Caisul - inmultire, altoire, taiere si intretinere

Modul de înmulţire

Caisul se poate înmulţi şi prin seminţe dar nu îşi păstrează caracterele ereditare în totalitate de sceea se înmulţeşte pe cale vegetativă prin altoire.

Astfel caisul se altoieşte în mod obişnuit pe zazăr, cais franc, corcoduş, prun şi în cazuri speciale pe migdal, piersic sau porumbar.

Dintre soiurile timpurii se recomandă: NJA 19, Traian, Harcot, Tudor, precum şi Goldrich, Saturn, Venus, Callatis, Cea mai Bună de Ungaria, cu coacere mijlocie, lista celor cu coacere târzie fiind completată de Olimp, Comandor şi Litoral.

Portaltoii caisului

Gama relativ mare a portaltoilor a permis ca zona de cultură a caisului să se extindă chiar în condiţiile edafice mai puţin potrivite pentru specia „ Prunus armeniaca ”.

Zarzărul. – (Armeniaca vulgaris Lam.). A fost probabil prima specie ce s-a folosit ca portaltoi pentru cais. Are afinitate bună pentru toate soiurile zonate de cais, recomandat pe solurile nisipoase, calcaroase şi în regiunile secetoase. Rădăcinile sunt reuistente la nematozii, Phytophatora şi Armillaria mellea şi deosebit de sensibile la verticillium alboatrum. Grăbeşte pornirea în vegetaţie a soiului altoit şi prin aceasta expune pomii la degerarea mugurilor floriferi. Nu suportă solurile argiloase şi cu exces temporar de umiditate. Numărul de sâmburi la kg este de 1800 – 2000, perioada de post maturare 130 – 160 de zile; procentul de răsărire 60 – 70%.

Caisul franc – tinde să ia locul zarzărului. Din grupa „ franc ” fac parte următoarele selecţii : Manicat G.F. 1236 selecţionat în Franţa. Dă puieţi viguroşi, destul de omogeni, puţin ramificaţi. Pot fi altoiţi din primul an. Manicotul este foarte sensibil la asfixiere, sensibil la verticilioză, la putrezirea rădăcinilor şi la cancerul de eutypa. Are afinitate cu toate soiurile de cais şi grăbeşte uşor intrarea pe rod, asigurând o producţie mare, uneori foarte mare, în detrimentul calităţii fructelor.

Se pretează la solurile bine drenate, sănătoase dar şi cu bună adaptare pe solurile pietroase.

Portaltoiul Haggith (Canada) – este rezistent la ger, productiv, autofertil şi tolerant la viroze (plum – pox). Puieţii de Haggith sunt destul de uniformi în pepinieră şi mai viguroşi decât cei de Manicot. Are afinitate bună cu toate soiurile, dar unele simptome de incompatibilitate se pot datora infecţiei cu virusul CLSV.

Corcoduşul (Mirobolanul) – are afinitate cu majoritatea soiurilor dar conferă neuniformitate în creştere şi rodire deoarece este reprezentat prin numeroase biotipuri. Suportă un grad mai mare de argilă şi un oarecare exces de umiditate în sol, dar pomii sunt mai avizaţi la pieirea prematură şi la viroze.

Piersicul franc – este utilizat puţin în România dar mult în Africa de Sud (90%), în California. Numeroase tipuri au fost selecţionate în Franţa ( G.F. 305, Mont Clair, Rubina), în S.U.A. ( Nemared, Citetion ). Piersicul conferă o oarecare rezistenţă la cancerul bacterian, la verticilioză, fiind recomandat pe soluri uşoare, fertile în condiţii de irigare. Imprimă precocitate, o maturare mai timpurie a fructelor, dar are afinitate slabă, iar longevitatea pomilor scade de 8 – 12 ani.

Migdalul – are afinitate mai slabă cu caisul, dar îi conferă rezistenţă sporită la secetă, reuşeşte bine pe soluri uşoare, uscate, bogate în calcar, pietroase.

Particularităţi tehnologice

La cais se impune mai mult ca şi la celelalte specii folosirea materialului săditor de un an cu coroană formată sau vergi. Plantarea se recomandă să se facă toamna imediat după căderea frunzelor la distanţe de 4 – 4,5 m între rânduri şi 3,5 – 4,0 m între pomi pe rând. Până la intrarea pe rod se va urmări temperarea creşterilor vegetative şi favorizarea coacerii lemnului în cea de a doua jumătate a perioadei de vegetaţie.

