EBooks - Lucrari in format electronic

Problema creării unor instanţe internaţionale a fost preocuparea juriştilor încă din secolul al XVIII-lea. Juristconsultul elveţian Gustav Moznier a conceput în anul 1877 organizarea unei Jurisdicţii criminale internaţionale pentru represiunea crimelor comise împotriva dreptului ginţilor.

Un asemenea tribunal urma a fi compus din 5 membri, dintre care doi numiţi de beligeranţi şi trei de statele neutre. Competenţa tribunalului viza judecarea crimelor de război comise prin încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Geneva din 1864. După un prim insucces, Moyner a reluat propunerea sa la Institutul de drept naţional de la Cambridge, dar s-a izbit de acelaşi insucces, obiectându-se că proiectul să nesocoteşte jurisdicţiile naţionale.

De atunci, ideea creării unei jurisdicţii penale internaţionale a preocupat în mod permanent cercurile juridice şi politice. Astfel prin Convenţia de la Haga din 1907 s-a încercat instituirea unei „Curţi internaţionale de prize maritime”, competentă a se pronunţa asupra capturării unei nave, de către o altă navă cu pavilion străin.

După primul război mondial, Tratatul de la Versailles prevedea în articolul 227, constituirea unui tribunal special compus din cinci judecători, provenind din ţările victorioase în război – Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia – pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei, învinsă în război, vinovat de „ofensă adusă moralei internaţionale” şi „forţei sfinte a tratatelor”.

În perioada interbelică, date fiind responsabilităţile antrenate în primul război mondial, au fost multiple preocupări pe plan internaţional atât în cadrul Societăţii Naţiunilor, cât şi în cadrul unor foruri ştiinţifice de drept internaţional, pentru crearea unei instanţe penale internaţionale permanente. În 1920 în cadrul Societăţii Naţiunilor, Comitetul de jurişti constituit de Consiliul Ligii Naţiunilor a întocmit un proiect de organizare a unei Înalte Curţi de Justiţie Internaţională, separată de Curtea Permanentă a Justiţie Internaţională, competentă de a judeca crimele contra dreptului ginţilor deferite de Adunarea sau de Consiliul Legilor.

În cele din urmă Adunarea a decis că ideea unei jurisdicţii penale internaţionale este prematură. Între 1920-1936, înfiinţarea unei jurisdicţii penale internaţionale a fost susţinută de mai multe societăţi internaţionale ale juriştilor între care Asociaţia de drept internaţional, Institutul de drept interaţional, Asociaţia internaţională de drept penal.

Dispariţia Societăţii Naţiunilor a constituit consecinţa firească a slăbiciunii sale în faţa actelor repetate de agresiune din partea statelor fasciste, acte care au culminat prin dezlănţuirea, în 1939, a celui de-al doilea război mondial. Crearea unei noi organizaţii internaţionale a fost hotărâtă încă din timpul războiului. Noua organizaţie trebuia să se întemeieze pe principiul egalităţii suverane a tuturor statelor paşnice şi urma să fie deschisă tuturor statelor, mari şi mici.

La Conferinţa de la San Francisco (25 aprilie-26 iunie 1945), la care au participat 50 de state aflate în război împotriva statelor fasciste, a fost întocmită şi adoptată Carta Naţiunilor Unite, document pe baza căruia a luat fiinţă Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) şi Curtea Internaţională de Justiţie. În acelaşi timp a fost întocmit şi adoptat Statutul Curţii, care face parte integrantă din Carta Naţiunilor Unite. Cu puţine modificări, acest Statut reproduce Statutul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, creată sub egida Societăţii Naţiunilor.

Aşa cum se poate desprinde din întreaga lucrare unul dintre cele mai importante mecanisme de prevenire şi rezolvare a crizelor internaţionale a fost pus la punct de Organizaţia Naţiunilor Unite.

