EBooks - Lucrari in format electronic

Originea contractului de mandat o găsim în dreptul roman. Dreptul roman a inspirat fundamental legislaţiile civile moderne, mărturie stând în acest sens Codul civil francez, regăsind aproape ad litteram în Codul civil român. Explicaţia vitalităţii excepţionale a acestui sistem juridic al antichităţii stă în aceea că romanii au reuşit să creeze concepte prin intermediul cărora au tradus în limbaj juridic structurile fundamentale, perene ale raporturilor civile interumane.

O asemenea elaborare a făcut posibil ca multe dintre construcţiile şi categoriile juridice respective să fie utilizate pe scară universală şi să fie preluate de legislaţiile moderne fără modificări importante. Amintim, cu titlu de exemplu, conceptul de obligaţie contractuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, contractul, termenul sau condiţia etc.

Temeiul legal al contractului de mandat este dat de art. 1532-1559 C. civ . Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate – după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă – trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Contractul de rentă viageră este instrumentul juridic prin care o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă, numită capital, în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său.

Prestaţia periodică pe care o primeşte persoana care a înstrăinat bunul sau a vărsat capitalul se numeşte rentă viageră.

Contractul de rentă viageră se încheie între două persoane şi anume:

1. Persoana care plăteşte suma de bani sau înstrăinează bunul se numeşte credirentier (creditorul rentei), şi

2. Persoana care se obligă să plătească periodic suma de bani stipulată se numeşte debirentier (debitorul rentei).

Codul civil defineşte contractul de societate în art. 1491 ca fiind acel „contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”. Referindu-se la persoane, art. 1491 C. civ. nu face distincţie între persoanele fizice şi persoanele juridice, de unde concluzia că un asemenea contract poate fi încheiat şi între persoane juridice, sau între persoane fizice şi persoane juridice. Între asociaţi, contractul de societate creează o comuniune de interese.

Profilul juridic al acestui contract face ca societatea să se deosebească de indiviziune şi de comunitatea de bunuri. Ea nu trebuie confundată nici cu asociaţia, deoarece o asociaţie are scop nepatrimonial . Ori, obţinerea foloaselor este de esenţa contractului de societate civilă.

Pornind de la definiţia dată societăţii de art. 1491 C. civ., majoritatea autorilor de specialitate definesc societatea civilă ca fiind contractul prin care două sau mai multe persoane „se obligă, fiecare faţă de celelalte, să pună în comun aportul lor material şi/sau de muncă spre a constitui un fond şi să desfăşoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, foloasele sau pierderile fiind împărţite între ele”.

CONTRACTUL reprezintă o instituţie juridică fundamentală a dreptului care a fost şi continuă să fie izvorul principal de obligaţii, prin care se realizează circulaţia bunurilor, prestările de servicii şi, în general, satisfacerea trebuinţelor materiale şi spirituale ale oamenilor.

Potrivit art. 942 Cod civil, contractul este „acordul de voinţă între două sau mai multe persoane pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice”.

Contractul prezintă următoarele caractere juridice:

- este un izvor de obligaţii a cărui existenţă depinde de voinţa părţilor;

- este un act juridic bi sau multilateral, care exprimă voinţa conciliantă şi interesele părţilor sub forma acordului, a consimţământului.

- este un instrument juridic prin care subiectele de drept pot constitui, modifica sau stinge raporturi juridice obligaţionale în conţinutul cărora intră drepturi şi obligaţii în folosul ori în sarcina acestora. În legislaţia noastră, termenul de contract este echivalent celui de convenţie, lucru ce rezultă din cuprinsul Titlului III Cod civil intitulat „Despre contracte sau convenţii”, care cuprinde reglementările privitoare la contracte (art. 942-1222). Conform dreptului roman, „contractul este legea părţilor”.

În Codul civil român această idee a fost preluată în art. 969, care precizează: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”. Urmând linia tradiţională a dreptului roman, subiectele contractului poartă denumirea de „părţi contractante” sau pur şi simplu „părţi”.

De „lege lata”, prescripţia extinctivă este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, adică înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor.

