Drepturile si obligatiile functionarilor publici

În mod obiectiv, în primul rând trebuie reţinut că, fără o politică coerentă şi aplicabilă în sistemul administraţiei publice româneşti, orice încercare de profesionalizare a funcţionarilor publici va fi sortită eşecului. Acest fapt este binecunoscut şi de Comisia Europeană, care a subliniat în Raportul de ţară pe ultimul an că reforma funcţiei publice trebuie să se axeze, pe lângă alte aspecte importante, şi asupra asigurării unei mai bune instruiri şi în consecinţă, asupra unui management al resurselor umane mai eficient în administraţia publică.

În prezent, instituţiile responsabile pentru reforma funcţiei publice sunt:

 Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici - pentru managementul funcţiei publice;

 Institutul Naţional de Administraţie - pentru formarea continuă a funcţionarilor publici.

Pe lângă Institutul Naţional de Administraţie, în prezent, formarea continuă este asigurată de centrele regionale, facultăţi şi centre de formare continuă din învăţământul superior, şcoli şi centre de formare aparţinând ministerelor şi altor instituţii publice centrale, precum şi de organizaţii neguvernamentale şi instituţii private. Acţiunile funcţionarilor publici, şi în ultimă instanţă performanţele lor, depind de mediul instituţional în care aceştia activează. Atitudinile şi aşteptările funcţionarilor publici faţă de procesul de reformă sunt un element semnificativ al acestui mediu instituţional întrucât, alături de alţi factori precum resursele disponibile sau sistemul de stimulente pecuniare şi non-pecuniare, ele contribuie la motivarea şi moralul acestui corp profesional.

Pe de altă parte, datele cu privire la percepţiile funcţionarilor publici asupra procesului de reformă a administraţiei publice permite decidenţilor şi iniţiatorilor politicilor în acest domeniu să cunoască în mod direct gradul de credibilitate a reglementărilor şi implementarea politicilor publice în rândul agenţilor care au sarcina executării acestora.

Ca urmare a monitorizării procesului de implementare a legislaţiei din domeniul funcţiei publice şi al formării continue a funcţionarilor publici, dar şi a evoluţiei managementului funcţiei publice şi formării continue la nivel european, s-au constatat unele probleme în dezvoltarea funcţiei publice din ţara noastră. S-au identificat atât probleme de ordin legislativ, cât şi unele probleme privind gestionarea funcţiei publice. Acestea au impus, în anul 2003, modificarea cadrului legislativ şi întărirea rolului Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Prin Legea nr. 161/2003 a fost îmbunătăţit regimul juridic al incompatibilităţilor şi al conflictului de interese, aplicabil funcţionarilor publici.

De asemenea, au fost adoptate acte normative care completează legislaţia (organizarea carierei, organizarea comisiilor de disciplină şi paritare, dosarul profesional, codul de conduită al funcţionarilor publici etc.). Cu toate progresele înregistrate, situaţia actuală este complexă pentru că, în prezent, există mai multe acte normative care reglementează regimul juridic aplicabil personalului din administraţia publică. Acest fapt denotă o insuficientă reglementare integrată pentru managementul personalului din administraţia publică.

Personalului contractual din serviciile publice, inclusiv celui din administraţia publică, i se stabilesc, prin prevederile noului Cod al Muncii, adoptat prin Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţii şi drepturi similare cu cele ale funcţionarilor publici, mai puţin în domeniul interdicţiilor şi incompatibilităţilor.

Deontologia reprezintă, în sens larg, ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi, iar obţinerea unei eficiente maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public. Deontologia funcţionarilor publici reprezintă totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea statutului său de persoană învestită cu exercitarea prerogativelor de putere publică.

Aşa cum am detaliat pe parcursul lucrării de faţă, trăsăturile care stau la baza conţinutului noţiunii de deontologie a funcţionarilor publici sunt următoarele: deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala; normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public; statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui interpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului; aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei.

Astfel, o anumită abordare avea deontologia funcţiei publice într-o anumită orânduire şi o cu totul altă abordare are în momentul de faţă. Această trăsătură poate fi nuanţată şi spaţial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric fiecare stat are propria sa reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordării deontologice a funcţiei publice.

Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic, ci şi unul practic foarte bine determinat. Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice.

Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică.

