Vlad Musatescu

Vlad Muşatescu, cel care îşi dorea să fie „poet cosmic“, devenit bonomul detectiv Conan Doi, s-a născut la Piteşti, umorul său trăgându-şi seva, mai mult ca sigur, din înrudirea (nepot de văr) cu celebrul dramaturg Tudor Muşatescu. Vlăduţ l-a întâlnit pe unchiul său din întâmplare, la teatrul argeşean, unde voia să intre „pe de-a moaca“, afirmând cu tupeu că este nepotul dramaturgului. Favoarea, solicitată primului om întâlnit în uşa sălii, nu i-a fost refuzată, căci junele nepot se adresase taman unchiului Tudorel Muşatescu, pe care nu-l mai văzuse din fragedă pruncie. Scriitorul a avut o copilărie şi o adolescenţă aventuroase, stimulat fiind de lectura a sumedenie de cărţi gen „Serie noire“, dosite în podul casei bunicului Tatapetre. De altfel, cele patru romane reunite sub genericul „Extravagantul Conan Doi“ instituie în literatura română ceea ce s-ar putea numi „romanul poludic“ - poliţisto-ludic, mai exact. Căci, precum Boris Vian, alias Vernon Sullivan, şi Frédéric Dard, alias celebrul comisar San Antonio, Vlad Muşatescu îmbină un savuros comic de limbaj cu prezentarea unor personaje emblematice. Emblematice, fireşte, pentru societatea socialistă multilateral dezvoltată pe baza dictonului lansat de unchiul Tudorică Muşatescu: „Totu-i soartă şi destin, restul e fatalitate“...

Prin 1940, dorind să devină „poet capitalist”, adicătelea cu domiciliul în Capitală, Vlad Muşatescu ajunge în Gara de Nord, unde este dat pe mâna comisarului de poliţie M. Alexandrescu (şi el poet), pentru că se urcase în tren fără bilet. Milos, poliţistul îl face scăpat şi-l miruieşte cu 50 de lei, ceea ce îi induce o „zglobie şi tonică melancolie”. Întâmplarea, plus bombardamentele nocturne (era război), se prea poate să-i fi inspirat “Balada pasagerului care s-a sinucis în closetul unui hotel din dosul Gării de Nord”, poemă suprarealistă ce l-a făcut celebru în mediile literare. Corector la „Curentul literar magazin”, doarme în cada de baie a redacţiei şi publică prin diverse reviste-cometă (cum apăreau, cum dispăreau), fără a primi vreun franc. Aţa îl trage totuşi pe Vlăduţ spre obârşii, spre casa bunicului Tatapetre, ţăran înţelept, care n-a pregetat să-şi trăiască viaţa, iubind şi trăgând vârtos la măsea („Contratimp”, roman dedicat acelui alt fel de Moromete şi „gromovnicului” său, primeşte în 1981 Premiul Uniunii Scriitorilor). Nu părăseşte totuşi Bucureştii înainte de a deveni editor.

Sătul de a mai corecta greşelile ziariştilor, prozatorul Vlad bate la uşa Editurii „Gorjan”. Fură de la patronul Ştefan Gorjan meseria (făcea de toate, pregătea manuscrisele pentru tipar, corecta, redacta etc.) şi intră în afaceri. Ia bani frumoşi pe romane poliţiste traduse, numai că patronul-plagiator Ion Lăzărescu îi cere să fabrice un volum în care Ben Hur să devină „Ben Fur”, în vreme ce pe Edgar Wallace îl botezase pe o copertă „Edgar Vălas”! A renunţat curând, întorcându-se la Craiova, unde, împreună cu librarul Nycki Bădescu, înfiinţează Editura „ABC”. Aici îşi publică primele cărţi pentru copii: „Bobby Felix Făt-Frumos şi motocicleta BMW”, „Pogonici Ariciul” şi „Magdalena şi Târţoi”. Peste ani, dom` Vlad publică alte două cărţi pentru copii - „Unchiul Andi-detectivul şi nepoţii săi”(1982) şi „Cei trei veseli năpârstoci” (1985), în care, alături de Biba, Babane şi Bibanu, se copilăresc trabantista Tanti Raliţa şi nevasta personală, bulgăroaica Penke. Penke, „cea cu glas de argint”, nonagenară în iunie 2008, zice că s-au văzut, plăcut şi luat în 1942, dar e mult de-atunci, iar Măiestrică al ei n-a stat niciodată bine cu cifrele. Mai ales când număra banii, mai mereu lipsă!

