EBooks - Lucrari in format electronic

Instituţia formării profesionale a salariaţilor este reglementată în Codul muncii, aşa cum a fost modificat şi completat, cât şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor , aprobată cu modificări prin Legea nr. 375/2002 , şi modificată şi completată prin O.U.G. nr. 76/2004 şi prin Legea nr. 454/2004.

Dispoziţii privind instituţia formării profesionale sunt cuprinse şi în Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 , în Capitolul 7 denumit „Formarea profesională”.

Tot astfel, aşa în domeniul formării profesionale a funcţionarilor publici, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici , a devenit aplicabilă Secţiunea a 3-a - Perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici (art. 50-53) a actului normativ menţionat.

Consiliile locale sunt, aşa cum le califică dispoziţiile art.121 alin.(1) din Constituţie şi cele ale art.21 alin.(1), din Legea administraţiei publice locale, autorităţi ale administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe. În plus, dispoziţiile Legii nr.215/2001 precizează că acestea sunt autorităţi deliberative, deci au o componenţă colegială şi se aleg în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, mai rezultă că aceste autorităţi se organizează şi funcţionează în comune şi oraşe, noţiunea de „oraş” fiind luată în sens larg, legea asimilând cu acesta şi municipiul, precizând că „unele oraşe pot fi declarate municipii, în condiţiile legii”.

Constituţia României şi Legea administraţiei publice locale (art. 101) definesc consiliul judeţean ca fiind autoritatea administraţiei publice locale constituită în judeţ, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.

Termenul ,,putere executivă”, folosit pentru prima dată de Montesquieu în anul 1748, pare să fi rămas până astăzi locul de întâlnire al diferitelor perspective cu privire la instituţiile din această categorie, fiind formula cel mai larg acceptată pentru a desemna, generic: guvernele, cabinetele, consiliile de miniştri etc.

Aşa cum s-a subliniat în doctrina de specialitate, toate circuitele administrative, dintr-o ţară civilizată sunt dirijate de „executiv” care are, prin excelenţă atributul de a satisface nevoile sociale. În teorie şi practică, instituţia Guvernului este cunoscută sub denumirea de executiv, fapt aflat în legătură directă cu separarea puterilor în stat, sau de „administraţie de stat”, “autoritate administrativă”, “administraţie politică” etc.

Prin conţinutul, trăsăturile şi atributele sale Guvernul reprezintă una dintre cele mai importante şi distincte instituţii ale statului. Importanţa acestei puteri decurge din faptul că ea este cea care organizează şi conduce efectiv societatea. Drept urmare, se afla cel mai mult şi cel mai direct în legătură cu cetăţeanul. Din această cauză, Guvernul sau executivul îi interesează în cea mai mare măsură pe cetăţeni, întrucât de activitatea şi eficienţa acestuia se leagă în mare măsură realizarea aspiraţiilor şi intereselor lor. În teorie şi practică, instituţia Guvernului este cunoscută sub denumirea de executiv, fapt aflat în legătură directă cu separarea puterilor în stat, sau de „administraţie de stat”, “autoritate administrativă”, “administraţie politică” etc. Instituţia analizată se regăseşte şi sub alte denumiri precum consiliul de miniştri, cabinet etc.; denumirea care este în mare măsură determinată de sistemul constituţional, de structura sa, sau de anumite tradiţii istorice.

Atât în teoria juridică de drept administrativ, cât şi în practica judiciară a fost evidenţiat principiul potrivit căruia raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici nu pot înceta decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. Aceasta este şi concepţia legiuitorului român care a stabilit în Statutul funcţionarilor publici adoptat prin legea nr. 188/1999 (şi republicat în anul 2007) cazurile şi condiţiile în care poate înceta raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici.

Aceste aspecte formează obiectul proiectului „Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici”, studiu a cărei importanţă teoretică şi practică se evidenţiază ca urmare a necesităţii cunoaşterii condiţiilor legale în care poate interveni încetarea unui raport de serviciu. În alţi termeni, în această materie predomină principiul legalităţii care presupune că încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici intervine numai în cazurile şi cu respectarea condiţiilor procedurale instituite în acest sens.

