Redactia Lucrari.ro

În cadrul formelor concrete de realizare a activităţii administraţiei publice, locul central îl ocupă actul administrativ care reprezintă manifestarea unilaterală şi expresă de voinţă a autorităţilor publice, realizată în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice.

Când spunem că o formă concretă de activitate dă naştere la efecte juridice, înţelegem că acesta dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Denumirea de acte administrative pune accentul pe ideea activităţii, în sensul că evocăm actele ce le realizează administraţia publică, iar denumirea de act de drept administrativ subliniază ideea regimului juridic aplicabil.

Aşa cum vom detalia pe parcursul acestui proiect, regimul juridic al actelor administrative desemnează ansamblul de reguli de fond şi de formă care se aplică acestor acte, dându-le o anumită particularitate. Aceasta înseamnă că ne interesează condiţiile în care trebuie să se emită actul administrativ pentru ca acesta să fie legal, să-şi realizeze scopul producând efecte juridice.

Regimul juridic al actelor administrative desemnează ansamblul de reguli de fond şi de formă care se aplică acestor acte, dându-le o anumită particularitate. Aceasta înseamnă că ne interesează condiţiile în care trebuie să se emită actul administrativ pentru ca acesta să fie legal, să-şi realizeze scopul producând efecte juridice.

Prin urmare, validitatea actelor administrative se traduce prin obligaţia ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.

O primă condiţie de validitate a actului administrativ o reprezintă legalitatea. Legalitatea actelor administrative presupune conformarea acestora cu legile adoptate, cu actele emise de autorităţile superioare celui al cărui act se discută dacă este legal sau nu.

Cadrul reglementărilor cu privire la regimul juridic al funcţiei publice îl regăsim în prezent în Constituţia revizuită în anul 2003 şi în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare. Modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 a fost impusă şi de necesitatea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Europeană (obiectiv îndeplinit de ţara noastră la data de 1 ianuarie 2007), în scopul creşterii capacităţii administraţiei publice româneşti de a răspunde la nevoile unui mediu complex şi dinamic prin dezvoltarea unui corp al funcţionarilor publici profesionist, stabil şi neutru politic.

Statutul funcţionarilor publici reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi administraţia publică, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale.

Scopul reglementărilor cuprinse în Statutul funcţionarilor publici, republicat în anul 2007, îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publica centrală şi locală.

Pe parcursul studiului de faţă denumit „Reglementări legale ale administraţiei publice” sunt aduse în plin plan principalele acte normative care au fost adoptate până în acest moment în domeniul administraţiei publice. Îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul administraţiei publice din ţara noastră a constituit un obiectiv permanent în ultimii ani; această conduită era necesară având în vedere importanţa aderării României la Uniunea Europeană.

În toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale de nivelul cel mai înalt - judeţul - a fost instituit un reprezentant al statului, al puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, organizate pe baza autonomiei administrative, rol pe care îl îndeplineşte prefectul.

În sistemul nostru de drept, instituţia prefectului este o instituţie veche, tradiţională în administraţia publică din România, însă potrivit legislaţiei în vigoare - respectiv Constituţia României, republicată în anul 2003, Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, aşa cum a fost modificată prin O.G. nr. 179/2005, prin Legea nr. 181/2006 şi prin Legea nr. 262/2007 prefectul este reprezentantul Guvernului în plan teritorial şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, din unităţile administrativ-teritoriale.

Rolul prefectului este acela de a conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale şi poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal, actul atacat fiind suspendat de drept. În vederea îndeplinirii rolului său, legea prevede că activitatea prefectului trebuie să se întemeieze pe următoarele principii: principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii; principiul transparentei şi liberului acces la informaţiile de interes public principiul eficienţei; principiul responsabilităţii; principiul profesionalizării. principiul orientării către cetăţean.

Primăria este singura instituţie care poate să răspundă la toate solicitările cetăţenilor, având obligaţia să-i ajute şi să-i îndrume în rezolvarea problemelor. Funcţionarii publici aflaţi în slujba cetăţenilor trebuie să fie adevăraţi profesionişti, totalitatea acestora creând o echipă redutabilă. Funcţionarul trebuie să ştie tot astfel încât cetăţenii să primească îndrumările cele mai oportune.

Primăria, ca instituţie, şi la fel Primarul, trebuie să fie acea „homo univeresalis”. Ideal ar fi ca primarul să se transforme din omul promisiunilor în omul faptelor, care poate percepe toate speţele ce i se înfăţişează şi care este capabil să găsească soluţii viabile la toate chestiunile ridicate.