În ultimul deceniu, preocuparea pentru adaptarea la standardele impuse de Uniunea Europeană a crescut deosebit, pe fundalul procesului de aderare a României la UE, organizaţie cu care ţara noastră a intensificat şi extins numeroase raporturi, orientate în diverse domenii de activitate, punctul culminant fiind la 1 ianuarie 2007, când România (alături de Bulgaria) a devenit membră a Uniunii Europene.

Funcţia publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului public, în general, şi ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat şi perfecţionat de-a lungul tipului atât în jurisprudenţă, cât şi în reglementare, iar acestea pe fondul contribuţiei majore a doctrinei de specialitate care a avut rolul, de cele mai multe ori, de a aduce în prim plan importanţa şi necesitatea unui cadrul legal modern şi eficient cu privire la funcţia publică.

Actualitatea şi necesitatea unui studiu care să vizeze „Factorii de influenţă a funcţionarilor publici” este evidentă dacă avem în vedere rolul pe care administraţia publică în general, şi persoanele învestite în funcţiile publice, în particular, îl au în ansamblul reglementării vieţii sociale în general. Mai mult decât atât, la acest nivel - „regimul juridic al funcţiei publice” vorbim de exercitarea unei funcţii publice ce implică prerogative de putere publică, atribut ce implică exigenţă, corectitudine şi o conduită exemplară a funcţionarilor publici.

Aşa cum voi detalia, schimbările intervenite în structura autorităţilor administraţiei publice şi în mod deosebit a principiilor care le guvernează activitatea, după adoptarea Constituţiei României din anul 1991 (revizuită în anul 2003), au produs transformări de esenţă în planul administraţiei publice, deci implicit cu privire la funcţiile publice şi la statutul funcţionarilor publici. Cadrul reglementărilor cu privire la regimul juridic al funcţiei publice îl regăsim în prezent în Constituţia revizuită în anul 2003 şi în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în anul 2007, modificată după republicare prin: Legea nr. 442/2006; O.U.G. nr. 229/2008; O.U.G. nr. 3/2009 şi prin O.U.G. nr. 37/2009. Modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 a fost impusă şi de necesitatea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Europeană (obiectiv îndeplinit de ţara noastră la data de 1 ianuarie 2007), în scopul creşterii capacităţii administraţiei publice româneşti de a răspunde la nevoile unui mediu complex şi dinamic prin dezvoltarea unui corp al funcţionarilor publici profesionist, stabil şi neutru politic.

Statutul funcţionarilor publici reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi administraţia publică, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale.

Scopul reglementărilor cuprinse în Statutul funcţionarilor publici îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publica centrală şi locală. Prin prisma legislaţiei în vigoare funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

Potrivit cadrului legal în materie, principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice se referă la legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; transparenţă; eficienţă şi eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetăţean; stabilitate în exercitarea funcţiei publice; subordonare ierarhică.

Societatea actuală cere o forţă de muncă aptă de a produce conform provocărilor schimbării determinate, în principal, de evoluţia tehnologiei. Având în vedere această premisă, discutăm despre dimensiunile educative ale strategiilor de formare profesională, care trebuie să ţină seama de corelaţiile dintre pregătirea profesională şi procesul de recrutare şi selecţie, calitatea pachetelor motivaţionale, managementul carierei etc .

Acţiunea de formare profesională este alcătuită din formarea generală, formarea profesională şi experienţa acumulată în muncă. Indiscutabil, există o diferenţă între formarea generală şi profesională iniţială şi acţiunile post-şcolare - reciclările, reconversiile, activităţile de întreţinere (stagii lingvistice pentru persoanele ce stăpânesc o limbă străină), de odihnă educativă (diverse stagii) sau de angajare socială sau militară. Formarea unui individ începe din familie, trece prin şcoală şi continuă la locul de muncă şi în alte instituţii cu care un angajat are raporturi sociale sau de muncă.

În condiţiile fundamentării activităţii umane pe principiul educaţiei continue, al transformării informaţiilor într-o resursă de bază a firmei şi - mai recent - a conturării organizaţiilor care învaţă, formarea şi perfecţionarea personalului din instituţiile publice, devin prioritate.

Instituţia formării profesionale a salariaţilor este reglementată în Codul muncii, aşa cum a fost modificat şi completat, cât şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor , aprobată cu modificări prin Legea nr. 375/2002 , şi modificată şi completată prin O.U.G. nr. 76/2004 şi prin Legea nr. 454/2004.

