Infractiunile contra vietii - Abordare psiho-socio-juridica

Infracţiunile contra siguranţei statului nu au, de regula, un obiect material, acţiunea incriminata nefiind exercitata în mod direct asupra unui bun sau asupra corpului unei persoane. Excepţie de la aceasta caracteristica generala fac unele fapte de tradare; de pilda, în cazul tradarii prin transmiterea de secrete, obiectul material consta în documentul care reprezinta un secret de stat şi care este transmis, procurat sau deţinut în vederea transmiterii; sau cazul tradarii prin ajutarea inamicului, infracţiune al carei obiect material consta în uzine, instalaţii industriale, cai de comuncaţie, aeronave, aparate, armament, diverse alte valori etc., predate sau procurate inamicului.

De asemenea, exista obiect material constând, de data aceasta, în corpul persoanei/persoanelor, în cazul atentatului care pune în pericol siguranţa statului sau în cazul atentatului contra unei colectivitaţi. Oricum ar fi, de câte ori o infracţiune contra statului are un obiect material, acesta este aratat în chiar textul legii, indicându-se trasaturile ce-l caracterizeaza. Infracţiunile contra siguranţei statului includ în latura lor obiectiva, la fel ca orice alta infracţiune, o fapta, o urmare periculoasa şi un raport de cauzalitate dintre fapta şi urmare.

Fapta, care este descrisa în textul de incriminare, difera de la o infracţiune contra siguranţei statului la alta. De cele mai multe ori, ea consta într-o acţiune, ceea ce însemna ca cele mai multe infracţiuni contra siguranţei statului sunt infracţiuni comisive care creeaza o stare de pericol sau, eventual, aduce o atingere siguranţei statului. Acţiunile se pot materializa în felurite modalitaţi: transmiterea unor secrete de stat (în cazul infracţiunii de tradare prin transmitere de secrete), acţiune armata (subminare a puterii de stat), atentat împotriva unei personalitaţi a statului nostru ori a unui alt stat (atentantul care pune în pericol siguranţa statului, respectiv infracţiuni contra reprezentantului unui stat strain), distrugerea de bunuri materiale (acte de diversiune), transmiterea orala sau scrisa de idei, concepţii (propaganda în favoarea statului totalitar şi comunicarea de informaşii false), iniţierea unei asociaţii (complotul) ori acşiuni împotriva ordinii constituţionale.

În scopul realizării unei cât mai bune evaluări a gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii infractorului, pornind de la reglementările în aceeaşi materie ale codurilor penale italian (art. 133), german (art. 46 alin. 2) şi portughez (art. 71), au fost reglementate anumite criterii generale de individualizare a pedepsei pe baza cărora judecătorul să poată obţine o imagine clară asupra semnificaţiei sociale a infracţiunii comise şi a persoanei infractorului. În plus, se instituie obligativitatea prezentării motivelor de fapt avute în vedere în procesul de individualizare pentru a se putea observa modul în care acestea se reflectă în rezultatul evaluării.

După cum am reţinut, circumstanţele agravante obligatorii sunt enumerate de art. 75 Cod penal:

- săvârşirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună;

- săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime ori prin metode ori mijloace care prezintă pericol public;

- săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă acesta a fost comisă cu un minor;

- săvârşirea infracţiunii pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA

- săvârşirea infracţiunii din motive josnice;

- săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocate în vederea comiterii faptei

- săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate.

Instanţa poate reţine ca agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav.

Cuprinde:

- Partea I: Codul penal în vigoare, actualizat 2009

- Partea a II-a: Noul Cod penal român (Legea nr. 286/2009).

Termenul de “terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la “teroare”, cuvânt de origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greacă, teroarea - Phobus - şi frica - Deimos erau numele celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al zeului Ares, zeul războiului.

Încă din Antichitate, frica şi teroarea au reprezentat instrumentele convingătoare ale voinţei. Violenţa era calea cea mai des utilizată pentru realizarea unui scop politic. Ea putea fi îndreptată împotriva membrilor unei elite, contra unor pretendenţi la putere sau împotriva populaţiei pentru a o supune.

