Redactia Lucrari.ro

Regimul penitenciar din ţara noastră a fost racordat şi orientat, prin actele normative adoptate recent în domeniu, către asimilarea regulilor penitenciare europene de către întregul personal şi aplicarea lor în practică, promovarea unei mentalităţi noi a personalului şi umanizarea regimului penitenciar, prin respectarea drepturilor omului, crearea unui cadru de viaţă cât mai apropiat de cel existent în societate şi menţinerea legăturii cu familia.

Referitor la deţinuţii cu afecţiuni medicale, având în vedere toate cele tratate pe parcursul lucrării de faţă, este evident că prin politica penitenciară, acestei categorii trebuie să i se acorde o atenţie deosebită. Dacă în cazul bolilor somatice, rolul medicului se reduce, în general, la aplicarea terapiei în sensul vindecării condamnatului, nu putem spune acelaşi lucru despre boala psihică, care, pe lângă aspectul curativ, ridică de cele mai multe ori serioase probleme în aplicarea tratamentului şi regimului penitenciar, condamnatul bolnav-psihic intrând adesea în conflict cu legea de executare a pedepselor.

Având în vedere toate cele exprimate pe parcursul lucrării de faţă, trebuie reţinut că deţinerea în orice tip de închisoare poate fi o experienţă traumatică şi înspăimântătoare. Primirea - zona şi procedurile - ar trebui să fie organizate în aşa fel încât să reducă la minimum riscurile de îmbolnăviri, fie ele fizice sau psihice. Oriunde este posibil, deţinuţii trebuie ajutaţi să ia contact cu familiile lor, cât mai curând posibil. Experienţa a indicat riscul mărit de suicid în prima lună de închisoare şi mai mare în primele zile. Cei care lucrează la primirea deţinuţilor trebuie să fie calificaţi să detecteze semnele bolilor fizice şi psihice şi depresiile acute şi să ia cele mai potrivite măsuri.

Obiectivul stabilit de ştiinţa dreptului execuţional penal este de a identifica elementele esenţiale ale sistemului penitenciar adoptat în zilele noastre care să cuprindă cel puţin necesităţile minime de bază, precum şi nivelurile de bază ale drepturilor omului expuse în diferite instrumente internaţionale.

Drepturile omului, în general, şi al condamnaţilor în special, constituie imperativul moral şi politic, precum şi un institut constituţional-juridic caracteristic oricărui stat de drept democrat şi modern. În acelaşi timp, acordarea de drepturi condamnaţilor constituie un pilon valoric care permite aplicarea „coordonatelor umane” nu numai în raport cu statul, legea şi justiţia, cadrul juridic, dar şi în raport cu societatea civilă, dat fiind că nivelul de maturitate şi dezvoltare a unei societăţi depinde în mare măsură de situaţia în domeniul drepturilor omului, de complexitatea acestor drepturi şi de gradul de protecţie a lor.

Urmărind să ocrotească activitatea de înfăptuire a justiţiei legiuitorul a incriminat în cadrul Titlului VI din Codul Penal, Partea specială „infracţiunile care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege”, respectiv, Capitolul II „Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”.

Referitor la evadare, potrivit art. 269 alin. 1 din C. pen., infracţiunea constă în evadarea din starea legală de reţinere sau de deţinere.

Conform art. 269 alin. 2 C. pen., fapta este mai gravă dacă este săvârşită prin folosirea de violenţe, de arme sau alte instrumente ori de către două sau mai multe persoane împreună.

În art. 269 alin. 3 se prevede că pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei.

După cum arată alin. 4 al art. 269 Cod penal, tentativa la această infracţiune se pedepseşte.

Infracţiunea de înlesnire a evadării este de fapt o complicitate la infracţiunea de evadare însă legiuitorul, datorită gravităţii sale, a înţeles să o incrimineze ca o infracţiune distinctă. Prin urmare, reţinem că înlesnirea evadării este conexă cu infracţiunea de evadare şi prezintă un pericol social mai ridicat decât evadarea, întrucât cel care înlesneşte evadarea denotă o evidentă lipsă de respect faţă de actele organelor judiciare şi prin aceasta o manifestare de natură să aducă atingere înfăptuirii justiţiei .

Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei (scopul măsurilor preventive), faţă de aceste persoane se pot lua una din următoarele măsuri preventive: reţinerea; obligarea de a nu părăsi localitatea; obligarea de a nu părăsi ţara, arestarea preventivă.

În concluzie, măsurile preventive vizează fie starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept privarea de libertate (şi avem în vedere reţinerea şi arestarea preventivă), fie o restrângere a libertăţii de mişcare (obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi ţara) , aşa cum am arătat pe parcursul lucrării.

Executarea pedepsei la locul de muncă (instituţie care anterior purta numele de „muncă corecţională”) a fost introdusă în legislaţia noastră penală şi execuţional penală prin Legea nr. 6 din 1973, odată cu modificarea Codului penal. Legea nr. 104/1992 privind executarea pedepselor a adus unele modificări şi completări ale reglementărilor de mai sus, inclusiv denumirea de „Executarea pedepsei la locul de muncă” (art. 867-8611 C. pen.). alte completări în acest domeniu au fost aduse în anul 2000, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, aprobată prin Legea nr. 456/2001.

În lumina reglementărilor în vigoare, executarea pedepsei închisorii la locul de muncă se caracterizează, în primul rând, prin aceea că persoana condamnată, în loc să execute pedeapsa în penitenciar, este pusă să muncească pe durata executării pedepsei la locul de muncă unde este încadrat sau în alt loc de muncă.

Executarea pedepsei închisorii prin muncă este o formă de individualizare a executării acestei pedepse. În cazul acestei forme a executării este vorba de o înlocuire a executării pedepsei închisorii într-un loc de deţinere pe durata pedepsei aplicate, prin muncă în libertate, muncă însoţită de o seamă de obligaţii şi de restricţii de drepturi, urmând ca la expirarea duratei pedepsei, dacă condamnatul a avut o purtare bună, pedeapsa să fie socotită executată. Acelaşi lucru rezultă şi din dispoziţiile art. 866 C. pen., potrivit cu care „În cazul în care instanţa, ţinând seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita profesională şi generală a făptuitorului şi de posibilităţile acestuia de reeducare, apreciază că sunt suficiente temeiuri ca scopul pedepsei să fie atins fără privare de libertate, poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al unităţii şi dacă sunt întrunite anumite condiţii (…)”.

Libertatea de exprimare este un drept esenţial atunci când vorbim despre o societate democratică, pentru că el creează condiţiile necesare exercitării altor drepturi ale omului. Pentru a putea exprima opinii în cunoştinţă de cauză, este însă deseori nevoie să ai anumite informaţii. Astfel, dreptul la liberă exprimare este strâns legat de un alt drept, şi anume acela de a avea acces la informaţie. În acelaşi timp, trebuie precizat că dreptului persoanei de a primi idei şi informaţii îi corespunde obligaţia celui care le transmite de a o face cu bună credinţă. Libertatea de exprimare aparţine fiecărei persoane în parte, tot astfel cum dreptul de a căuta şi de a primi informaţii nu este numai al indivizilor, al publicului, ci si al presei, care trebuie, la rândul ei, să le primească şi să le transmită publicului.

În ceea ce priveşte facilităţile şi drepturile condamnaţilor România, în sinteză trebuie reţinut că deţinuţii au dreptul, în primul rând, la hrana necesară, ţinându-se seama şi de munca pe care o prestează, precum şi de starea sănătăţii lor, potrivit normelor legale.

Femeilor gravide sau celor care au născut în timpul executării pedepsei, cât timp copilul rămâne cu mama, copiilor născuţi la penitenciar, până la vârsta de un an, precum şi minorilor, li se asigură hrana în mod diferenţiat, potrivit normelor legale stabilite pentru aceste categorii.

Condamnaţii au dreptul la odihnă, plimbare, asistenţă medicală, dreptul de a petiţiona, de a primi vizite, pachete cu alimente sau îmbrăcăminte ori medicamente, cărţi, ziare şi reviste, ţigări, de a primi şi trimite corespondenta şi sume de bani.

Drepturile condamnaţilor de a primi vizite, pachete şi ţigări, de a primi şi trimite corespondenţa, se acordă în raport cu natura infracţiunii, durata pedepsei, existenta stării de recidivă, folosirea la muncă, comportarea şi receptivitatea la acţiunea de reeducare.