Dispoziţii privind instituţia formării profesionale sunt cuprinse şi în Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 , în Capitolul 7 denumit „Formarea profesională”.

Tot astfel, aşa în domeniul formării profesionale a funcţionarilor publici, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici , a devenit aplicabilă Secţiunea a 3-a - Perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici (art. 50-53) a actului normativ menţionat.

În general prin conceptul de administraţie publică, elaborat pe baza prevederilor constituţionale, se înţelege activitatea ce rezidă, în principal, în organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, ale actelor normative şi celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate realizată de către autorităţile administraţiei publice.

La nivelul statului, alături de interesele generale se întâlnesc şi interesele locale, între acestea existând o interdependenţă reciprocă, fapt ce face ca, în sfera de competenţă a dreptului să regăsim toate regulile care fixează organele centrale ale statului şi modul lor de funcţionare, precum şi organele de autonomie locală. În acelaşi sens, interesele publice ale unei colectivităţi nu au întotdeauna aceeaşi întindere, întrucât pot exista, interese generale ale statului, dar şi interese ale unor judeţe, aşa cum pot exista şi interese ale unor comune sau a unei singure comune. Tot astfel, într-un stat există interese generale, alături de care există interese judeţene şi interese locale. Din acest context rezultă că există o interferenţă reciprocă între interesul general şi cel local, acesta din urmă fiind considerat în acelaşi timp ca fiind şi general. Între stat, în genere şi interesele judeţene sau cele pur locale nu există o separaţiune completă, ci dimpotrivă şi unele şi altele au întotdeauna o anumită interdependenţă asupra bunului mers al statului. Întrucât există o diversitate de probleme ce trebuie rezolvate în condiţii de operativitate şi eficienţă, statul stabileşte care dintre problemele ce intră la un moment dat în sfera administraţiei de stat vor fi în competenţa serviciilor publice statale şi care vor intra în sfera de competenţă a autorităţilor locale.

Sfera problemelor locale este stabilită, de regulă, prin Constituţie ori prin lege. Recunoaşterea acestor probleme specifice locale, presupune şi existenţa unor mijloace materiale de realizare, cum ar fi: patrimoniu propriu, un corp de funcţionari care să gestioneze treburile publice, o anumită autonomie financiară care se bazează pe existenţa unui buget propriu. Într-un asemenea cadru fundamentat, colectivităţilor locale li se acordă posibilitatea de a participa la circuitul juridic, în nume propriu. Pe această bază, colectivităţile locale devin persoane juridice.

Exercitarea atribuţiilor acestora este încredinţată unor autorităţi proprii colectivităţilor locale, în condiţiile stabilite de Constituţie şi de lege. Aşadar, autorităţile locale sunt reprezentantele colectivităţilor locale, rezultate din alegeri libere desfăşurate în unitatea administrativ teritorială.

În materia analizată, trebuie iniţiate unele măsuri legislative, aşa cum de multe ori s-a arătat şi în literatura de specialitate, întrucât există unele lacune legislative, sau dimpotrivă există prevederi care nu corespund în tocmai necesităţilor practice, fiind necesară o reconsiderare a lor. Astfel, de lege ferenda, în materia care face obiectul studiului de faţă, pot fi avute în vedere următoarele aspecte:

 potrivit legii actuale, în caz de forţă majoră şi de maximă urgenţă, pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau ai oraşului, convocarea consiliului local se poate face de îndată. Faţă de aceste dispoziţii, se impune reglementarea expresă cu privire la autoritatea competentă care poată să dispună convocarea (respectiv primarul), atât în cazul şedinţelor extraordinare, cât şi în ceea ce priveşte situaţiile de forţă majoră sau de maximă urgenţă;

 de asemenea, de lege ferenda, apare necesară consacrarea că dizolvarea de drept a consiliului local să poată interveni în situaţia în care numărul consilierilor se reduce sub două treimi (întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, se ridică problema de a şti care este situaţia în cazul în care consiliul local trebuie să adopte o hotărâre pentru care legea prevede votul majorităţii calificate a membrilor săi, însă numărul acestora a scăzut sub această majoritate, dar nu a ajuns încă la majoritatea cerută de lege pentru a putea fi dizolvat de drept);