Realitatea existenţei terorismului menţionată şi de Tucidide, a reprezentat o prezenţă neîntreruptă în polisurile antice greceşti şi apoi în Imperiul Roman. Zeloţii evrei au reuşit să provoace a revoltă masivă a hebreilor împotriva ocupaţiei romane.

Teroarea mesianică, caracteristică zeloţilor şi sicarilor, a reprezentat forma cea mai cunoscută de manifestare a pratoterorismului.

Domeniul geneticii medicale este un domeniu ultrasensibil, care influenţează în esenţă specia umană prin crearea unei noi specii, perfecţionată, superioară, prin posibilitatea eliminării bolilor sau handicapurilor şi prin îmbunătăţirea caracteristicelor fizice şi intelectuale.

Având în vedere amploarea pe care a atins-o dezvoltarea tehnologiei genetice, este explicabilă multitudinea de controverse etice care planează asupra lor. Practica demonstrează că atâta timp cât nu este o reglementare legală se produc lucruri inimaginabile în folosul privat al unor grupuri de interese.

În România în acest moment era necesară adoptarea de acte normative pentru a stopa neregulile genetice şi obţinerea de venituri ilicite pentru grupurile de interese. Aspectul penal al determinărilor genetice este un punct de plecare la care în procedură de urgenţă trebuie emise noi reglementări. Problema cea mai importantă care apare este posibilitatea ca tehnologia genetică să se extindă atât de mult încât să scape de sub controlul uman.

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

Codul penal român, în titlul XI “Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, art. 357, partea specială, incriminează infracţiunea de genocid care face parte din grupul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

În ceea ce priveşte termenul de genocid acesta înseamnă distrugerea, exterminarea în întregime sau în parte a unei colectivităţi sau a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios, sau a vreuneia dintre următoarele fapte: uciderea membrilor colectivităţii sau grupului; vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor colectivităţii sau grupului; supunerea colectivităţii ori grupului la condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică; luarea de măsuri tinzând la împiedicarea naşterilor în sânul colectivităţii sau grupului; transferarea forţată a copiilor aparţinând unei colectivităţi sau unui grup, în altă colectivitate sau alt grup .

în art. 177 C.pen. este prevăzută infracţiunea de pruncucidere care constă în „uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere".

În legătură cu infracţiunea de pruncucidere, în doctrina penală şi jurisprudenţă au existat şi vor continua să existe numeroase opinii (de multe ori controversate) cu privire la natura şi locul acesteia printre infracţiunile de omucidere, la elementele specifice subiecţilor (activ şi pasiv) ale acesteia, precum şi la momentul săvârşirii ori consumării ei.

În decursul istoriei, fapta de ucidere a copilului nou-născut a fost considerată în majoritatea statelor lumii ca având un grad de pericol social mărit, pentru că priveşte viaţa persoanei fizice ca valoare socială supremă.

Datorită complexităţii situaţiilor care pot determina infracţiunile de violenţă (unde este cuprinsă şi vătămarea corporală gravă), dar şi datorită pericolului ridicat pe care ele îl înregistrează asupra societăţii umane, trebuie să se aibă în vedere şi un complex de mijloace de prevenire şi combatere a acestora, mijloace date în special, de ştiinţele penale. În acest context, trebuie să subliniem că o contribuţie importantă la asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului consacrate de Constituţie o aduce şi legea penală.

 Sistemul părţii speciale a Codului penal a fost conceput în raport de criteriul obiectului juridic al infracţiunilor şi de importanţa valorilor sociale apărate împotriva activităţilor infracţionale, prin incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce prezintă pericol social, a faptelor ce încalcă drepturile şi libertăţile omului.

Cadrul juridic menit să dea eficienţa apărării acestor drepturi şi libertăţi îl formează Titlul II din Partea specială a Codului penal.

Apărarea persoanei umane prin dispoziţiile cuprinse în acest titlu priveşte pe om în ansamblul atributelor care caracterizează fiinţa umană (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea). În cadrul titlului de care amintim, privitor la infracţiunile contra persoanei, materia a fost sistematizată astfel ca fiecărui atribut al persoanei să-i corespundă un capitol distinct.

Primul este consacrat, aşadar, infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; al doilea, infracţiunilor contra libertăţii persoanei, al treilea, infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală şi ultimul infracţiunilor contra demnităţii.