Acest caracter al instituţiei rezultă şi din aceea că legea prevede, pe de o parte, inadmisibilitatea clauzelor care s-ar abate de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, deci părţile nu pot deroga, prin act juridic, de la normele juridice respective (art. 1 alin. final din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, “orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”) , iar, pe de altă parte, obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor juridice privind prescripţia extinctivă (art. 18 din Decretul nr. 167/1958).

Faţă de aceste aspecte, „de lege ferenda”, în literatura juridică de specialitate s-a propus să se revină la soluţia prevăzută de art. 1841 din Codul civil, în sensul că prescripţia să fie aplicată numai când partea interesată invocă aceasta, soluţie care ar fi cerută şi justificată de principiul disponibilităţii, aplicabil în dreptul civil.

Pornind de la constatarea că textele art. 476-478 Cod civ. folosesc expresia de domeniu public fără a o opune celei de domeniu privat, incluzând atât bunuri care fac parte din domeniul public, cât şi din cel privat, în doctrina juridică s-a spus că înţelesul trebuie să fie acela de „bunuri domeniale” sau „domeniu al statului”, care cuprinde toate bunurile proprietatea statului, indiferent de categoria căreia îi aparţin.

Precizăm faptul că noţiunea de domeniu public are o conotaţie istorică. Ca urmare a revoluţiilor burgheze din Europa secolelor XVII-XVIII, bunurile care în epoca feudala aparţineau Coroanei sau prinţului, alcătuind domeniul acestuia, trec acum în proprietatea naţiunii, formând aşa numitul domeniu public al statului. Această noţiune evocă ideea de totalitate de bunuri ce aparţin subiecţilor de drept public, determinate ca atare de legea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale. După adoptarea Constituţiei din 1991, şi ulterior ca urmare a revizuirii acesteia în anul 2003, pe baza interpretării art. 136, alin. 3 din legea fundamentală, din care rezultă că unele bunuri fac exclusiv obiectul proprietăţii publice, iar toate celelalte bunuri pot fi obiectul proprietăţii publice sau private, s-a spus că proprietatea publica poate fi de domeniul public sau de domeniul privat . Astfel, între noţiunile de proprietate publică şi domeniu public nu ar exista identitate, diferenţa fiind cea dintre gen şi specie. Faţă de actualul stadiu al legislaţiei noastre acest punct de vedere a fost combătut în literatura de specialitate, arătându-se că noţiunea de „domeniu public” are mai degrabă o conotaţie de ordin istoric, găsindu-şi sorgintea în cea de „domeniu al coroanei”.

În concluzie, între noţiunile de proprietate publică şi domeniu public există identitate, legile ordinare neputând să utilizeze termenii public şi privat cu un alt înţeles decât cel dat de legiuitorul constituant.

Administraţia se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane. Administraţia publică în statul de drept reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior, cât şi în exterior. În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Complexitatea cerinţelor sociale, ridică în faţa administraţiei o serie de probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne. În ţara noastră, tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism.

Administraţia publică din ţara noastră s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile. Includerea ei, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi.

Termenul de succesiune poate fi înţeles atât într-un sens larg, cât şi în sens restrâns. În sens larg, el desemnează „orice transmisiune de drepturi, chiar cu titlu particular”.

 Astfel, în cadrul dreptului civil, „lato sensu”, prin succesiune se înţelege orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiunea care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

„Stricto sensu”, termenul de succesiune primeşte două accepţiuni :

 în primul rând, succesiunea, ereditatea sau moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, la una sau mai multe persoane în viaţă. În acest înţeles, se spune că o persoană succede alteia, sau o moşteneşte;

 într-un al doilea înţeles, derivând din primul, succesiunea, moştenirea sau ereditatea desemnează patrimoniul transmis „mortis causa”; în această accepţie, se spune că succesiunea sau moştenirea este vacantă sau insolvabilă. Rezultă de aici, că termenul de succesiune, moştenire sau ereditate, înseamnă atât moştenirea mortis causa, cât şi obiectul acesteia. Reţinem astfel, că prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice sau statul).