 în aceeaşi ordine de idei, ar trebui să se prevadă şi participarea viceprimarului sau viceprimarilor la şedinţele consiliului local;

 în ceea ce priveşte instituţia primarului, de bun augur ar fi să se reglementeze ca primarul să poată fi ales direct de către consiliul local, aspecte care ar duce la întărirea spiritului de răspundere şi responsabilitate ce revine acestuia în raporturile cu consiliul local. O astfel de măsură ar putea duce, de asemenea, la îmbunătăţirea activităţilor primarilor şi la o mai bună satisfacere de către aceştia a cerinţelor colectivităţilor locale;

 totodată, în lipsa oricărei reglementări referitoare la dreptul primarului de a-şi exercita atribuţiile pe perioada organizării şi desfăşurării referendumului pentru încetarea mandatului, de lege ferenda, consiliul local ar trebui, prin hotărâre, să delege viceprimarul să îndeplinească şi atribuţiile primarului, până la clarificarea situaţiei acestuia, întrucât rămânerea în activitate a primarului nu s-ar mai justifica;

 o lacună legislativă o reprezintă şi faptul că nu s-a prevăzut obligativitatea pentru primar de a-şi delega o parte din atribuţiile sale viceprimarului, precum şi lipsa unei sancţiuni pentru nerespectarea acestei obligaţii, de unde rezultă necesitatea unor dispoziţii legale în acest sens, în viitoarea reglementare;

  în ceea ce priveşte consiliul judeţean, se impune a se reglementa că şi consiliul judeţean poate fi dizolvat, dacă un număr de hotărâri ale sale, adoptate într-o anumită perioadă de timp, au fost anulate de către instanţa de contencios administrativ (întrucât faţă de prevederile referitoare la consiliului local, pentru care legea consacră o astfel de soluţie, o astfel de diferenţiere apare ca nejustificată, punând consiliul judeţean într-o situaţie privilegiată faţă de consiliul local, şi în plus, diminuează spiritul de responsabilitate al consilierilor judeţeni în ceea ce priveşte respectarea legii).

Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici este reglementată prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în anul 2007 care stabileşte că încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.

Din definiţia legală observăm şi condiţiile răspunderii, astfel: săvârşirea de către funcţionarul public, a unei fapte ilicite, caracterizată de Statut ca fiind abatere disciplinară; existenţa vinovăţiei funcţionarului public, în una din cele două forme ale acesteia - culpă sau intenţie. Cât priveşte natura juridică a răspunderii disciplinare a funcţionarului public, aceasta este o răspundere administrativă rezultată din lege (Statutul general al funcţionarilor publici sau statute speciale) sau acte emise pe baza legii, în procesul organizării executării şi executării legii, în cadrul unor raporturi de drept administrativ, de subordonare. Sub acest aspect, actul legal de numire în funcţie nu este decât o condiţie a angajării răspunderii disciplinare a funcţionarului public, nu fundamentul acesteia.

Legea este cea care reglementează răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici sub aspectul condiţiilor angajării, a organelor abilitate să constate actele sau faptele ce constituie abateri disciplinare, să aplice sancţiunile, să soluţioneze contestaţiile, procedând atunci când sancţiunea disciplinară a fost nelegal aplicată, la anularea măsurii şi restabilirea situaţiei anterioare, inclusiv prin despăgubirea funcţionarului public.

Trăsăturile răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici sunt particularităţi care o deosebesc de alte forme de răspundere din dreptul administrativ sau din alte ramuri de drept. Prin urmare, reţinem că răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici se caracterizează prin următoarele trăsături: este o răspundere de drept public în general, iar în special, de drept administrativ, deosebindu-se de răspunderea disciplinară de dreptul muncii; se angajează doar pentru săvârşirea unei abateri de la disciplina funcţiei publice; se angajează în cazul încălcării competenţei funcţionarilor publici sau a interdicţiilor stabilite de legiuitor sub forma incompatibilităţilor; abaterea disciplinară a funcţionarului public trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege pentru răspunderea administrativă legată de subiect, obiect, latură obiectivă, latură subiectivă; abaterea disciplinară se produce în cadrul raporturilor juridice de subordonare; subiectul activ şi pasiv sunt, de regulă, subiecte de drept administrativ.

Structurat pe parcursul a şase capitole, studiul propus vizează analiza teoretică şu practică a răspunderii funcţionarilor publici.