În subgrupa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii sunt incriminate faptele de pericol social comise prin metode şi mijloace specifice şi prin care se aduce atingere, se vatămă dreptul persoanei la integritate corporală şi sănătate, adică acele fapte care au ca rezultat pricinuirea de suferinţe fizice ori de vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.

Astfel, se poate spune că infracţiunile contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei sunt acele fapte socialmente periculoase, prin care se cauzează unei persoane, prin orice mijloace, o suferinţă fizică sau o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii sale.

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură integritatea corporală sau sănătatea persoanei împotriva oricărei atingeri. În virtutea acestor raporturi sociale, persoana, indiferent de vârstă, sex, rasă sau naţionalitate are dreptul de a se bucura de integritatea corporală sau de sănătatea sa şi de a pretinde celorlalţi membrii ai societăţii să se abţină de la orice fapt prin care i s-ar putea vătăma integritatea corporală sau sănătatea.

Extinderea protecţiei penale şi asupra acestor relaţii, se explică prin aceea că societatea este interesată să aibă ca membrii oameni valizi, sănătoşi, şi să ocrotească sănătatea lor.

Structurată în şase capitole, lucrarea de faţă se constituie într-o analiză atentă a infracţiunilor contra familiei atât din punct de vedere al dreptului penal, cât şi din perspectivă sociologică.

Capitolul întâi este rezervat consideraţiilor introductive privind familia şi relaţiile de familie, concepte analizate sub aspect socio-juridic şi din prisma evoluţiilor istorice, punându-se totodată accent pe funcţiile şi pe caracterele familiei.

Infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii, reunite de legiuitor în Codul penal în Secţiunea a 2-a din Capitolul I al Titlului II, denumită - „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii” urmează ca şi gravitate după infracţiunile de omucidere, de unde rezultă că prezintă un pericol social evident, întrucât prin săvârşirea lor, pot fi afectate valori importante ale omului precum viaţa, integritatea corporală sau sănătatea.

Astfel, Codul penal român incriminează sub denumirea generică de „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii”următoarele infracţiuni:

- Lovirea sau alte violenţe (art. 180)

- Vătămarea corporală (art. 181)

- Vătămarea corporală gravă (art. 182)

- Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183)

- Vătămarea corporală din culpă (art. 184).

Incriminările penale cuprinse în a doua secţiune „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii”, din Capitolul I din Titlul II al Părţii speciale a Codului Penal au fost completate şi modificate prin Legea nr. 197/2000.

Personalitatea se prezintă sun forma unei piramide biotopologice a cărei bază este formată de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter şi inteligenţă, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalităţii.

 Personalitatea şi mediul formează o totalitate funcţională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică şi această totalitate funcţională. Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate complexă şi complicată, în profilul psihologic al oricărui individ uman, implicat în infracţiune, se împletesc atât calităţi pozitive, cât şi calităţi care îi caracterizează apartenenţa la un anumit grup social, cel al infractorilor.

Calităţile psihice ale oricărui om nu pot să-l sortească fatal la realizarea rolului social de infractor. Dar există anumite particularităţi psihice, precum şi factori sociali, care îi determină profilul psihologic şi orientarea comportamentală; acestea sunt analizate atunci când vorbim de personalitatea infractorului. Astfel, personalitatea infractorului reprezintă o sinteză a componentelor personale (biologice, psihice şi sociale), rezultate din constituţia psihofiziologică, componentele instinctiv-afective, alimentată de construcţia senzorial-perceptivă, modul de a reacţiona şi interferenţele cu mediul în care s-a format, integrate într-un sistem neadecvat celui social, de valori, norme cu caracter deviant de la cele ale societăţii, care determină un comportament antisocial.

Toate componentele personalităţii infractorului se pot dezvolta separat normal, în totalitatea lor alcătuind o conformaţie orientată antisocial. Ştiinţa psihologică a stabilit încă din cele mai vechi timpuri că indivizii umani pot fi uniţi în anumite clase (grupuri) în funcţie de posedarea unor trăsături comune de configuraţie biopsihică sau socială.

