normele legale în vigoare.

- Cea de-a doua parte cuprinde Noul Cod Civil, adoptat de Parlament prin Legea nr. 287/2009 la 26 iunie, în urma angajării răspunderii de către Guvern.

PROMO

Din 9 noiembrie 2011 - pe stoc Noul Cod Civil Republicat - Ad Litteram,

EDIŢIE CARTONATĂ, INTERIOR CUSUT, 

HÂRTIE DE CALITATE SUPERIOARĂ, COTOR ROTUND 

Un adevărat instrument de lucru pentru birou!

CLICK PENTRU DETALII

STOC EPUIZAT!

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Pentru o mai facilă înţelegere a instituţiei, trebuie să reproducem şi prevederile art. 481 C.civ. care statuează: "Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".

Aşadar, dreptul de proprietate este cel mai important şi mai amplu drept real; el este "prototipul" drepturilor reale, prin drept real înţelegând puterea juridică exercitată direct asupra unui lucru şi care permite de a reţine în tot sau în parte din utilităţile sale economice.

Dreptul de proprietate este un drept real tip care absoarbe toate utilităţile lucrului sau bunului şi nu are ca limită decât lucrul însuşi. Proprietatea este un drept complet (plena in re potesta).

Dreptul de proprietate este un drept total pentru că proprietarul are toate puterile asupra bunului său. Acest ansamblu de puteri se descompune în trei atribute: usus sau jus utendi; fructus sau jus fruendi şi abusus sau jus abutendi.

Proprietatea comună este acea modalitate a dreptului de proprietate caracterizată prin apartenenţa concomitentă a dreptului asupra aceluiaşi bun sau asupra aceleiaşi mase de bunuri, mai multor titulari deopotrivă îndreptăţiţi să exercite concomitent toate atributele dreptului de proprietate asupra bunului sau bunurilor care formează obiectul coproprietăţii .

După cum am reţinut, dreptul de proprietate poate fi pur şi simplu sau afectat de modalităţi. El este pur şi simplu atunci când are ca titular o singură persoană iar existenţa sa nu atârnă de un eveniment sau de o împrejurare viitoare; acest drept poate să poarte asupra unui bun mobil sau imobil sau asupra mai multor bunuri.

Dar dreptul de proprietate poate fi afectat de modalităţi atunci când el poartă asupra unui bun sau asupra unei universalităţi de bunuri care fie aparţin simultan la două sau mai multe persoane, fie că existenţa sa viitoare în patrimoniul titularului depinde de un eveniment sau de o împrejurare prescrisă de lege sau stabilită prin voinţa părţilor. Sub acest din urmă aspect modalităţile dreptului de proprietate sunt: drept de proprietate rezolubilă (sau revocabilă), drept de proprietate anulabilă şi drept de proprietate comună.

Prin urmare, am reţinut că proprietatea rezolubilă (revocabilă sau condiţională) reprezintă situaţia în care dreptul de proprietate este afectat de o condiţie rezolutorie fie rezultată din convenţia părţilor, fie dintr-o dispoziţie a legii. Această condiţie rezolutorie face ca existenţa dreptului în patrimoniul dobânditorului să fie nesigură el putând fi desfiinţat pentru a se întoarce, de regulă, în patrimoniul înstrăinătorului. Fiind vorba de o condiţie rezolutorie vor fi incidente prevederile art. 1019 C.civ. care instituie: "Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi incert".

Cu unele excepţii, modurile de dobândire ale proprietăţii, sunt în acelaşi timp şi moduri de dobândire ale celorlalte drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea şi superficia).

Art. 644-645 din Codul civil cuprind o enumerare a modurilor de dobândire a proprietăţii: succesiunea; legatul; convenţia; tradiţiunea; accesiunea; prescripţia achizitivă (uzucapiunea); legea; ocupaţiunea.

Enumerarea făcută de Codul civil român reprezintă o preluare in terminis a dispoziţiilor art. 711 şi 712 din Codul civil francez. Însă, ambele enumerări sunt criticabile, pentru că ele sunt exemplificative, şi nu exhaustive.

Încă din dreptul roman, atributele dreptului de proprietate erau următoarele: jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Jus utendi era dreptul de a folosi lucrurile potrivit naturii sau destinaţiei acestora, jus fruendi însemna dreptul de a culege fructele şi veniturile iar jus abutendi însemna a consuma, a înstrăina, a desfiinţa, a distruge, a întrebuinţa în mod definitiv.

Romanii cunoşteau şi alte drepturi reale, în afară de dreptul de proprietate, iar acestea erau denumite drepturi asupra lucrului altuia (iura in re aliena).

În dreptul roman, cu excepţia dreptului de proprietate, toate celelalte drepturi reale purtau asupra lucrului altuia şi aceste drepturi reale coexistau cu dreptul de proprietate asupra aceluiaşi lucru.

Drepturile reale asupra lucrului altuia erau: servituţile, superficia, dreptul născut din emfiteoză, dreptul născut din conductio agri vectigalis, ipoteca şi pignus (gajul).

Pe parcursul acestui studiu am încercat să dezvoltăm atât aspecte teoretice şi practice în materia vânzării-cumpărării, dar şi elemente de drept comparat, în ideea elaborării unei lucrări cât mai complete care să ofere nu numai o privire de ansamblu asupra materiei, ci să ajute şi la identificarea reală a rolului deosebit pe care acest contract îl are în realitatea economică şi socială actuală.

Este de necontestat importanţa deosebită a contractului de vânzare-cumpărare în rândul contractelor civile speciale, fiind cel mai utilizat contract întrucât asigură circulaţia juridică a bunurilor şi a altor valori patrimoniale. Art. 1294 C. civ. defineşte vânzarea ca fiind “o convenţie prin care două părţi se obliga intre sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”.

Definiţia dată de legiuitor contractului de vânzare-cumpărare nu este completă, ea rezumându-se doar la transmiterea proprietăţii, ori, este unanim admis că, în schimbul unui preţ, se poate transmite şi un alt drept (real sau de creanţă) decât dreptul de proprietate, întrucât transmiterea proprietăţii nu este de esenţa vânzării-cumpărării, ci doar de natura acesteia. Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite nu doar dreptul de proprietate, ci şi un alt drept real, de exemplu, dreptul de superficie ori de uzufruct.

Tot astfel, un drept de creanţă se poate transmite prin vânzare-cumpărare, această operaţiune juridică fiind cunoscută sub denumirea de cesiune de creanţă (art. 1391-1404 C. civ.).

Cu privire la vânzarea lucrului altuia există numeroase controverse, atât în practica judiciară cât şi în literatura de specialitate. Controversele în această materie au existat încă din cele mai vechi timpuri şi nici până în prezent nu există o opinie unanimă. Toate acestea sunt alimentate şi de dispoziţiile Codului nostru civil, care nu reglementează expres problema vânzării lucrului altuia, aşa cum de altfel o face Codul civil francez.

În afară de controversele despre care am făcut referire mai sus, pentru sistemul nostru de drept, trebuie reţinut că, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate, este firesc ca, pentru validitatea acestuia, vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut individual determinat, în caz contrar el neputând transmite dreptul care face obiectul contractului (el nefiind titularul dreptului care se transmite).