În primul rând am considerat necesar a prezenta în Capitolul I introductiv unele aspecte generale cu privire la funcţia publică şi funcţionarii publici. În acest sens am avut în vedere noţiunea de funcţie publică şi de funcţionar public, trăsăturile funcţiei publice, categorii de funcţii publice şi de funcţionari publici. Astfel, aşa cum am detaliat, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici dispune că funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

Capitolul II al lucrării aduce în analiză obligaţiile funcţionarilor publici. Dispoziţiile care reglementează îndatoririle funcţionarilor publici le regăsim în Statutul funcţionarilor publici adoptat prin Legea nr. 188/1999, şi în Legea nr. 7 din 18 februarie 2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată. Obligaţiile funcţionarilor publici, la fel ca drepturile acestora, sunt de două categorii: unele cu caracter general pe care le au şi salariaţii angajaţi cu contract individual de muncă,iar altele cu caracter specific pentru funcţionarii publici din autorităţile şi instituţiile administraţiei publice.

Răspunderea juridică a funcţionarilor publici şi formele acesteia sunt analizate în Capitolul III din proiect. Potrivit art. 75 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz. Observăm că legea identifică în art. 75 patru forme de răspundere aplicabile funcţionarilor: răspunderea disciplinară; răspunderea contravenţională; răspunderea civilă şi răspunderea penală.

Întrucât ţara noastră este stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, problemele analizate în materia răspunderii juridice a funcţionarului public nu puteau exclude o analiză comparativă a instituţiei potrivit reglementărilor din Statutul funcţionarilor publici europeni şi potrivit reglementărilor din alte state. Este firesc să ne raportăm şi la dreptul comparat, evidenţiind prin acest aspect posibile metode de îmbunătăţire a reglementării în materie. Aceste aspecte sunt prezentate în Capitolul IV din proiect.

Tot o analiză detaliată a formelor răspunderii juridice în materie regăsim în cadrul Capitolului V care vizează partea practică a cercetării prin prezentarea unui studiu de caz care include jurisprudenţa în materia răspunderii funcţionarilor publici, iar în finalul proiectului, în Capitolul VI am formulat principalele concluzii cu privire la tema analizată.

In Capitolul introductiv am prezentat şi sintetizat unele noţiuni introductive privind instituţia funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, în sensul că am definit conceptele de funcţie şi de funcţionar public, delimitând în aceleaşi timp şi între diferitele criterii care stau la baza clasificării acestora.

De asemenea, în acelaşi capitol introductiv, am considerat necesar să prezentăm atât dispoziţiile legale în materie, subliniind în acest sens, noua reglementare în materie, de modificare şi completare a legii nr. 188/1999, prin Legea nr. 161/2003 (de dispoziţiile căreia am ţinut cont pe parcursul întregii lucrări).

În următorul Capitol, II, am prezentat atât drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, cât şi spera de aplicare a statutului funcţionarilor publici (insistând, pe scurt, şi asupra unor referinţe istorice, pentru întregirea subiectului). Răspunderea funcţionarilor publici este analizată în mod detaliat pe parcursul mai multe capitole, fiecare referindu-se la formele specifice din materia analizată.

Astfel, în Capitolul III am avut în vedere răspunderea disciplinară a funcţionarului public, prezentând aici principalele aspecte legate de acestă formă a răspunderii.

În următoarele Capitole (IV,V, VI), am analizat pe larg răspunderea patrimonială, contravenţională şi penală. Trebuie să subliniem că noul Cod al muncii a iniţiat unele modificări în ceea ce priveşte răspunderea ca instituţie juridică, de care am ţinut cont pe parcursul lucrării, fiind astfel evidenţiate şi reţinute noile aspecte din legislaţia muncii cu incidenţă în materia analizată.

Având în vedere obiectivul urmărit de România de a adera la structurile Uniunii Europene, un capitol important al lucrării (VII) îl reprezintă şi cel privind răspunderea funcţionarilor publici comunitar, unde am distins între diferitele sancţiuni care se aplică salariaţilor care au importanta calitate de funcţionari comunitari. În concluzie, în acest capitol final am rezumat doar titlurile principale, lucrarea fiind dezbătută însă mult mai detaliu, insistând asupra tuturor aspectelor legate de instituţia analizată.