Astfel, a apărut noţiunea de „tip", care este utilizată în diverse ştiinţe şi pentru diverse categorii de obiecte, fenomene, în psihologie întrunind subiecţii umani. Tipul este o noţiune subordonată celei de „trăsătură". Dintre cele mai cunoscute tipologii psihologice putem numi pe cele temperamentale, aparţinând lui Hipocrate, Pavlov, Allport, Jung, Eysenck etc. Dar nici o tipologie nu reuşeşte să înglobeze toată varietatea personalităţilor umane, noţiunea de „tip" fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realităţii sociale, servind drept etaloane a căror cunoaştere ne poate oferi o înţelegere şi o tratare a comportamentului individului uman studiat. Referitor la tipologia personalităţii infracţionale au fost efectuate, la fel, un şir de încercări, care, cu toată relativitatea lor, oferă posibilitatea de a înţelege fenomenul infracţiunii mai adecvat şi a-l trata mai corect, oferind anumite standarde care facilitează cunoaşterea indivizilor implicaţi în infracţiune.

Tipologia personalităţii infracţionale nu poate fi efectuată separat de tipologiile general-psihologice, dat fiind faptul că orientarea criminală a comportamentului nu este un dat, un rezultat al configuraţiilor genetice, care se manifestă în anumite insuficienţe cognitive, afective sau volitive, provenind mai mult din dezechilibrul dintre particularităţile psihice şi condiţiile din ambianţa în care are loc constituirea personalităţii.

Cu toate că nu se poate vorbi despre un „psihic criminal" sau o „moştenire genetică criminală", atât psihicul, cât şi constituţia genetică contribuie la determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele criminale. Aşadar, la baza tipologiei personalităţii infracţionale trebuie să fie puse, în primul rând, particularităţile psihologice: motivaţia, atitudinile, interesele, scopurile.

Totodată, este nevoie să ţinem cont şi de forţa unor „incapacităţi funcţionale", în cazul cărora cauza comportamentului criminal poate fi patologia psihică şi imposibilitatea de apreciere adecvată şi reglare conştientă a acţiunilor. În ceea ce priveşte infractorii recidivişti, aceştia sunt orientaţi spre repetarea acţiunilor criminale, spre asigurarea existenţei prin practicarea infracţiunii. Nenumăratele studii ale acestora au demonstrat existenţa în structura personalităţii infractorului recidivist a unei conjugări a deficienţelor individuale şi sociale.

Astfel, infractorii recidivişti dau dovadă de inadaptare socială, egocentrism, imaturitate, ajunsă frecvent până la infantilism social - dorinţă de a exista pe spatele altora, necesităţi sporite în raport cu posibilităţile, orientare excesivă spre anumite feluri de gratificaţie socială (bani, sex etc.), impulsivitate şi indiferenţă afectivă, agresivitate, scepticism etc., stări interne de tensionare şi conflict, percepere deformată a realităţii, dificultăţi în autoevaluare şi autoprezentare. Recidivistul este indiferent în raport cu sancţiunea juridică, violent.

Deşi tipul recidivist predomină printre bărbaţi, se întâlnesc femei cu comportament recidivist, frecvent caracterizate prin anomalii psihice de limită (psihopatii, accentuări de caracter), alcoolism cronic. Degradarea social-psihică a infractorilor recidivişti este şi un rezultat al nenumăratelor privări de libertate, al incapacităţii de reintegrare socială Infractorii nerecidivişti sunt persoanele care nu repetă comportamentul criminal. Unii autori propun diferenţierea între recidiviştii reali şi recidiviştii formali.

Recidiviştii reali - indivizi pentru care infracţiunea este un mod de viaţă, prezentând un grad sporit de periculozitate. Recidiviştii formali au un comportament mai mult sau mai puţin corect în raport cu normele sociale şi juridice, cea de a doua infracţiune având un caracter întâmplător. Infractorii de carieră se caracterizează printr-un comportament infracţional rezultat din modul de socializare, sunt orientaţi spre modul de viaţă antisocial; sunt conştienţi de perspectiva privării de libertate, continuând să-şi perfecţioneze în detenţie deprinderile criminale.