Statuând în competenţa forumului mondial atribuţii de cea mai mare importanţă cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor, Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite consacră, totodată, un adevărat sistem de mecanisme şi proceduri la care trebuie să recurgă părţile în orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Potrivit Cartei, părţile au obligaţia să acţioneze pentru soluţionarea diferendului, înainte de toate, prin aceste mecanisme şi proceduri şi numai în cazul în care nu reuşesc să-l rezolve prin intermediul lor, ele îl vor supune Consiliului de Securitate şi Adunării Generale. Totodată, Consiliul de Securitate poate să invite părţile, când socoteşte necesar, să-şi rezolve diferendul prin asemenea mecanisme şi proceduri.

În acelaşi timp, prin actele constitutive ale organizaţiilor regionale sunt enunţate mai multe mijloace de soluţionare paşnică a diferendelor; aplicarea lor intră în competenţa unor organisme proprii, create prin aceste acte constitutive sau prin tratate ori convenţii de sine stătătoare. După cum a rezultat din analiza efectuată, la unele din aceste mecanisme şi proceduri s-a recurs şi se recurge mai frecvent, în timp ce la altele se apelează mai rar sau foarte rar.

Având în vedere importanţa mecanismelor şi procedurilor de reglementare paşnică în menţinerea şi consolidarea păcii, se impunea precizarea rolului şi contribuţiei fiecăruia dintre ele la soluţionarea diferendelor posibile în relaţiile internaţionale, precum şi a locului ce le revine fiecăruia în dreptul internaţional public.

Atât reglementările internaţionale, şi în primul rând Carta O.N.U., cât şi experienţa acumulată, relevă că o semnificaţie deosebită în soluţionarea paşnică a crizelor o au: bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea, arbitrajul, calea judiciară.

 Utilizarea unor asemenea mijloace are o importanţă deosebită în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, deoarece, prin intermediul lor se uşurează stabilirea cauzelor diferendului, se dezvoltă un climat de natură a facilita încrederea părţilor care se află în dispută, interesele şi drepturile legitime ale fiecărei părţi se cunosc mai bine, ceea ce creează premise pentru examinarea lor mai aprofundată şi pentru a fi luate în considerare în conceperea şi promovarea soluţiei.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte – Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în Capitolul III al lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate sub egida O.N.U. care ocrotesc fie în mod colectiv anumite categorii de persoane – femei, copii etc., fie se referă la un singur drept – cum este Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid.

Prin convenţiile adoptate şi în vederea urmăririi aplicării acestora au fost create totodată şi mecanismele de natură instituţională şi procedurile de protecţie corespunzătoare. În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă.

În încheiere, având în vedere toate cele redate pe parcursul celor cinci capitole ale lucrării de faţă, nu putem decât să sperăm că am creat o imagine cât mai completă asupra mecanismelor ONU de protecţie a drepturilor omului, mecanisme care, de altfel, stau la baza majorităţii normelor de protecţie a drepturilor omului, pe plan internaţional, regional şi naţional.

Ideea unei colaborări internaţionale între grupurile organizate şi paralel cu ea, ideea înlocuirii recursului la forţă cu reglementarea paşnică a conflictelor, aparţine şi îşi are originile încă din antichitate.

Ea provine din constatarea experienţei, că rezultatele războiului şi ale victoriei, sunt supuse sacrificiilor, ororilor şi până la urmă inutilităţii. “Securitatea şi egalitatea nu pot fi obţinute decât prin constituirea unei organizaţii sociale, analogă aceleia a statelor, sau federaţiilor de state, sau cel puţin apropiindu-se în liniile sale mari” .

De aici provine ideea relaţiilor internaţionale ca şi eforturile de pacificare, din cele mai vechi timpuri, până astăzi. Chiar dacă însă, antichitatea a cunoscut relaţiile internaţionale, nu înseamnă că ea a cunoscut dreptul internaţional, în sensul modern.

Relaţiile internaţionale pe care le-a cunoscut antichitatea nu puteau alcătui un drept internaţional în sensul modern al noţiunii deoarece, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, acesta se bazează pe două principii:

1. unitatea genului omenesc şi

2. nu poate fi drept internaţional, acolo unde nu este cunoaşterea unui minim de legi comune.

Cu toate acestea însă, în aceeaşi perioadă, în antichitatea greacă se putea vorbi despre un drept care domina raporturile dintre micile state elene.

