Raspunderea civila delictuala. Raspunderea civila pentru daune morale

O analiză amănunțită, din punct de vedere jurisprudențial a materiei evacuării, reunind cele mai importante decizii pronunțate atât de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și de alte instanțe din țară. Cartea este structurata în trei capitole, în primul fiind analizată evacuarea din perspectiva dispozițiilor Codului civil și a Legii nr. 114/1996, legea locuinței. Următoarele două capitole se ocupă de procedurile speciale de evacuare, și anume prin ordonanța președințială - art. 581-582 C. pr. civ. - și prin procedura stabilită de O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe. Venind în întâmpinarea trebuințelor practicianului, hotărârile judecătorești sunt sistematizate printr-un index alfabetic pentru o consultare cât mai eficientă.

„În alegerea temei cărţii "Răspunderea civilă delictuală obiectivă" am avut în vedere necesitatea informării teoreticienilor, dar şi celor implicaţi direct în înfăptuirea actului de justiţie, cu privire la dispoziţiile legale aplicabile unor ipoteze de răspundere civilă delictuală obiectivă. (...)

În literatura de specialitate, s-a încercat identificarea conceptului de răspundere juridică, cu obligaţia suportării consecinţelor încălcării normelor juridice, cu sancţiunea juridică. Într-o formulare concisă, a răspunde civil înseamnă a repara prejudiciul cauzat altei persoane, în concordanţă cu dispoziţiile dreptului obiectiv.

Respectarea unor reguli de principiu asigură sensul şi finalitatea instituţiei răspunderii civile care reprezintă acea formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzător.

Potrivit terminologiei tradiţionale, fapta ilicită care dă naştere raportului juridic de răspundere, poartă numele de „delict” şi de „cvasidelict”. Faţă de aceste considerente, se subliniază că, pornind de la termenul de „delict” răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extra-contractuale se numeşte delictuală.

Lucrarea doamnei Lacrima Rodica Boilă constituie o abordare interesantă şi contributivă a culpei, „eterna doamnă” a răspunderii civile, arătându-se locul şi rolul său în raport cu celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

De asemenea, se încearcă stabilirea domeniului de aplicare a fundamentului culpei şi în alte ipoteze decât răspunderea pentru fapta proprie, relevându-se tendinţele tot mai accentuate de obiectivare a răspunderii şi în unele dintre aceste ipoteze, cum este în cazul răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori.

Contribuţiile ştiinţifice ale autoarei sunt prezente şi indiscutabile.

Pentru punerea în valoare a eforturilor sale de cercetare, autoarea a întreprins o vastă muncă de documentare.

Aşa se face că autoarea este la zi cu discuţiile doctrinare şi cu evoluţia jurisprudenţială în materie din dreptul francez, care a influenţat-o evident în soluţiile pe care le propune ori le susţine pentru dreptul civil român.

Raportând răspunderea juridică la ordinea juridică, ca ansamblu de norme juridice, cristalizate la un moment dat, într-o societate dată, vom deosebi semnificaţia exactă a normei juridice, atunci când afirmăm că norma juridică reprezintă factorul de bază pe care se întemeiază răspunderea juridică. Dar, dacă în acest cadru condiţia suficienţei este întrunită, chiar atunci când vizăm doar semnificaţia de obligaţie a normei juridice, nu acelaşi lucru se poate spune despre responsabilitatea juridică.

Căci, în sfera responsabilităţii individul se raportează la norma juridică în aşa fel încât aceasta nu are valoarea unei obligaţii, ci o altă valoare. Individul poate înţelege adevăratul conţinut al normei, poate opta pentru aceasta, ca fiind în acord cu interesele şi idealurile sale, astfel încât, norma juridică nu-i apare ca o obligaţie exterioară. Prin urmare, răspunderea juridică este de ordin normativ, ţine de domeniul autorităţii publice şi vizează în fapt respectarea sau nerespectarea unor prescripţii conţinute de normele juridice.

Legislaţia nu defineşte într-un text unitar, noţiunea răspunderii juridice. La rândul ei, practica judiciară şi doctrina s-au preocupat mai mult de formele răspunderii juridice şi mai puţin de răspunderea juridică privită ca şi categorie juridică, cu vocaţie de generalitate.

TITLU EPUIZAT!

Raspunderea contractuala. Daune - interese - Lucrarea de fata trateaza o problematica punctuala, aceea a despagubirilor, fie ele daune-interese compensatorii, daune-interese moratorii, daune cominatorii, dobanzi sau penalitati de intarziere, incidente atat ramurilor de drept privat cat si de drept public(drept civil, drept comercial, dreptul transporturilor, dreptul consumatorilor, dreptul asigurarilor, dreptul muncii, drept financiar si fiscal, drept procesual civil si chiar drept international).

