Redactia Lucrari.ro

Orice act intenţionat prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho-emoţionale şi expuneri la situaţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil constituie abuz.

Orientarea psihiatric-psihologică grupează principalele teorii şi concepţii criminologice, a căror trăsătură comună rezidă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii psihologici. Ceea ce le separă sunt, pe de o parte, modalităţile de abordare ca şi metodele şi tehnicile utilizate, iar pe de altă parte, caracterul mai mult sau mai puţin exclusivist al determinismului psihologic.

Sunt examinate astfel, teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul individului, ca şi variante mai nuanţate a căror linie de demarcaţie faţă de orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat, apartenenţa rezultând în ultima instanţă, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori .

Aşa cum am reţinut pe parcursul analizei de faţă, normele de drept (juridice) acţionează în limitele unei anumite perioade de timp de unde necesitatea de a cunoaşte cele două momente:

- momentul intrării lor în vigoare care este momentul iniţial. 

- momentul ieşirii lor din vigoare, care este momentul final.

În privinţa momentului iniţial, regula este că norma juridică intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial întrucât, de exemplu, art. 1 din Codul Civil prevede că “legea dispune numai pentru viitor; ea n-are puterea retroactivă”. Aceasta înseamnă că respectivele acte normative sunt obligatorii urmând a fi aplicate numai după ce au fost publicate în Monitorul Oficial.

De la regula menţionată există şi excepţii, astfel că momentul intrării în vigoare al normei juridice poate fi ulterior momentului publicării ei în Monitorul Oficial. Toate aceste aspecte sunt explicate pe larg în cadrul lucrării de faţă.

Raportând răspunderea juridică la ordinea juridică, ca ansamblu de norme juridice, cristalizate la un moment dat, într-o societate dată, vom deosebi semnificaţia exactă a normei juridice, atunci când afirmăm că norma juridică reprezintă factorul de bază pe care se întemeiază răspunderea juridică. Dar, dacă în acest cadru condiţia suficienţei este întrunită, chiar atunci când vizăm doar semnificaţia de obligaţie a normei juridice, nu acelaşi lucru se poate spune despre responsabilitatea juridică. Căci, în sfera responsabilităţii individul se raportează la norma juridică în aşa fel încât aceasta nu are valoarea unei obligaţii, ci o altă valoare. Individul poate înţelege adevăratul conţinut al normei, poate opta pentru aceasta, ca fiind în acord cu interesele şi idealurile sale, astfel încât, norma juridică nu-i apare ca o obligaţie exterioară.

Prin urmare, răspunderea juridică este de ordin normativ, ţine de domeniul autorităţii publice şi vizează în fapt respectarea sau nerespectarea unor prescripţii conţinute de normele juridice.

„Conceptul şi existenţa sa sunt două laturi, separate şi unite, ca sufletul şi corpul. Corpul este aceeaşi viaţă ca şi sufletul şi totuşi ambele pot fi spuse ca fiind separate. Un suflet fără corp nu ar fi ceva care trăieşte şi tot astfel şi invers. In felul acesta existenţa în fapt a conceptului este corpul său, după cum acesta ascultă de sufletul care 1-a produs. Germenii poartă pomul în sine şi conţin întreaga lui putere, deşi ei nu sunt încă pomul însuşi. Pomul corespunde în totul imaginii simple a germenului. Dacă corpul nu corespunde sufletului atunci el este ceva mizer. Unitatea existenţei-în-fapt şi a conceptului, a corpului şi a sufletului este ideea. Ea nu este numai armonie, ci perfectă întrepătrundere. Nimic nu trăieşte care să nu fie, într-un fel oarecare idee. Ideea dreptului este libertatea, şi, pentru ca să fie într-adevăr, ea trebuie să fie cunoscută în conceptul ei şi în existenţa în fapt a acestuia”. [Citat din: G. W. F. Hegel, „Principiile filosofiei dreptului”, Editura IRI, Bucureşti, 1996, p. 21-22].