Pe de altă parte, rezultă din cele amintite că regulile care guvernează moştenirea se pot aplica numai în cazul morţii unei persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unei persoane juridice.

Conţinutul dreptului de proprietate este dat în principal de cele trei atribute ale sale: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Alte drepturi reale principale fiinţează ca urmare a separării atributelor componente ale dreptului de proprietate, adică prin dezmembrămintele dreptului de proprietate şi constituirea unui nou drept, opozabil tuturor, inclusiv proprietarului.

Astfel, dezmembrămintele, ca drepturi reale asupra lucrului altuia, limitează caracterul exclusiv al dreptului de proprietate. Concomitent asupra aceluiaşi lucru îşi exercită limitat prerogativele, titularul dreptului de proprietate, precum şi titularul dezmembrământului dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate este dreptul cel mai complet asupra unui lucru, iar cele trei atribute ale sale au caracter absolut, în sensul că ele există în raporturile proprietarului cu terţii şi un caracter exclusiv, în sensul că numai proprietarul le poate exercita în deplinătatea lor.

Astfel, se poate spune că, dintre drepturile reale, dreptul de proprietate este cel mai important, deoarece conferă titularului toate cele trei atribute, celelalte drepturi reale neconferind titularului lor decât unele dintre cele trei atribute. Aceasta se realizează în situaţia în care atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de titulari diferiţi, astfel că se ajunge la dezmembrarea dreptului de proprietate, în sensul că atributul dispoziţiei revine întotdeauna la proprietar, iar celelalte două atribute, respectiv posesia şi folosinţa, sunt exercitate de alte persoane, în condiţiile stabilite de lege.

Importanţa societăţilor în dreptul privat a condus la necesitatea reglementării acestora încă din cele mai vechi timpuri. Punctul de pornire l-a constituit societatea civilă, ale cărei origini se regăsesc în dreptul privat roman. Treptat, în decursul timpului, formele de societăţi s-au diversificat odată cu apariţia societăţilor comerciale.

Astfel, se disting trei etape importante în evoluţia istorică a reglementării societăţilor: etapa antică, etapa medievală şi etapa modernă.

§ 1. Etapa antică. Primele reglementări având ca obiect instituţia juridică a societăţilor se regăsesc în Codul lui Hammurabi, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea î.e.n. Acest moment legislativ antic consacră societăţilor şapte din cele 34 de articole rezervate contractelor . Meritul acestui Cod este acela de a fi consfinţit în plan legislativ posibilitatea de asociere în scopul obţinerii unor foloase patrimoniale.

§ 2. Etapa medievală. În ţara noastră, primele reglementări având ca obiect societăţile şi actul lor constitutiv (contractul de societate) le întâlnim în Legiuirea Caragea (1818) şi în Codul Calimah (1817) . Astfel, Legiuirea Caragea definea în art. 1 al Capitolului 14 „tovărăşia” - „un fel de obştire şi se zice, când doi sau mai mulţi, tocmindu-se, vor pune toţi câte atât, cu care se negustoresc împreună, având ca obşte şi câştigul şi paguba”.

§ 3. Etapa modernă. Această etapă se caracterizează prin reglementarea sistematică şi atotcuprinzătoare a societăţilor. Astfel, se face distincţie între societăţile civile (reglementate de Codul civil român din 1864, prin dispoziţiile art. 1491-1531) şi societăţile comerciale, reglementate de Codul comercial român din 1887 (art. 77 şi urm.). În funcţie de ramura de drept căreia îi aparţin, societăţile întâlnite în dreptul nostru privat pot fi împărţite în trei mari categorii (tipuri):

 societăţi civile - reglementate prin norme aparţinând dreptului civil (art. 1491-1531 C. civ.);

 societăţi comerciale - care constituie obiect de reglementare al dreptului comercial;

 societăţi agricole.

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism adecvat: eficient şi adaptat la omul real, concret, de influenţare a comportamentului, în temeiul unor cerinţe valorice.  Ea este o ştiinţă explicativă, cu un statut specific, dar şi o ştiinţă normativă