EBooks - Lucrari in format electronic

În primul rând trebuie să subliniem că aşa cum ştim, acţiunea civilă este definită ca fiind „ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil - prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat - ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege". Aceste mijloace formale recunoscute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv civil sunt constant recunoscute în literatura de specialitate ca fiind „în linii generale, cererea, administrarea probelor, apărarea, excepţiunile, mijloacele conservatorii, judecata, hotărârea, căile de atac şi execuţiunea silită" .

Astfel, excepţia este una din formele de manifestare a acţiunii civile. Este un mijloc la care recurge de regulă pârâtul, pentru a se apăra împotriva cererii de chemare în judecată, întrucât „apărarea, prin definiţie, aparţine pârâtului”.

Studiul de faţă denumit „Excepţiile procesuale şi procedura de soluţionare a acestora” este structurat pe parcursul a 5 capitole, având rolul de a aduce în dezbatere şi analiză teoria generală a excepţiilor procesule în procesul civil.

Art. 9 alin. 2 din Ordonanţa nr. 5/2001 prevede că: „la cererea creditorului, ordonanţa prevăzută la alin. (1) sau, după caz, ordonanţa împotriva căreia a fost introdusă cererea în anulare prevăzută la art. 8, care însă a fost respinsă prin hotărâre rămasă irevocabilă prin nerecurare ori prin respingerea recursului, va fi învestită cu formulă executorie, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Astfel învestită, ordonanţa constituie titlu executoriu (...)”.

Pe parcursul studiului de faţă structurat dea lungul a şapte capitole am încercat să subliniem trăsăturile contenciosului administrativ potrivit cadrului legal şi procedural actual.

Legea prevede sub acest aspect că hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au respins acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor legii şi s-au acordat cheltuieli de judecată se investesc cu formulă executorie şi se execută silit, potrivit dreptului comun.

Totodată legiuitorul a stabilit unele obligaţii cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti, referindu-se la obligaţia publicării şi la obligaţia executării. Astfel, potrivit legii, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanţelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicare.

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge - cu concursul organelor de stat competente - pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Deşi codul nu clasifică formele prin care un terţ ajunge să participe la procesul civil, în teoria juridică s-a observat că art. 49-56 C. pr. civ. reglementează forma prin care, în baza voinţei sale, terţul devine parte în proces, iar art. 57-66 C. pr. civ. reglementează formele prin care, în baza voinţei unei părţi, terţul devine şi el parte. S-a făcut astfel distincţie între intervenţia forţată şi intervenţia voluntară.

Intervenţia voluntară este iniţiată de terţ şi este reglementată de art. 49-56 C. pr. civ. În acest sens, în art. 49 alin. 1 C. pr. civ. se arată că „oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că „intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”, urmând ca alin. 3 al art. 49 C. pr. civ. să dispună că „ea este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acestuia” .

Pentru activitatea de jurisdicţie înfăptuită de organele ce funcţionează în cadrul organelor administraţiei publice se foloseşte expresia de „jurisdicţie administrativă” sau de „jurisdicţii speciale administrative”. Expresia de jurisdicţie administrativă în înţeles de activitate pentru soluţionarea unor conflicte juridice de către un sistem de organe de jurisdicţie creat în cadrul organelor administraţiei publice o întâlnim atât în literatura juridică românească, cât şi în literatura juridică străină.

În dreptul procesual civil protecţia drepturilor subiective se realizează şi prin intermediul măsurilor asigurătorii. Legiuitorul a urmărit prin reglementarea acestor măsuri asigurătorii fie evitarea dispariţiei sau degradării bunului ce formează obiectul litigiului (în cazul acţiunilor reale) fie împiedicarea diminuării activului patrimonial al debitorului (în cazul acţiunilor personale).

În ordinea în care le vom analiza, se reţine că cele trei măsuri asigurătorii reglementate în Codul de procedură civilă sunt: sechestrul asigurător, sechestrul judiciar şi poprirea asigurătorie. Prin legi speciale pot fi de asemenea instituite măsuri asiguratorii, legi care se completează, atunci când este cazul cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Analiza unui studiu cu privire la „Noţiunea şi trăsăturile contenciosului administrativ” este actuală şi necesară dacă pornim de la premisa că prin intermediul acestui mecanism juridic se urmăreşte asigurarea realizării unor drepturi garantate de Constituţie, cum ar fi dreptul la liberul acces la justiţie, dreptul de petiţionare, de repunere în drepturi şi despăgubiri a persoanelor, în cazul în care ele se consideră lezate în drepturi în urma unor abuzuri comise de către autorităţile publice emitente prin adoptarea actelor administrative.

În sistemul nostru de drept, cadrul legal actual al contenciosului administrativ român îl regăsim în Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificată şi completată ulterior. Acest act normativ oferă tuturor cetăţenilor vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime, posibilitatea de a-şi apăra aceste drepturi în faţa instanţelor de contencios administrativ competente potrivit legii.