Realizarea statului de drept şi a ordinii normative, întemeiate pe legitimitate, legalitate şi justiţie socială, presupun, în mod necesar, asigurarea diminuării treptate a fenomenelor antisociale, recuperarea şi integrarea persoanelor delincvente, concomitent cu elaborarea unor forme adecvate de prevenţie a actelor antisociale şi de stimulare şi recompensare a conduitelor dezirabile, de sancţionare a acestora.

Diversele aspecte ale consensului, ordinii sociale şi normative, ale controlului şi constrângerii sociale, ca şi cele referitoare la sfera sancţiunilor sociale au constituit o preocupare primordială a sociologilor şi juriştilor, interesaţi de cunoaşterea şi explicarea modelelor etice normative şi culturale, capabile să orienteze şi să modeleze conduitele individuale şi sociale.

Lucrarea de faţă va încerca o prezentare analitică asupra locului şi rolului cutumei (obiceiului juridic) ca izvor de drept, punând în lumină în mod corect procesul de formare, creştere şi descreştere a rolului cutumei în ierarhizarea izvoarelor dreptului.

Pornind de la aceste precizări, se va încerca şi o analiză aprofundată a curentelor care s-au afirmat în literatura de specialitate, cu privire la rolul pe care l-a avut obiceiul juridic în diferite sisteme de drept.

Într-o încercare de a depăşi sfera acestor definiţii care limitează răspunderea la o simplă obligaţie de a suporta o sancţiune juridică, se subliniază că răspunderea juridică, avându-şi temeiul în faptul ilicit, iar consecinţa în aplicarea sancţiunii juridice, reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii, care formează conţinutul raportului juridic de constrângere ce se leagă între stat, ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite, subiect pasiv al raportului juridic respectiv. Obiectul acestui raport juridic este sancţiunea juridică, pe care o suportă autorul faptei ilicite, în scopul restabilirii ordinii de drept, cu finalitatea supremă, aceea de a asigura respectarea ordinii de drept” [Mircea N. Costin].

Normele juridice pot fi concepute ca “modele abstracte şi generale de intervenţie în relaţiile interindividuale şi de grup, astfel încât să se obţină coordonarea conduitelor individuale cu aspiraţiile valorice obiective estimate şi totodată să fie satisfăcute şi interesele materiale şi spirituale ale marii majorităţi a indivizilor din comunitate” [Nicolae Popa, "Teoria generala a dreptului", Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2002].

În opera de legiferare sunt analizate chiar valorile care au fundamentat construcţia normelor anterioare şi necesitatea schimbării lor. Dacă sunt propuse noi criterii valorice sau o nouă experienţă socială impune o nouă perspectivă axiologică, atunci sistemul normelor juridice cunoaşte transformări care să întruchipeze juridic mutaţiile produse. Luată la nivelul conştiinţei individuale, opţiunea axiologică se exteriorizează prin conduita juridică a subiectului care valorizează, destinatar al normelor juridice.

Structurat pe parcursul a 4 capitole studiul de faţă denumit „Izvoarele dreptului” se doreşte a fi o prezentare detaliată a principalelor izvoare de drept din sistemul nostru normativ.

Pentru înţelegerea conceptelor esenţiale în materie am considerat oportun ca în Capitolul I să reţinem unele „Noţiuni generale privind normatiovitatea juridică”, analizând în acest sens termenii de normă şi societate, precum şi corelaţia existentă între noţiunea de morală şi normă juridică, evidenţiind totodată şi rolul omului ca fiinţă juridică.

Prin urmare, aşa cum se va sublinia, normele sociale stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite domenii de activitate, varietatea normelor sociale fiind condiţionată de varietatea relaţiilor şi, de asemenea, de modul în care voinţa exprimată în aceste reguli urmează a fi adusă la îndeplinire. În relaţia sa cu societatea, dreptul este cel chemat să ordoneze, să analizeze atitudinea şi comportamentul indivizilor, să le impună o variantă de conduită, pe care îi poate apoi obliga să o respecte.