Primarul trebuie să reprezinte „ingredientul” care ridică nivelul colectiv al serviciilor puse în slujba cetăţenilor, context în care trebuie să cunoască în amănunt problemele: economice, sociale, locative, de viaţă, politice, morale, religioase, tehnice, financiare, de impozite şi taxe, de disciplină în construcţii, în circulaţie, ştiinţifice, teologice, urbanism comercial, urbanism agricol şi floral, tehnică de integrare europeană, tehnica creării moderatorilor, competenţă pe probleme de mediu, de situaţii de urgenţă, de caniculă, de îngheţ, de inundaţii, de situaţii speciale, de pestă porcină, de gripă aviară etc.

Societatea actuală cere o forţă de muncă aptă de a produce conform provocărilor schimbării determinate, în principal, de evoluţia tehnologiei. Având în vedere această premisă, discutăm despre dimensiunile educative ale strategiilor de formare profesională, care trebuie să ţină seama de corelaţiile dintre pregătirea profesională şi procesul de recrutare şi selecţie, calitatea pachetelor motivaţionale, managementul carierei etc .

Acţiunea de formare profesională este alcătuită din formarea generală, formarea profesională şi experienţa acumulată în muncă. Indiscutabil, există o diferenţă între formarea generală şi profesională iniţială şi acţiunile post-şcolare - reciclările, reconversiile, activităţile de întreţinere (stagii lingvistice pentru persoanele ce stăpânesc o limbă străină), de odihnă educativă (diverse stagii) sau de angajare socială sau militară. Formarea unui individ începe din familie, trece prin şcoală şi continuă la locul de muncă şi în alte instituţii cu care un angajat are raporturi sociale sau de muncă.

În condiţiile fundamentării activităţii umane pe principiul educaţiei continue, al transformării informaţiilor într-o resursă de bază a firmei şi - mai recent - a conturării organizaţiilor care învaţă, formarea şi perfecţionarea personalului din instituţiile publice, devin prioritate.

Instituţia contenciosului administrativ constituie o instituţie fundamentală în orice stat de drept şi reprezintă instrumentul prin intermediul căruia administraţii se pot apăra de abuzurile administraţiei publice. În alţi termeni, se reţine că termenul „contencios” sugerează contradictoriul şi lupta de interese dintre cele două părţi, administraţia publică şi cei administraţi.

Conţinutul şi sfera contenciosului administrativ ca fenomen juridic, implicit a noţiunii respective, au variat de la o ţară la alta, în aceeaşi ţară de la o perioadă la alta, de la un autor la altul. Aceste orientări diferite ale doctrinei - ce au avut, firesc, ecou în legislaţie, precum şi în jurisprudenţă - sunt determinate, în principal, de inter-relaţiile care au fost fundamentate între sensul material şi sensul formal-organic al contenciosului administrativ. Prin urmare, în sensul cel mai larg, contenciosul cuprinde toate litigiile juridice dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a acestora. În sens restrâns, termenul de contencios administrativ se referă numai la acele litigii juridice în care organele administraţiei publice folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.

Statutul funcţionarului public comunitar este acela care, prin definiţia dată funcţionarului, face diferenţa dintre acesta şi alte categorii de funcţionari publici, eventual angajaţi pe bază de contract, această ultimă categorie însă, angajaţi în mod temporar, de regulă 5 ani, aflându-şi reglementarea în Regulamentul nr. 2615 din 1976.

Reglementarea situaţiei juridice a funcţionarului public comunitar printr-un „Statut” determină concluzia că ei sunt supuşi unei situaţii legale şi reglementare, ceea ce înseamnă că sunt supuşi în mod integral dreptului comunitar cuprins în Statut.

În ceea ce priveşte funcţia publică în dreptul comunitar european, care face obiectul studiului de faţă, trebuie remarcat că în dreptul român, teoria funcţiei publice a fost analizată, în special, din perspectiva unor ramuri de drept public conexe, precum dreptul administrativ, dreptul muncii sau dreptul internaţional.

Având la bază această observaţie, o analiză distinctă şi amănunţită a funcţiei publice europene şi a funcţionarului public european, privitoare la categoriile de funcţionari publici, la regimul juridic şi la raportul de funcţie publică, la drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici europeni, precum şi la alte numeroase chestiuni ce privesc funcţia publică europeană şi în special, funcţionarii la nivelul instituţiilor, este mai mult decât justificată.