Redactia Lucrari.ro

„Lato sensu” prin garanţie se înţelege: orice metodă, instrument sau angajament, accesoriu contractului încheiat, pus la dispoziţia sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor garantate sau despăgubirea bănească corespunzătoare pentru daunele provocate de nerealizarea acestor drepturi.

Pornind de la accepţiune dată garanţiei, obligaţia din contractul comercial este obligaţia principală. În virtutea ei, contractanţii sunt obligaţi, în primul rând, să-şi îndeplinească obligaţiile asumate. Garanţia cerută suplimentar dă naştere unei a doua relaţii obligaţionale, secundare, dar egală ca valoare şi formă, respectiv numai dacă obligaţia iniţial asumată nu a fost îndeplinită, se apelează la executarea garanţiei.

În acest context, garanţia, indiferent de natura obligaţiilor garantate sau instrumentul de garantare utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerinţe de bază, precum:

 existenţa unui patrimoniu independent de relaţia contractuală, suficient de mare şi cert în timp pentru a acoperi obligaţia garantată;

 garanţia să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului ei dreptul şi posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

 beneficiarul garanţiei să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului executării garanţiei (transferul valutar al fondurilor).

Împărţeala (partajul) este operaţiunea juridică prin care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părţi ideale sunt trecute în proprietatea exclusivă a fiecărui coindivizar şi determinate în materialitatea lor.

În conformitate cu prevederile art. 728 C. civ. nimeni nu poate fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce însemnă că dreptul nostru exclude indiviziunea silită. În condiţiile legii, este însă admisă indiviziunea voluntară. Împărţeala (partajul) este o modalitate prin care moştenitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul nu este însă, singura modalitate de încetare a indiviziunii (el este cel mai des întâlnit în practică).

Un ultim aspect pe care îl subliniem este acela că împărţeala poate avea loc prin bună învoială, iar în caz contrar va putea fi realizată pe cale judiciară. În ceea ce priveşte cadrul legal, în prezent, acesta este dat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 care a introdus Capitolul VII1 intitulat „Procedura împărţelii judiciare”. Astfel aceste reglementări constituie dreptul comun aplicabil oricărei forme de împărţeală, Legea nr. 603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare, fiind abrogată.

Termenul de succesiune poate fi înţeles atât într-un sens larg, cât şi în sens restrâns. În sens larg, el desemnează „orice transmisiune de drepturi, chiar cu titlu particular”.

Astfel, în cadrul dreptului civil, „lato sensu”, prin succesiune se înţelege orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

„Stricto sensu”, termenul de succesiune primeşte două accepţiuni:

- în primul rând, succesiunea, ereditatea sau moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, la una sau mai multe persoane în viaţă. În acest înţeles, se spune că o persoană succede alteia, sau o moşteneşte;

- într-un al doilea înţeles, derivând din primul, succesiunea, moştenirea sau ereditatea desemnează patrimoniul transmis „mortis causa”; în această accepţie, se spune că succesiunea sau moştenirea este vacantă sau insolvabilă.

Rezultă de aici, că termenul de succesiune, moştenire sau ereditate, înseamnă atât moştenirea mortis causa, cât şi obiectul acesteia.

Împrumutul cu dobândă – varietate a contractului de împrumut propriu-zis

Planul lucrarii

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE.

Secţiunea I: Scurt istoric.

Secţiunea II: Reglementare legală.

Secţiunea III: Elemente de drept comparat.

CAPITOLUL II: PROBLEME GENERALE PRIVIND ÎMPRUMUTUL CU DOBÂNDĂ CA VARIETATE A CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT PROPRIU-ZIS.

Secţiunea I: Noţiune, caractere juridice şi condiţii de validitate ale împrumutului cu dobândă.

1.1. Noţiunea şi caracterele juridice.

1.2. Capacitatea părţilor.

1.3. Dovada contractului.

CAPITOLUL III: OBIECTUL CONTRACTULUI.

Secţiunea I: Lucrul împrumutat.

Secţiunea II: Dobânda. Dovada plăţii dobânzilor.

Secţiunea III: Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligaţiilor civile în cazul împrumuturilor băneşti.

Secţiunea IV: Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor.

Secţiunea V: Contractul de împrumut bancar.

CAPITOLUL IV: EFECTELE ÎMPRUMUTULUI CU DOBÂNDĂ.

Secţiunea I: Obligaţiile împrumutatului.

1.1. Obligaţia de restituire.

1.2. Scadenţa obligaţiei de restituire.

1.3. Prescripţia acţiunii în restituire.

1.4. Răspunderea împrumutatului.

Secţiunea II: Obligaţiile împrumutătorului.

2.1. Răspunderea pentru vicii.

CAPITOLUL V: ÎNCETAREA ÎMPRUMUTULUI CU DOBÂNDĂ. CAUZE.

1. Prin plată.

2. Alte moduri de stingere.

Potrivit prevederilor art. 1576 C. Civ., „împrumutul de consumaţie este acel contract prin care o persoană, numită împrumutător, transmite proprietatea asupra unor lucruri fungibile şi consumptibile unei alte persoane, numită împrumutat, cu obligaţia acestuia din urmă de a restitui la scadenţă aceeaşi cantitate de lucruri de acelaşi gen şi aceeaşi calitate”.