Cuprinzand un domeniu de maxima actualitate, lucrarea reprezinta sinteza deciziilor si sentintelor relevante, insotite de o analiza teoretica si practica menita sa lamureasca pe deplin problematica studiata, cat si modelele de actiuni in justitie specifice domeniului, la care se adauga indexul alfabetic.

Ne aflăm într-o perioadă caracterizată de progres tehnologic şi, în consecinţă, de recalificări ale valorilor umane. A admite în ziua de azi că omul este, în continuare, o fiinţă sensibilă, fragilă prin însăşi natura sa, este o teză din ce în ce mai dificil de probat. Scutul aparent pe care ni-l construim pare a nu lăsa vreo faptă exterioară nocivă să ne afecteze dincolo de ţesutul de suprafaţă. Tăria personalităţii umane constă în negarea oricărei suferinţe lăuntrice care ne-ar afecta echilibrul.

Totuşi, în realitate suntem nevoiţi să recunoaştem că putem fi lezaţi în valorile personale, în drepturile subiective nepatrimoniale. Şi de la această recunoaştere, determinată, bineînţeles, de producerea unui fapt ilicit care cauzează leziuni, până la recurgerea la o acţiune în justiţie este un mic pas, care, aşa cum demonstrează practica judiciară actuală, este tot mai des făcut. Fără să se ridice problema unei aşa-numite procesomanii în materie, observăm că oamenii au înţeles că se pot apăra în justiţie şi că pot avea încredere că cererea lor va fi satisfăcută în mod echitabil, prin despăgubiri proporţionale cu vătămarea îndurată.

Reticenţa instanţelor judecătoreşti în privinţa acordării de daune morale este motivată de faptul că prejudiciile nepatrimoniale sunt mai greu de dovedit şi, mai ales că este în continuare greu de acceptat că despăgubirea unor daune morale se poate face prin mijloace băneşti. S-a demonstrat, însă, că daunele morale pot avea urmări de natură patrimonială în viaţa persoanei vătămate şi că pentru acest motiv, se impune o reparare pecuniară a acestor prejudicii. Mai mult, în dreptul nostru, repararea daunelor morale este consacrată prin diferite acte legislative, dar deocamdată, lacunare.

O viitoare reglementare specifică este absolut necesară acum, când instanţele de judecată se confruntă cu astfel de cereri aproape la fiecare cauză adusă spre soluţionare. Va trebui specificat în termeni clari care sunt cazurile în care se cuvin despăgubiri băneşti şi care, dimpotrivă, vor fi despăgubite prin măsuri nepatrimoniale.

Consider că prejudiciile aduse onoarei, reputaţiei, cinstei, prestigiului, ar trebui reparate prin mijloace nepatrimoniale, opinând că o sumă de bani nu poate înlocui suferinţa rezultată. Mai adecvată pare obligarea celui vinovat la prezentarea de scuze publice sau acordarea unui drept la replică în favoarea persoanei lezate. Şi măsura nepatrimonială care prevede publicarea hotărârii de condamnare mi se pare satisfăcătoare în acest caz, întrucât ruşinea pe care o va simţi persoana răspunzătoare va fi mai mare decât durerea cauzată de ieşirea unei sume de bani din patrimoniu. Cuantificarea reparaţiei băneşti este o sarcină extrem de dificilă în lipsa unor criterii prestabilite.

Tehnologia avansată ajută, în practica occidentală în domeniu, la stabilirea unor criterii, fapt ce trebuie să constituie un exemplu pentru noi. În orice caz, evaluarea despăgubirilor este justă atunci când este relativă, de la o situaţie la alta, soluţia celor 3.500 de lire din dreptul englez la care am făcut trimitere, fiind greu de înţeles.

 În ceea ce priveşte arbitrariul, rezultat din faptul că judecătorul este suveran în aprecierea întinderii daunelor morale, consider că acesta trebuie fie înlăturat, fie instituit la nivel de regulă, dar pentru oricare din variante, este imperativă reglementarea cât mai rapidă în domeniu. În loc de cuvânt de încheiere, vreau să reiterez opinia doctrinei franceze , conforma căreia indemnizaţia acordată în cazul producerii unui prejudiciu moral are rol satisfăcător, ajutând victima să-şi recapete demnitatea, dând valoare pierderii sale. Suferinţa nu mai e negată sau ascunsă, ci pur şi simplu, e luată în calcul.

Psihiatrii consideră că „preţul sângelui şi conştientizarea propriei infirmităţi, precum şi a poziţiei de victimă, are un rol liberator, de catharsis, care facilitează însănătoşirea şi reintegrează, corp şi suflet, persoana suferindă, în societate. Acest rezultat e infinit de preţios”.