Chemat la oaste, recrutului Muşatescu, ostaş din stirpea bravului soldat Svejk, i se încredinţează o misiune de importanţă vitală pentru front: să spele closetele unităţii! Brusc, după numai trei zile de răzbel-vidanjă, recrutul dezertează! Cu act de identitate fals ajunge în sudul Basarabiei, la Borşal, sat nemţesc depopulat. Draga lui Penke (moaşa Paraschiva Zabunov, din satul bulgăresc Tarutino) îşi aminteşte că, înamorată la prima vedere de fercheşul june cam plinuţ, dar plin de păduchi, îl ascunde într-un dulap pentru a-l salva din ghearele poliţiei militare. După 23 august 1945 se repatriază, cu domiciliu provizoriu la Craiova. Andi reuşeşte să publice primul său roman: „La Sud de Lacul Nairobi“ în 1945 la editura „ABC“. Ciudăţeniile inginerului ardelean Titus Ambruş, cu al său Element 93, ce poate declanşa fisiunea nucleară, plus paginile despre rebeliunea legionară nasc abracadabrante aventuri, oricum, de altă factură decât cele din „Operaţiunea Nisetrul 2“ (1987, Editura „Ion Creangă”), cum ar fi aceea cu copaia pe Argeşul copilăriei.

Băiat cu şcoală, başca descurcăreţ pre limba lui Voltaire şi dezertor din armata ce luptase contra sovieticilor, Vlad Muşatescu este acceptat (1945-’46) în redacţiile ziarelor craiovene „Înainte“ şi „Situaţia“. Ajunge iar la Bucureşti, promovat pe post de ditamai preşedinte director general al Editurii „Europolis“, finanţată de comunişti. Îi editează lui Arghezi „Cartea cu jucării“, rătăcind desenele Mitzurei, şi scrie în draci. În 1948, instituţia falimentează, iar PDG-ul este trecut la munca de jos la sectorul tehnic al Editurii de Stat. Îl cunoaşte, dormind efectiv la post, pe directorul A. Toma, poet la modă în acei ani tulburi şi autor, printre altele, al penibilelor versuri „imperialist american/cădea-ţi-ar bomba în ocean“. Ca o paranteză la rândurile ce urmează ar fi de spus, în maniera „râd, dar nu-i râsul meu“, proprie autorului, că „Magdalena şi Târţoi, aventura plină de gingăşie a doi copii“ i-a fost inspirată de amorul său juvenil pentru o Mariană. Donşoară cu un copil de „tip floricol“ la activ şi amantă a patronului său librar din Craiova, Nicky Bădescu. Avidă de măritiş cu orice chip, juna pusese ochii pe Târţoiul sentimental…

Aventuri aproximative volumul I

Din mai 1953, odată cu reapariţia revistei „Flacăra“ al cărei număr-pilot color îl machetează, începe ascensiunea lui Vlad Muşatescu în postura de redactor-artistic (sau machetator, sau, cum se zice azi, art-director). Prin mână îi trec mai toate publicaţiile importante, cum ar fi „Gazeta literară“, „Magazin istoric“, „Cinema“ ori „Scânteia“. Puţinul timp liber pe care îl mai are, căci lucra la mai multe „războaie“ deodată, şi-l petrece la „Capşa” sau la ferma de la Tâncăbeşti pe care o cumpărase în 1959 cu 2 lei/mp din banii împrumutaţi şi returnaţi bunului său prieten, scriitorul Constantin Chiriţă (căsuţa cu două camere şi antreu de la Tâncăbeşti, ca şi locuinţa de pe Calea Moşilor, unde a scris majoritatea cărţilor sale, au fost demolate din odinul lui Ceauşescu, de execuţie ocupându-se, cum zice Măiestrică, primarul „Ion Teleagă, zis Dincă“). Mai vârstnicii gazetari ori scriitori şi-l mai amintesc, poate, bântuind pe la „Casa Scânteii“, sau pe la celebrul restaurant al Uniunii Scriitorilor, aidoma unui personaj de film à l’américaine - ochelari uşor fumurii, favoriţi căzuţi în barba ca neaua, costum şic din tergalul la modă atunci, precum cristalele Swarovski azi, şi geantă diplomat. Dacă adăugăm chintalul cu bătaie spre 140 şi Fiatul 600, botezat „bombiţa”, avem portretul succint al celui care în adolescenţă visa să devină „poet cosmic” şi care nu numai în volumele de „Aventuri apoximative” s-a dovedit a fi un vesel cronicar al timpurilor lui.