Împrumutul de consumaţie (împrumutul propriu-zis) mai este cunoscut şi sub denumirea de mutuum.Aşadar, obiectul unui contract de împrumut poate fi format şi din bunuri de gen, situaţie în care contractul capătă un profil juridic distinct.

Părţile împrumutului de consumaţie sunt:

 împrumutătorul;

 împrumutatul. Acestea pot fi persoane fizice, sau persoane juridice (de drept public sau privat). Împrumutul este un contract extrem de răspândit mai ales sub forma împrumutului de bani.

Noţiunea de indiviziune este foarte vastă şi comportă multe dezvoltări, dintre care unele vor fi amintite pe parcursul lucrării. În materia succesiunilor însă, indiviziunea este rezultatul transmiterii ereditare a unei mase de bunuri în persoana mai multor comoştenitori.

 Toţi au drepturi asupra bunurilor succesorale, fără ca aceste drepturi să fie individualizate.

Determinarea drepturilor fiecăruia nu poate fi realizată decât prin operaţiunea partajului, adică împărţirea averii succesorale. După această operaţiune, fiecare dintre comoştenitori va primi în exclusiva sa proprietate o anumită cantitate de bunuri . Instituţia indiviziunii şi a partajului succesoral este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri.

Astfel, în dreptul roman, proprietatea mai multor persoane asupra unui lucru, era numită condominium (coproprietate). Aceasta a apărut în cadrul proprietăţii familiale. După moartea lui pater familias, descendenţii, fără a păşi la împărţirea patrimoniului familial puteau continua să-l stăpânească în comun, păstrând dreptul, conform legii decemvirale, dar puteau să ceară şi împărţirea averii .

Datorită restrângerilor aduse de lege, o persoană poate dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte numai prin acte revocabile, adică prin legate cuprinse într-un testament; fapt care are menirea să asigure celui care lasă moştenirea, posibilitatea de a dispune până în ultima clipă a vieţii sale de bunurile agonisite de-a lungul vieţii.

Deci este interzisă devoluţiunea testamentară a moştenirii printr-un‚ contract, adică un act juridic irevocabil, legea interzicând pactele asupra unei succesiuni viitoare, nedeschise. Constituie pact asupra unei succesiuni viitoare convenţia, nepermisă de lege, prin care o persoană dobândeşte drepturi eventuale la o moştenire sau renunţă a ele.

Prohibirea acestor pacte este cunoscută încă din Dreptul roman, în orânduirea sclavagistă, când pater familias trebuia să păstreze neştirbită, facultatea de a face singur şi a desface la proprie voinţă dispoziţiile sale pentru cauză de moarte, păstrând astfel în mâinile sale un puternic instrument de constrângere asupra membrilor familiei.

Termenul de act juridic este întrebuinţat nu numai spre a desemna operaţia juridică, actul de voinţă (care este actul propriu-zis - negotim ori negotim juris) ci el se întrebuinţează şi pentru a desemna doar înscrisul constatator al actului de voinţă, adică un instrument probator al actului juridic (instrumentum probationim).

Spre deosebire de contract unde voinţa de a produce efecte juridice este încorporată într-un acord de voinţă , actul juridic civil presupune manifestarea unei singure voinţe. Prin urmare, contractul este o specie a actului juridic civil.

Conceptul de act juridic este un concept general, obţinut printr-un proces de abstractizare şi de generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le cuprinde. Este însă util şi necesar ca acest concept să fie privit şi din perspectiva categoriilor de acte juridice civile, stabilite în funcţie de anumite criterii de clasificare.

Continuând prezentarea, reţinem că prin condiţiile actului juridic se înţeleg elementele din care este alcătuit un asemenea act şi fără de care o convenţiune nu poate exista, nu se poate concepe. Termenul condiţie este polivalent, el având în doctrina şi legislaţia civilă, în afară de sensul arătat (element al actului juridic civil), încă două sensuri, şi anume: condiţie, ca modalitate a actului juridic civil (adică un element viitor şi nesigur de care depinde naşterea ori desfiinţarea actului juridic civil) şi condiţie ca şi clauză a actului juridic civil.

Pentru a putea fi studiate mai bine şi pentru a li se identifica mai uşor efectele condiţiile actului juridic civil au fost clasificate în raport de mai multe criterii.

În dreptul roman vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio) era un contract consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită cumpărător, posesiunea liniştită şi trainică a unui lucru (merx) în schimbul unei sume de bani numită preţ (pretium).

În acest sens, elementele constitutive ale vânzării erau următoarele:

 capacitatea părţilor contractante (caput);

 consimţământul (consensus;

 bunul vândut (res, sive merx)

 preţul vânzării (pretium).

Pornind de la definiţia contractului de vânzare-cumpărare, avem în vedere următoarele caractere juridice, astfel :

 este un contract consensual;

 este un contract cu titlu oneros;

 este un contract sinalagmatic (bilateral);

 este un contract comutativ;

 este un contract translativ de proprietate