Calomnia prin presa

Cuprinde:

- Partea I: Codul penal în vigoare, actualizat 2009

- Partea a II-a: Noul Cod penal român (Legea nr. 286/2009).

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Istoria reprezintă principalul martor şi tot ea demonstrează faptul că omul în diferitele etape de dezvoltare ale civilizaţiei, a încercat să fie mereu liber şi descătuşat, a încercat să depăşească barierele existente şi prezente în calea libertăţii şi voinţei lui.

Într-o societate liberă şi democrată, bazată pe un sistem de drept care garantează respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor, trebuie să existe reglementări legale serioase care să protejeze omul sub toate aspectele pe care le implică acest lucru, inclusiv unul dintre principalele atribute ale personalităţii umane care este demnitatea, care are ca traiectorie directă reflecţia a două esenţiale aspecte şi anume onoarea şi reputaţia.

La temelia onestităţii sociale stă sinceritatea, când omul apare aşa cum este şi cum trebuie el să fie, însă ca temelie a necinstei stă lipsa de sinceritate care schimbă întreg cadrul social prin diferenţele între vorbe şi fapte. Asociate în linie directă cu lipsa de sinceritate sau poate proasta informare, vorbele şi faptele se prezintă sub formă de infracţiuni, aşa cum sunt infracţiunile contra demnităţii – insulta şi calomnia.

În ceea ce privesc infracţiunile de insultă şi calomnie prin presă, apar o serie de întrebări care rămân însă fără răspuns în lipsa unor reglementări legale clare şi concrete în cauză. Astfel, ţinând cont de capacitatea şi pregătirea persoanelor care acţionează în mass-media de a discerne între un conţinut defăimător şi calomnios şi unul moral, al unui material ce urmează a fi publicat, se poate reţine în acest caz infracţiunea de insultă şi/sau calomnie prin presă ca o circumstanţă agravantă a textului prevăzut de art. 205 şi/sau 206 C. pen.?

Nu ar trebui ataşa un text de lege care să completeze aceste articole incomplete referitoare la demnitatea persoanei, astfel încât să existe o reglementare sigură, atât de necesară atât în practică cât şi în teorie? Totodată ţinându-se cont de nivelul de pregătire profesională al organelor mass-media, de experienţa acumulată, de modalitatea concretă de selecţionare a materialelor de presă, aceste persoane ar trebui să opteze din totalitatea acestor materiale între „a fi sau a nu fi publicat?”. Aceasta este, sau ar trebui să fie întrebarea lor, iar în caz de opţiune greşită ei trebuie să suporte consecinţele acestei alegeri şi să răspundă în faţa afirmaţiilor făcute.

Cu toate acestea însă, nu trebuie uitat faptul că, în activitatea culturală, un loc, poate mai modest, îl ocupă şi îndeletnicirea ziaristică. Un loc mai modest, poate mai marginal, dar înăuntrul valorii pe care o reprezintă cultura. Căci şi activitatea ziaristică se întemeiază pe aportul gândirii, şi foloseşte tehnica exprimării celor gândite. Şi poate că, gândind şi exprimându-şi gândirea, ziariştii ajută şi pe alţii să înveţe a gândi.

Acest loc pe care îl ocupă îndeletnicirea ziaristică în sfera culturii le dă, celor ce practică această îndeletnicire, dreptul de a nu săvârşi infracţiunea de calomnie, dar de a nu fi pasibili de aplicarea unei pedepse severe, atunci când o săvârşesc. Nerespectarea normelor legale şi a regulilor de morală, într-o societate care se doreşte a fi democrată, atât la nivel social – global, cât şi la nivel individual, transformă condiţia umană într-un veritabil teatru pe care se joacă o comedie umană având ca temă o lecţie de onoare, morală şi respect.

Dacă această lecţie de morală nu este percepută corect, vor exista în continuare elemente negative şi nedorite, care apar la nivelul întregului sistem de funcţionare a normalului şi a firescului.

Aceste măsuri preventive, făcând parte din sfera mai amplă a sancţiunilor de drept penal (alături de pedepse şi măsuri educative), sunt măsurile de siguranţă. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală, prin măsuri de siguranţă se înţeleg acele măsuri specifice cu caracter preventiv pe care organele judiciare le pot lua faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, relevând prin aceasta o stare de pericol care n-ar putea fi altfel înlăturată şi preîntâmpinând astfel săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală numai prin luarea unor asemenea măsuri.

Măsura de siguranţă nu poate fi, prin urmare, decât o măsură post factum sau post delictum; ea apare ca o consecinţă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, ca o sancţiune de drept penal pe care legea o prevede pentru comiterea unei asemenea fapte în legătură cu care a apărut starea de pericol şi care urmează să fie înlăturată sau redusă cu ajutorul acelei măsuri.