Astfel, în această epocă întâlnim la greci Amficţioniile, asociaţii de state suverane, care se ocupau de interesele comune ale confederaţiei elene, având printre atribuţiile lor esenţiale şi pe acelea de a se ocupa de respectul dreptului ginţilor, de a reprima violarea dreptului şi de a îndepărta acolo unde era posibil, prin mediere, conflictele.

Amficţionia era o instituţie religioasă şi cu acest titlu de tribunal religios, prin consiliile lor, Amficţioniile exercitau un fel de supremă justiţie de pace şi conciliaţiune. Vechile scrieri ne demonstrau că grecii au cunoscut arbitrajul. În acest sens, potrivit scrierilor lui Tucidide: „este o crimă de a trata ca duşman, pe acela care este gata de a accepta un arbitru”.

De asemenea, încă din 1912, Raeder afirma: „nu erau în lumea greacă garanţii mai serioase, că părţile s-ar înclina înaintea judecăţii, după cum nu sunt nici în epoca noastră”.

Aşadar, în acea vreme se conta pe conştiinţa juridică generală şi pe sentimentul de responsabilitate morală.

Lato sensu, justiţia internaţională este realizată prin toate mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, dar, în primul rând, prin arbitraj. Arbitrajul, după cum se poate desprinde din parcursul lucrării, are ca obiect aplanarea conflictelor internaţionale, reglementarea litigiilor dintre state. Recurgerea la arbitrajul internaţional implică obligaţia părţilor de a se supune hotărârii arbitrale cu bună-credinţă.

În problemele cu caracter juridic şi, în primul rând, în problemele interpretării sau aplicării tratatelor internaţionale, arbitrajul este considerat ca un mijloc eficace şi, în acelaşi timp, echitabil pentru reglementarea diferendelor nesoluţionate prin tratative, bune oficii, mediere, anchetă sau conciliere.

Având în vedere toate acestea apreciem că este foarte potrivit să se recurgă întotdeauna la o cale paşnică de soluţionare a diferendelor internaţionale şi, de ce nu, la procedura arbitrală asupra căreia ne-am oprit în detaliu în cadrul lucrării de faţă.

Ideea unei colaborări internaţionale între grupurile organizate şi paralel cu ea, ideea înlocuirii recursului la forţă cu reglementarea paşnică a conflictelor, aparţine şi îşi are originile încă din antichitate. Ea provine din constatarea experienţei că rezultatele războiului şi ale victoriei sunt supuse sacrificiilor, ororilor şi, până la urmă, inutilităţii. “Securitatea şi egalitatea nu pot fi obţinute decât prin constituirea unei organizaţii sociale, analogă aceleia a statelor, sau federaţiilor de state, sau cel puţin apropiindu-se în liniile sale mari” . De aici provine ideea relaţiilor internaţionale ca şi eforturile de pacificare, din cele mai vechi timpuri, până astăzi.

Chiar dacă însă, antichitatea a cunoscut relaţiile internaţionale, nu înseamnă că ea a cunoscut dreptul internaţional, în sensul modern. Relaţiile internaţionale pe care le-a cunoscut antichitatea nu puteau alcătui un drept internaţional în sensul modern al noţiunii deoarece, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, acesta se bazează pe două principii:

1. unitatea genului omenesc şi

2. nu poate fi drept internaţional, acolo unde nu este cunoaşterea unui minim de legi comune. Cu toate acestea însă, în aceeaşi perioadă, în antichitatea greacă se putea vorbi despre un drept care domina raporturile dintre micile state elene. Astfel, în această epocă întâlnim la greci Amficţioniile, asociaţii de state suverane, care se ocupau de interesele comune ale confederaţiei elene, având printre atribuţiile lor esenţiale şi pe acelea de a se ocupa de respectul dreptului ginţilor, de a reprima violarea dreptului şi de a îndepărta acolo unde era posibil, prin mediere, conflictele. Amficţionia era o instituţie religioasă şi cu acest titlu de tribunal religios, prin consiliile lor, Amficţioniile exercitau un fel de supremă justiţie de pace şi conciliaţiune. Vechile scrieri ne demonstrau că grecii au cunoscut arbitrajul. În acest sens, potrivit scrierilor lui Tucidide: „este o crimă de a trata ca duşman, pe acela care este gata de a accepta un arbitru”.