În conformitate cu prevederile art. 2671 alineat 1 din Codul penal, infracţiunea de tortură constă în “fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlul oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

Fapta se sancţionează mai aspru dacă a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182, ori a avut ca urmare moartea victimei (art. 2671 alin. 2 şi 3 C. penal) .

...

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tortură are mai multe ipostaze normative şi rezidă în acţiunea de a provoca unei persoane o durere sau suferinţe puternice, psihice ori fizice, prin acte de violenţă. Elementul material se analizează judiciar, deoarece, în această variantă fapta nu există dacă instanţa apreciază că durerile sau suferinţele nu sunt puternice.

Pot intra în această categorie chiar actele ce alcătuiesc elementul material al faptei prevăzută în art. 180 alin. 1 şi 2 C. pen., dacă instanţa apreciază ca intensitatea durerii, oricât de scurtă ar fi ea, este puternică:

 aplicarea unei pedepse victimei. Prin pedeapsă se înţelege orice sancţiune injustă, nepermisă de lege, tinzând să înfrângă voinţa victimei, sau pur şi simplu să-i provoace suferinţe fizice ori morale;

 a intimida victima înseamnă a inspira teamă, spaimă faţă de un posibil rău ce i s-ar putea face ei sau unei terţe persoane;

 exercitarea de presiuni este reprezentată de constrângerea fizică sau morală a victimei (obiect al activităţii oficiale sau o terţă persoană). Această constrângere nu trebuie să îndeplinească toate cerinţele prevăzute de art. 46 C. pen., dar, acţiunea subiectului activ trebuie să pericliteze serios, semnificativ, drepturile victimei.

Datorită complexităţii situaţiilor care pot determina infracţiunile de violenţă (unde este cuprinsă şi vătămarea corporală gravă), dar şi datorită pericolului ridicat pe care ele îl înregistrează asupra societăţii umane, trebuie să se aibă în vedere şi un complex de mijloace de prevenire şi combatere a acestora, mijloace date în special, de ştiinţele penale.

În acest context, trebuie să subliniem că o contribuţie importantă la asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului consacrate de Constituţie o aduce şi legea penală. Sistemul părţii speciale a Codului penal a fost conceput în raport de criteriul obiectului juridic al infracţiunilor şi de importanţa valorilor sociale apărate împotriva activităţilor infracţionale, prin incriminarea ca infracţiuni a faptelor ce prezintă pericol social, a faptelor ce încalcă drepturile şi libertăţile omului.

Cadrul juridic menit să dea eficienţa apărării acestor drepturi şi libertăţi îl formează Titlul II din Partea specială a Codului penal. Apărarea persoanei umane prin dispoziţiile cuprinse în acest titlu priveşte pe om în ansamblul atributelor care caracterizează fiinţa umană (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea). În cadrul titlului de care amintim, privitor la infracţiunile contra persoanei, materia a fost sistematizată astfel ca fiecărui atribut al persoanei să-i corespundă un capitol distinct.

Primul este consacrat, aşadar, infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii; al doilea, infracţiunilor contra libertăţii persoanei, al treilea, infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală şi ultimul infracţiunilor contra demnităţii. În subgrupa infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii sunt incriminate faptele de pericol social comise prin metode şi mijloace specifice şi prin care se aduce atingere, se vatămă dreptul persoanei la integritate corporală şi sănătate, adică acele fapte care au ca rezultat pricinuirea de suferinţe fizice ori de vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei.

Astfel, se poate spune că infracţiunile contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei sunt acele fapte socialmente periculoase, prin care se cauzează unei persoane, prin orice mijloace, o suferinţă fizică sau o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii sale.

Obiectul juridic al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură integritatea corporală sau sănătatea persoanei împotriva oricărei atingeri. În virtutea acestor raporturi sociale, persoana, indiferent de vârstă, sex, rasă sau naţionalitate are dreptul de a se bucura de integritatea corporală sau de sănătatea sa şi de a pretinde celorlalţi membrii ai societăţii să se abţină de la orice fapt prin care i s-ar putea vătăma integritatea corporală sau sănătatea.

Extinderea protecţiei penale şi asupra acestor relaţii, se explică prin aceea că societatea este interesată să aibă ca membrii oameni valizi, sănătoşi, şi să ocrotească sănătatea lor.