Mark Twain

Samuel Langhorne Clemens, devenit celebru în lumea întreagă sub numele Mark Twain, a crescut într-o familie tipică pentru America secolului XIX. Fiu al unui judecător care, în căutarea unui trai mai îndestulat, se convertise la negustorie, micul Sam a crescut în preajma sclavilor negri care se aflau în proprietatea familiei sale, ascultand poveştile stranii ale acestora şi jucându-se împreuna cu ţâncii tuciurii de vârsta lui. Mama lui Sam, o femeie aproape habotnică, a fost modelul folosit de autor pentru portretizarea mătuşii Polly, cea care încerca din greu să disciplineze un Tom Sawyer la fel de neastâmpărat ca şi scriitorul. De la negrul Jim la Huck Finn, personajele lui Twain au în mare măsură un corespondent în viaţa reala. Astfel, Mark Twain a transpus în romanele Aventurile lui Tom Sawyer, Aventurile lui Huckleberry Finn, Tom Sawyer detectiv şi Tom Sawyer în străinătate, oamenii care i-au marcat copilăria, creând personaje dintre cele mai diverse.

Mark Twain se simţea cel mai bine atunci când se afla în mijlocul prietenilor. Casa lui din Hartford era întotdeauna plină, deoarece gazdele erau mereu bucuroase de oaspeţi, iar stăpânul casei era ca o cascadă de bună dispoziţie căruia îi plăcea să se joace şi să răspândească în jur voioşie. Era tatăl perfect, iar cele două fetiţe ale sale, Susy şi Clara, creşteau într-o atmosferă veselă, alături de părinţi care ştiau să le educe prin jocuri atractive, fără constrângerile epocii. De dragul fetiţelor lui, cărora le plăcea foarte mult să citească tot felul de aventuri năstruşnice, Mark Twain a reluat lucrul la „Prinţ şi cerşetor“, carte pe care o neglijase vreme de trei ani. „Povestea îmi place atât de mult, încât nu vreau să mă grăbesc, ca să n-o termin“, avea să-i mărturisească el unui prieten, încântat de faptul că Susy nu se mai sătura de păţaniile prinţului deghizat în cerşetor şi ale cerşetorului în straie princiare. În vara anului 1880, Olivia, soţia scriitorului, a adus pe lume cel de-al treilea copil al lor, tot o fetiţă, care a primit numele Jane, după mama lui Twain. Având o motivaţie în plus, umoristul a lucrat şi mai intens la povestea „Prinţ şi cerşetor“, care a văzut lumina tiparului chiar înainte de Crăciunul anului 1881, într-o ediţie frumos ilustrată, dedicată celor trei fetiţe ale sale. Susy, Clara, Jane.

Mark Twain nu a fost niciodată un om al sistemului, oricare ar fi fost acesta. Firea rebelă a aventurierului crescut pe malul fluviului Missisippi ieşea la iveală de câte ori acesta avea ocaza să încalce regulile. Sau măcar să susţină asta... Astfel, nu e demirare că, atunci când pastorul Thomas Beecher a fost atacat de capii Bisericii congregaţionaliste pentru că şi-a ţinut predicile nu numai în biserică, ci şi într-o sală de teatru, Twain a sărit în apărarea acestuia, scriind un articol vehement împotriva făţărniciei clericilor. Pastorul Thomas Beecher, fratele faimoasei scriitoare Harriet Beecher-Stowe, autoarea romanului Coliba unchiului Tom, i-a devenit prieten lui Twain si avea să oficieze căsătoria scriitorului cu Olivia Langdon, fiica unui bogătaş din Elmira. Această căsătorie îl introduce pe Twain în „lumea bună” de pe Coasta de Est. Bădăranul de pe Mississippi se simte un intrus, dar de dragul soţiei face eforturi supraomeneşti să se adapteze. La urma urmei, ce înseamnă strădania lui Twain pe lângă eforturile pe care le-a făcut Adam pentru a se adapta vieţii de cuplu?! În Jurnalul lui Adam şi al Evei, Twain descrie cu o savoare care ţine cititorii într-un continuu hohot de râs problemele domestice din Grădina Raiului.