De asemenea, încă din 1912, Raeder afirma: „nu erau în lumea greacă garanţii mai serioase, că părţile s-ar înclina înaintea judecăţii, după cum nu sunt nici în epoca noastră”.

Aşadar, în acea vreme se conta pe conştiinţa juridică generală şi pe sentimentul de responsabilitate morală.

Lato sensu, justiţia internaţională este realizată prin toate mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, dar, în primul rând, prin arbitraj şi prin apelarea la instituţiile jurisdicţionale internaţionale (Curtea Internaţională de Justiţie, spre exemplu)

Dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut drept consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni.

Se poate afirma, şi pe bună dreptate, că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc.

Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale.

Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóó, care înseamnă dublez şi el desemna faptul că, pentru trimiterea de solii, erau necesare două documente, unul se afla în posesia solului, celălalt exemplar al împuternicirii lui rămânea la autoritatea emitentă.

Mult timp noţiunea s-a folosit pentru documentele oficiale de relaţii internaţionale, încheiate pe bază de împuterniciri date de suverani. Abia în secolul XIX se conturează ideea că diplomaţia este activitatea prin care se realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea.

Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

...

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

Relaţiile diplomatice erau întreţinute prin misiuni temporare şi aveau scopuri precise cum ar fi încheierea de alianţe, omagierea unui eveniment important cum erau nunţile, naşteri etc.

Evoluţia rapidă a dreptului internaţional contemporan în perioada de după cel de-al doilea război mondial, oglindeşte transformările substanţiale ale societăţii internaţionale, de colonizare, abolire a colonialismului şi multiplicarea numărului de state ca subiecte principale ale dreptului internaţional.

Apariţia societăţii de tip bipolar – numită perioada „Războiului Rece” – caracterizată prin existenţa a două tabere aflate într-un conflict tacit, pe de o parte ţările occidentale şi de cealaltă URSS, şi sateliţii acestora, au creat o stare de tensiune, infirmând existenţa unei coexistenţe paşnice, potrivit căreia statele cu sisteme politice şi economice diferite ar putea coopera pozitiv între ele. Această ordine mondială s-a schimbat odată cu destrămarea sistemului comunist pe continentul european, fapt ce a deschis perspective noi pentru o societate internaţională multipolară, în care vechile state au prins noi contururi şi naţiunile şi-au afirmat dreptul la libertate şi suveranitate.

Frustrările sociale şi economice, vechile tensiuni între naţiunile diferite ce intrau în componenţa aceluiaşi stat, precum şi dorinţa de eliberare de sub sistemul comunist devenit asupritor, a determinat impresionante evenimente ce au dus la dispariţia unor state şi apariţia altora noi, însoţite, de obicei, de trecerea de la comunism la sisteme politice democratice.

În mod inevitabil, aceste schimbări generează încă conflicte armate în diferite părţi ale lumii. Exemplul cel mai concret ar fi ciocnirile armate din Orientul Mijlociu, unde la baza conflictului nu este doar revendicarea teritorială, ci şi profunde motive ideologice, religioase sau etnice, ce fac găsirea unor noi căi de încheiere a acestuia, extrem de dificilă şi improbabil de a se realiza în viitorul apropiat.

O altă zonă sensibilă este în Europa, zona balcanică, zguduită de schimbări de configurare teritorială, sisteme politice, dar şi de confruntări sângeroase ce au însoţit şi au urmat după acestea, exemplul cel mai recent şi problematic fiind războiul iugoslav ce a pus în discuţie sensul democraţiei, situând-o între cetăţenie şi apartenenţă etnică, raportând-o la unicitatea sau multitudinea factorilor de rasă, natură ideologică, culturală, etnică, religioasă.

