Redactia Lucrari.ro

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge - cu concursul organelor de stat competente - pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Aşa cum am reţinut pe parcursul acestui proiect, atât contestaţia în anulare, cât şi revizuirea sunt căi extraordinare de atac, de retractare, nedevolutive. Contestaţia în anulare este reglementată prin dispoziţiile art. 317-321, iar revizuirea hotărârilor în art. 322-329 Cod procedură civilă.

Sentinţa arbitrală sau hotărârea arbitrală este actul final şi de dispoziţie prin care arbitrii tranşează litigiul dintre părţi. Ea se bucură de toate efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Spre deosebire de vechea reglementare, în prezent, Codul de procedură civilă consacră o singură cale de desfiinţare a unei sentinţe arbitrale. Acest mijloc de desfiinţare a unei sentinţe arbitrale este acţiunea în anulare. În acest sens, dispoziţiile art. 364 C. proc. civ. sunt deosebit de precise şi nu permit nici o altă interpretare. Textul dispune că “hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare...”. Prin urmare, împotriva hotărârii arbitrale este exclusă orice posibilitate de exercitare a căilor de atac din dreptul comun. Soluţia este promovată şi în alte legislaţii recente, deşi există şi reglementări diferite.

Dreptul modern se caracterizează, în general, printr-o mare diversitate de organizare a căilor legale de atac. O astfel de diversitate se regăseşte şi în legislaţiile care se întemeiază pe acelaşi sistem de drept. O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele inferioare. Numai în anumite circumstanţe excepţionale i se permite judecătorului să revină asupra propriei sale soluţii şi să pronunţe o hotărâre nouă. Este cazul căilor de atac de retractare. De aceea, se spune în doctrină că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, el neavând caracterul unui “recurs circular”.

Faţă de cele precizate pe parcursul acestui proiect putem reţine în sinteză că procedura somaţiei de plată este cea mai simplă şi mai uzuală procedură care s-a elaborat ca urmare a necesităţii simplificării procedurii de recuperare a creanţelor de la debitori, legiuitorul dorind să pună la dispoziţia creditorului o acţiune prin care acesta să-şi poată valorifica dreptul de creanţă într-un timp scurt şi fără parcurgerea altor etape, care sunt necesare pe calea dreptului comun.

În Capitolul 1 am considerat necesar a prezenta unele aspecte generale în materia analizată, cu privire specială asupra evoluţiei reglementărilor în materie, reţinând totodată noţiunea şi trăsăturile contenciosului administrativ potrivit cadrului legal actual: Constituţia revizuită în anul 2003 şi Legea nr. 554/2004.

În structura lucrării, Capitolul 2 prezintă o importanţă deosebită întrucât ne introduce în problema competenţei instanţelor judecătoreşti în materia contenciosului administrativ. Principalele probleme abordate vizează unele aspecte generale privind competenţa instanţelor judecătoreşti potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, competenţa instanţelor judecătoreşti în materie potrivit Codului de procedură civilă, şi nu în ultimul rând competenţa stabilită prin Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ care determină reguli speciale în materia competenţei materiale şi teritoriale a instanţelor de contencios administrativ.

Legea contenciosului administrativ prevede expres că instanţa de contencios administrativ, este după caz, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel şi tribunalele administrativ-fiscale.

În Capitolul 3 sunt detaliate şi analizate reglementările Legii nr. 554/2004 cu privire specială asupra condiţiilor de admisibilitate care atrag competenţa instanţelor de a judeca cererile în contencios administrativ, precum şi cele care vizează procedura de judecată în faţa instanţelor de contencios administrativ.

Întrucât ţara noastră este stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, problemele analizate în materia de contencios administrativ nu puteau exclude o analiză comparativă a instituţiei în dreptul comparat. Este firesc să ne raportăm şi la regulile de organizare şi funcţionare a contenciosului administrativ în alte state, evidenţiind prin acest aspect posibile metode de îmbunătăţire a reglementării în materie, având în vedere că multe dintre statele prezentate reprezintă sisteme cu o tradiţie evidentă în materia contenciosului administrativ. Abordarea comparativă a inclus prezentarea contenciosul administrativ în Franţa, în Germania, în Italia şi în alte state.

Procedura somaţiei de plată reprezintă procedură specială, distinctă de procedura de drept comun, de soluţionare a cererilor prin care se solicită obligarea debitorului la plata unei sume de bani, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială.

Art. 2 din O.G. nr. 5/2001 stabileşte că în procedura somaţiei de plată cererile se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

Din ansamblul reglementărilor în materia organizării judecătoreşti, a monografiilor şi tratatelor bibliografice în materie şi a unei jurisprudenţe bogate, am putut realiza studiul de faţă astfel încât tema „Compunerea şi constituirea instanţelor judecătoreşti” să fie analizată sub toate aspectele pe care le implică: teoretic şi practic, reţinându-se totodată, acolo unde a fost necesar şi aspectele controversate în materie, precum şi formularea unor propuneri de „lege ferenda”.

Citarea se înfăţişează ca un act de procedură prin care se realizează încunoştinţarea părţilor despre existenţa, data şi locul judecăţii. Două importante principii ale dreptului procesual civil - contradictorialitatea şi dreptul de apărare - sunt traduse în viaţă prin citarea părţilor. Potrivit art. 85 C. pr. civ., „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”. Art. 107, C. pr. civ. prevede obligaţia preşedintelui completului de judecată de a amâna judecata pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii.

În sistemul legii nr. 554/2004 legiuitorul a înţeles să definească contenciosul administrativ ca reprezentând activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Pornind de la această definiţie şi analizând cadrul legal şi procedural în materie putem desprinde condiţiile de admisibilitate a acţiunii în contenciosul administrativ: condiţia ca actul atacat în justiţie să fie un act administrativ; condiţia vătămării unui drept recunoscut de lege sau a unui interes legitim; condiţia ca actul să provină de la o autoritate publică; condiţia îndeplinirii procedurii administrative prealabile, în cazurile prevăzute de lege; condiţia ca acţiunea să fie introdusă în termenul prevăzut de lege; condiţia ca actul atacat în justiţie să nu fie exceptat de la controlul pe calea contenciosului administrativ.