Oamenii vor să se îmbogăţească din nenumărate pricini. Unii aleargă pur şi simplu pentru un trai mai bun. Alţii, pentru a se putea lăuda în faţa vecinilor sau a prietenilor. Sau pentru a impresiona familia iubitei, care, întâmplător, se află cu şapte trepte mai sus pe scara socială. Mark Twain se afla, deloc întâmplător, dacă ţinem cont de firea romantică a scriitorului, tocmai în această ultimă categorie. Îndrăgostit nebuneşte de Olivia Langdon, fiica unui bogat proprietar de mine de pe Coasta de Est, Twain era decis “să-şi facă o situaţie” cât mai repede, pentru a putea deveni un pretendent cu şanse reale la mâna tinerei domnişoare. Şi ce putea face un bădăran din Vestul Sălbatic, crescut printre copiii de sclavi, pentru a putea impresiona nişte respectabili burghezi din est? Abilităţile de pilot de vas nu prea aveau cum să-l ajute sa navigheze spre inalta societate. Singurul lucru care îl putea ajuta era talentul scriitoricesc, de care a profitat din plin. Şi cu succes. Astfel încât a reuşit să obţină mâna femeii iubite şi, ca bonus, binecuvântarea familiei acesteia, reuşind să se strecoare în inima socrului său.

Mai toate jocurile copilăriei lui Mark Twain erau legate, într-un fel sau altul, de fluviul Mississippi. A fi pirat pe un asemenea fluviu reprezenta, pentru micul aventurier, visul suprem. Dar s-ar fi mulţumit şi cu un rang mai mic, cum ar fi acela de pilot. Pe care avea să-l obţină, peste ani, de la căpitanul vasului Pennsylvania, care străbătea fluviul Mississippi între New Orleans şi Saint Louis. După ce a căpătat vechime ca ucenic în ale pilotajului, Mark Twain a cerut căpitanului permisiunea de a-l aduce pe vas şi pe fratele său mai mic, Henry, la care ţinea foarte mult şi voia să-l aibă aproape. Soarta a făcut însă ca tocmai fluviul pe care îl iubea atât de mult să-i pricinuiască lui Twain una dintre cele mai mari suferinţe ale vieţii. După o escală în New Orleans, Mark Twain a fost nevoit sa plece spre Saint Louis cu un alt vas, în timp ce Henry s-a ramas pe Pennsylvania. După câteva zile, Pennsylvania a sărit în aer, explozia făcând numeroase victime - peste 150 de morţi şi 50 de răniţi. Printre supravieţuitori, grav rănit, se afla şi Henry. Când a aflat despre nenorocire, Twain a alergat la căpătâiul fratelui său, pe care l-a vegheat zi şi noapte. O vreme, Henry a părut că-şi revine. Dar, după o săptămână de suferinţă, un medic neexperimentat i-a administrat o doză prea mare dintr-un medicament nou pe atunci – morfina. Henrz avea să moară chiar sub ochii fratelui său. Gândul că era vinovat de moarte lui Henry, că el era cel care ar fi trebuit sp se afle pe Pennszlvania, avea să-l chinuie pe Mark Twain multă vreme. Pierderea suferită a lăsat urme adânci în sufletul şi înfăţişarea lui: a devenit mai grav, mai matur, i-au apărut primele fire de păr alb. Cu toate acestea, Mississippi a rămas în sufletul lui. S-a întors pe fluviu ca pilot cu acte în regulă, luând cu uşurinţă examenul pentru brevet. În scurt timp, a ajuns să lucreze pe cele mai mari vapoare de pe Mississippi, iar banii nu mai constituiau o problemă. Aceluiaş fluviu i-a dedicat cartea Viaţa pe Mississippi, în care a strâns amintirile anilor petrecuţi ca navigator.