Astfel, Modificările de teritoriu contemporane sunt expresia unor probleme moderne şi parţial nerezolvate, a unei lumi în continuă mişcare, ce încearcă să-şi însuşească realitatea creată cu multe frământări şi să se adapteze la noutatea societăţii moderne, de cele mai multe ori imprevizibilă.

N.A.T.O. este în mod evident, organizaţia cea mai eficientă în ceea ce priveşte garantarea securităţii membrilor săi. Această securitate garantată atrage după sine stabilitate şi bunăstare.

Nu este de mirare că Alianţa este atât de atractivă pentru statele Europei Centrale şi de Est. Asigurând pacea şi securitatea membrilor săi şi implicit a continentului european, timp de 5 decenii, Alianţa rămâne în primul rând „pivotul arhitecturii europene de securitate, şi principalul instrument de influenţă americană în Europa”.

Dacă raţiunea de a fi a Alianţei Nord Atlantice pentru care ea a fost constituită a dispărut, pericolele care ameninţă securitatea europeană nu au întârziat să apară, desigur acestea au o natură diferită, sunt mai complexe, impunând o adaptare a Alianţei la noile realităţi.

Caracteristicile care au asigurat şi asigură succesul Alianţei sunt coeziunea, capacitatea de acţiune rapidă şi eficientă. Ultimele dezvoltări din cadrul N.A.T.O. ne dovedesc flexibilitatea internă, capacitatea de adaptare la cerinţele şi ameninţările noi.

 Desigur, rolul Alianţei este incontestabil „având o influenţă decisivă asupra destinului popoarelor europene. Ea a creat condiţiile securităţii europene în faţa ameninţării considerabile a Pactului de la Varşovia, care a fost prima sa raţiune de a fi. Dar acest sistem de securitate, fără precedent, pe timp de pace a antrenat consecinţe politice mult prea vaste. El a reunit condiţiile prosperităţii Comunităţii Economice Europene, lăsând statele Europei să-şi concentreze eforturile asupra problemelor economice. Problemele de securitate fiind asumate de către o altă organizaţie care nu pretinde popoarelor Europei decât un efort financiar moderat, în schimbul unei garanţii considerată credibilă… Continentul a putut astfel profita de pace pe perioada cea mai lungă din istoria sa… Ceea ce este fundamental este că alianţa a fost fără dubiu, cea mai utilă pentru securitatea continentului… Nimic, din dezvoltările ulterioare ale construcţiei europene, nici reconcilierea franco-germană, nici Piaţa comună, nici Comunităţile, apoi Uniunea Europeană, n-ar fi fost posibile fără cadrul strategic al Alianţei de după Război într-un sistem de securitate colectivă acceptată de către toţi” .

Cu ocazia Summitului de la Washington, din aprilie 1999, Alianţa s-a extins acceptând 3 noi state care au corespuns cerinţelor statelor membre, Alianţa definindu-se ca o organizaţie deschisă aderării altor state europene dacă acestea îndeplinesc condiţiile necesare. Tot în 1999 martie, aprilie, mai, Alianţa desfăşoară prima operaţiune militară exclusivă, din proprie iniţiativă şi fără mandatul Consiliului de Securitate, „pentru a confirma raţiunea existenţei sale, ca garant al securităţii”.

Acţionând „în afara zonei” se pune problema viitorului Alianţei – ca înger de pace? sau ca jandarmul lumii? Înger de pace – a cărui sarcină va fi de a se opune tulburărilor din Europa sau din alte părţi, cu sau fără aprobarea Naţiunilor Unite? sau Alianţa va deveni jandarmul lumii pregătit să încalce dreptul internaţional peste tot în lume pentru a apăra pe cale militară interesele occidentalilor? Dar dacă vom privi mai aproape aceste două perspective presupuse pentru viitorul Alianţei vom constata că nici unul din cele două scenarii nu rezistă la un examen sumar…

În fond cadrul de acţiune a N.A.T.O. va fi determinat de cele asupra cărora cele 19 state membre ajung la un acord unanim. Sub acest aspect „noul N.A.T.O.” nu se va distinge deloc de „vechiul N.A.T.O.”, care poate totuşi să se felicite de cincizeci de ani de reuşită.