Dintre toate infracţiunile ce pot fi săvârşite prin presă, cele mai frecvente cazuri practice sunt întemeiate pe art. 205-206 Cod penal, referitoare la insultă şi calomnie. Între aceste două infracţiuni legiuitorul a stabilit ca fiind mai gravă calomnia, aplicându-i şi un regim sancţionator mai sever.

Noţiunea de calomnie desemnează afirmarea sau imputarea, în public, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar supune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă, sau disciplinară, ori dispreţului public. Ceea ce este caracteristic, pentru calomnia prin presă, faţă de modalitatea tip a infracţiunii de calomnie, este dat de faptul că în cazul celei dintâi afirmarea sau imputarea în public se face prin mijloace de comunicare în masă (mass-media), ziare, reviste, diverse publicaţii etc. În ce priveşte obiectul juridic al acestei modalităţi a infracţiunii, acesta ca şi la modalitatea tip este format din totalitatea relaţiilor sociale care apără demnitatea şi reputaţia persoanei umane, care sunt afectate prin săvârşirea infracţiunii. Se are în vedere demnitatea şi reputaţia sub aspectul ei obiectiv, adică a aprecierii pe care o acordă celelalte persoane subiectului pasiv (persoana vătămată prin infracţiune).

De aceea, la calomnie, ceea ce se atinge în primul rând este reputaţia unei persoane şi numai în al doilea rând şi uneori indirect onoarea acestuia. Subiectul activ al infracţiunii de calomnie prin presă este redactorul, colaboratorul permanent sau ocazional, petiţionarul sau orice altă persoană care reuşeşte să facă publice printr-un mijloc de comunicare de masă, fapte calomnioase prin care se lezează cu intenţie reputaţia unei persoane determinate, subiectul pasiv al infracţiunii.

Relativ la subiectul activ al infracţiunii de calomnie prin presă se pot face anumite nuanţări, privind notorietatea gazetarului, în cazul săvârşirii de către acesta a calomniei prin presă. Luam aici termenul de notorietate în sensul de credibilitate, probitate morală şi profesională. În acest context putem afirma că una este calomnia venită din partea unei persoane oarecare şi alta este calomnia venită de la un autor de prestigiu.

Câteva precizări se impun în legătură cu, conţinutul constitutiv al infracţiunii. Astfel în ceea ce priveşte latura obiectivă, elementul material din conţinutul acesteia este format din acţiunea de afirmare sau imputare a unei fapte ilicite, determinate şi neadevărate, puse în responsabilitatea unei persoane determinate.

Cu privire la aceste acţiuni sunt importante anumite delimitări care derivă din faptul că nici teoria nici practica judiciară nu diferenţiază între cele două acţiuni calomnioase “a afirma” şi “ a imputa”.

În cazul afirmării unei fapte calomnioase, calomniatorul susţine veridicitatea unei fapte, el recurge la o evocare, la un raţionament, cu faptă şi făptuitor în care premisa este falsă, dar aparenţa de adevăr a faptei şi făptuitorului rezistă percepţiei determinate în cauză, pe când în cazul imputării fapta calomnioasă este fără echivoc (fapta aceasta a fost săvârşită de persoana respectivă).

În ce priveşte faptul ziaristic calificat ilicit şi acesta poate beneficia în egală măsură de diferenţele semantice şi de conţinut pentru desemnarea calomniei de presă. Legea stabileşte, de asemenea, ca afirmarea sau imputarea să se facă, printr-un mijloc public de comunicare în masă.

Legiuitorul român a anticipat novator, relaţia “în public - mijloc public” cu o valoare absolută în stabilirea faptelor ilicite de presă, a delictelor de presă, în care presa aşa cum ştim reprezintă un mijloc de comunicare, cel mai important în societăţile moderne şi post-moderne.

Presa (scrisă, vorbită, televizată) este în esenţa ei “în public”, la fel cum este şi un mijloc public, un mesaj public intermediat pe un suport public. În acelaşi timp, presa este un act eminamente intenţional. Urmarea imediată a cestor acţiuni va fi dată de atingerea adusă credibilităţii unei persoane.

De asemenea se cere o legătură de cauzalitate între faptele care constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată. În ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de calomnie acţiunile care formează elementul material, din cadrul laturii obiective, sunt săvârşite cu intenţie, care poate îmbrăca ambele forme, atât directă cât şi indirectă. În literatura de specialitate se consideră că, în cazul calomniei prin presă, forma de vinovăţie poate fi numai intenţia directă.

Ca o concluzie la cele prezentate pe scurt, cu privire la infracţiunea de calomnie prin presă, am putea preciza că aceasta în condiţiile vieţii de azi, în care presa constituie un important formator de opinie, o putere în stat, se impune o reglementare coerentă, care să vină în acord cu noile tendinţe ale vieţii sociale, ţinându-se cont de multitudinea situaţiilor practice în care în care se întâlnesc astfel de conflicte.