Aflat în Carson City, un orăşel din Nevada, Mark Twain privea cu interes căruţele încărcate cu minereu, care străbăteau necontenit uliţele târgului. Atras de mirajul aventurii, Twain şi-a încărcat calabalâcul într-o căruţă trasă de doi cai costelivi şi, împreună cu alţi trei vânători de himere, a pornit la drum într-o dimineaţă geroasă de decembrie. După două săptămâni prin deşertul îngheţat, Twain şi tovarăşii lui de călătorie au ajuns în ţinutul minier din districtul Humboldt. Zadarnic a hoinărit în căutarea comorii visate. Văzându-şi spulberate iluziile de îmbogăţire rapidă, Twain s-a văzut nevoit să-şi caute o slujbă. S-a angajat ca reporter la ziarul Daily Territorial Enterprise din Virginia City, pentru o leafă de 25 de dolari pe săptămână. Peste ani, a aşternut pe hârtie amintirile din perioada când era căutător de argint, amintiri reunite în volumul Sub cerul liber. Un veritabil jurnal de ageamiu vânător de comori.

Samuel Clemens nu prea se pricepea la politică, iar dezbaterile parlamentarilor nu-l pasionau deloc. Îl amuzau însă. Onorabilii politicieni, la fel de nepricepuţi ca şi el, pierdeau ore-ntregi cu discursuri si votau legi la pachet, ca să se afle în treabă şi, fireşte, ca să-şi apere interesele – pe ale lor şi pe cele ale clientelei lor politice, alcătuită din proprietari de mine, căruţaşi, cârciumari etc. În corespondenţele trimise ziarului Daily Territorial Enterprise, tânărul reporter îşi cam bătea joc de aleşii poporului şi de dezbaterile lor. Totuşi, după mulţi ani, Mark Twain s-a avântat în lupta politică şi în anul 1884, deşi până atunci votase din inerţie cu republicanii, s-a decis să susţină candidatul democrat la funcţia de guvernator al statului New York. Nu pentru că ar fi crezut în doctrina democrată, ci pentru că îl considera pe candidatul Partidului Democrat mai puţin corupt decât candidatul republicanilor. În aceeaşi perioadă a implicării sale în lupta politică, Twain începe lucrul la o nouă carte, în care Anglia evului mediu devine subiectul unui inedit experiment: Twain aplică propriile convingeri politice societăţii engleze din veacul al VI-lea. Astfel, Un yankeu din Conneticut la curtea regelui Arthur dă peste cap obiceiurile vremii, rezultatul fiind o savuroasă satiră, presărată cu intrigi politice, jucători la bursă, şarlatani cu statut de vrăjitori veritabili şi cavaleri care fac reclamă la pastă de dinţi.

Tânărul ziarist Samuel Clemens, impulsionat de celebritatea pe care o dobândise făcând haz pe seama politicienilor vremii, s-a gândit să-şi aleagă un nume pe măsura faimei dobândite. Şi, aflând de moartea unui bătrân pilot de pe Mississippi, fost gazetar amator, care obişnuia să semneze cu pseudonimul Mark Twain, Clemens a considerat că pseudonimul a rămas vacant şi l-a însuşit. Mark Twain era o expresie curentă în limbajul navigatorilor de pe Mississippi, însemnând marchează doi stânjeni (mark = marchează şi twain = doi). Pilotul trimitea o echipă de mateloţi să măsoare adâncimea apei, iar rezultatele erau comunicate pilotului prin strigăte: Mark three! Mark twain! etc. Iar Mark Twain a marcat multe succese literare, făcând din pseudonimul moştenit de la anonimul pilot bătrân un nume cunoscut în întreaga lume. Scriitorul a fost, pe rând, copil zburdalnic, ucenic tipograf, pilot pe Mississippi sau căutător de argint, iar experienţele pe care le-a trăit şi oamenii pe care i-a întâlnit au fost rezervorul de inspiraţie pentru cărţile pe care le-a scris. De aceea, “Autobiografia” lui Mark Twain poate fi considerată o sinteză a întregii opere a marelui umorist american, autoironia şi hazul fiind elementele ce condimentează o poveste la fel de pasionantă ca oricare dintre romanele sale.