O analiză detaliată a evoluţiei reglementărilor privind administraţia publică din România este importantă pentru înţelegerea şi conturarea principiilor care au stat la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice în ţara noastră, principii care s-au cizelat în timp pentru a „ajuta” administraţia publică din prezent să îşi îndeplinească menirea şi rolul de instrument al statului în realizarea interesului general.

Administraţia publică actuală este rezultatul unor etape evolutive, întrucât aşa cum ştim, orice sistem, inclusiv cel al administraţiei publice, a evoluat şi continuă a evolua pe măsura trecerii timpului.

Pentru a ajunge la stadiul de astăzi, administraţia publică din România a parcurs mai multe perioade istorice, deosebind după cum vorbim despre administraţia publică centrală sau administraţia publică locală.

Complexitatea administraţiei publice şi cuprinderea în sfera sa, practic, a tuturor domeniilor de organizare şi activitate din viaţa socială şi economică, impun ca şi raporturile juridice născute din aplicarea normelor de drept administrativ să fie foarte diverse. Deşi foarte variate, raporturile de drept administrativ se pot grupa în mai multe categorii, criteriul fiind locul unde iau naştere aceste raporturi, sub acest aspecte, se pot distinge două mari categorii de raporturi de drept administrativ: raporturi din interiorul administraţiei publice şi raporturi în afara administraţiei publice.

Jurisdicţiile speciale, aşa cum vom încerca să evidenţiem pe parcursul proiectului „Jurisdicţii administrative speciale”, au ca trăsătură comună faptul că se înfăptuiesc de anumite organe de stat care nu fac parte din sistemul organelor judecătoreşti. Aceste jurisdicţii speciale soluţionează numai conflictele juridice ce le-au fost date în competenţă în mod expres prin lege.

După cum se va reţine, pe de o parte, organul de jurisdicţie specială nu este, de regulă, independent de părţile în conflict sau de organul ierarhic superior al uneia sau a ambelor părţi în conflict, iar pe de altă parte, soluţionarea unui conflict juridic în cadrul jurisdicţiilor speciale se face atât la sesizarea uneia din părţile în conflict, de regulă de acea parte a cărui drept a fost încălcat sau refuzat, cât şi din oficiu. Tot ca şi trăsătură distinctă, aşa cum vom detalia, se reţine că procedura de soluţionare a conflictelor juridice este, de cele mai multe ori, sumară şi se poate desfăşura chiar în lipsa părţilor conflictului juridic.

Prin urmare, deşi în cazul jurisdicţiilor speciale suntem în prezenţa înfăptuirii judecăţii, ca formă fundamentală de realizare a puterii, nu la toate, sau nu la toate în aceeaşi măsură, devin aplicabile principiile procedurii judiciare comune, acestea având aplicaţie numai când legea specială nu dispune altfel; altfel spus, aceste trăsături fac o delimitare netă între activitatea de judecată înfăptuită de organele judecătoreşti şi jurisdicţiile speciale înfăptuite de anumite organele de stat ce nu fac parte din sistemul organelor judecătoreşti.

Pentru activitatea de jurisdicţie înfăptuită de organele ce funcţionează în cadrul organelor administraţiei publice se foloseşte expresia de „jurisdicţie administrativă” sau de „jurisdicţii speciale administrative”. Expresia de jurisdicţie administrativă în înţeles de activitate pentru soluţionarea unor conflicte juridice de către un sistem de organe de jurisdicţie creat în cadrul organelor administraţiei publice o întâlnim atât în literatura juridică românească, cât şi în literatura juridică străină.

Alegerea temei „Ministerele şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi de specialitate” nu a fost făcută la întâmplare, ea reprezintă un interes deosebit atât prin ineditul ei, cât şi prin actualitate.

Administraţia publică ministerială, atât ca activitate, cât şi ca sistem, reprezintă o parte a activităţii administraţiei publice generale şi a sistemului global al administraţiei publice a unui stat.

Rolul administraţiei publice ministeriale este acela de a asigura conducerea generală a administraţiei publice globale, pe care o exercită Guvernul, precum şi îndeplinirea sarcinilor pe care administraţia publică le are în diferitele domenii de activitate ale societăţii prin intermediul ministerelor şi al celorlalte structuri de specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea Guvernului sau a ministerelor.