Pomii se conduc sub formă de vas clasic şi ameliorat sau piramidă etajată, iar în sistem intensiv se utlizează palmeta cu braţe oblice sau forma epsilon. În primii ani scurtatrea ramurilor de prelungire se face la 60 – 80 cm, iar a celor de garnisire la 20 – 30 cm. Rărirea se face mai ales la soiurile de tip standard.

Tăierile de întreţinere urmăresc luminarea interiorului coroanelor dese sau completarea semischeletului la coroanele rare.

Principalele operaţiuni de întreţinere sunt : reducţia semischeletului alungit; suprimarea scheletului epuizat; suprimarea concurentelor şi a ramurilor lacome; scurtarea ramurilor anuale lungi şi a lacomilor reţinuţi pentru completarea golurilor în coroană.

Tăierile de rodire la soiurile de tip spur se fac prin suprimarea a 1/5 din ramurile de semischelet cu vârsta de peste 5 – 6 ani. Se răresc buchetele la 10 – 12 cm, suprimându-se cele bătrâne în curs de epuizare. Se reţin ramurile mijlocii de 30 – 40 cm, rărindu-de la 15 – 20 cm una de alta.

Solurile cu rodire dominantă pe ramuri mijlocii şi lungi ( standard ) comportă : scurtarea în lemn de 2 – 3 ani a 1/3 din ramurile de semischelet mai în vârstă de 4 – 5 ani. Suprimarea a 1/3 din ramurile de semischelet mai vechi de 4 – 5 ani. Se răresc ramurile lungi la 15 – 20 cm şi se scurtează cu 1/4 – 1/3 din lungime dacă depăşesc 70 cm.

Tăierile de regenerare dau rezultate mulţumitoare dacă diametrul rănilor nu depăşeşte 5 – 6 cm, vârsta lemnului 4 – 5 ani. Rănile se dezinfectează cu soluţie de CuSO4 3% şi se tratează cu mastic.

Întreţinerea solului se face sub formă de ogor lucrat; înţelenire provizorie şi lucrarea solului pe rând; plante pentru îngrăşământ verde sau culturi intercalate, erbicidarea pe rând şi mai rar erbicidarea totală. Toamna se face o arătură de toamnă la 15 – 18 cm, primăvara afânarea la 8 – 12 cm, iar vara 6 – 8 discuiri. Caisul suportă bine şi erbicidele : Caragard, Gramoxone, Devrinol, Starone, Kerb, Dual, Lasso, Mecloran.

Fertilizarea. Caisul este pretenţios la elementele minerale. Consumul la hectarul de livadă pe rod este apreciat la : 47 – 147 kg N; 12 – 31 kg P2O5; 72 – 121 kg K2O.

În funcţie de gradul de aprovizionare a solului, vârsta pomilor, irigare sau neirigare, în primii doi ani se aplică : 60 kg N; 30 kg P2O5; 46 kg K2 O. După 5 ani la o producţie de peste 10 t/ha se aplică : 88 kg N; 30 kg P2O5; 120 kg K2O cu raportul de 3 : 1 : 4. gunoiul se aplică o dată la 3 – 4 ani în doze de 25 – 30 t/ha.

Irigarea. Deşi este o specie rezistentă la secetă, consumul de apă este mare. Lipsa apei acumulată în timp, predispune pomii la pieire, la ger, fructele sunt mici, slab suculente. La Staţiunea Constanţa irigarea pe fond fertilizat a mărit producţia cu aproape 70%. Se recomandă 4 – 6 udări cu norma de 400 – 600 m³/ha care să umecteze solul pe 50 – 60 cm şi menţinerea umidităţii solului la nivelul de 70% din capacitatea de câmp.

Momentele cheie de udare sunt :

- primăvara înainte de dezmugurire dacă este cazul;

- la 10 – 15 zile după înflorire;

- cu 2 – 3 săptămâni înainte de recoltare.

Se mai fac una, două udări după recoltare ( iulie – august ) şi toamna târziu ( de aprovizionare ) în caz de secetă.

În anii cu legare abundentă este necesară o normare a încărcăturii cu Ethrel la 6 – 7 zile după scuturarea petalelor şi o rărire manuală, eventual scurtarea ramurilor.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Caisul are un număr destul de mare de boli ( ciuruirea, manilioza, alternarioza, plum-poxul ) dar şi de dăunători ( păduchele di San Jose, păduchii de frunze, păduchele ţestos, omida păroasă, acarienii ). Pentru combaterea eficientă este necesar să se efectueze aproximativ 8 – 10 tratamente complexe dintre care două în perioada de repaus relativ, două sau trei la reluarea vegetaţiei şi 5 – 6 în vegetaţie. Pentru fiecare tratament se utilizează insecticide, fungicide şi acaricide.