EBooks - Lucrari in format electronic

În continuare, pe parcursul acestui capitol, în vederea redării unei imagini cât mai complete asupra unui subiect atât de complex cum este cel analizat în prezenta lucrare, ne-am propus a face câteva scurte referiri privind legăturile sau raporturile Curţii Europene de Justiţiei cu instanţele naţionale ale statelor membre.

Astfel, din analiza dispoziţiilor legale nu rezultă că s-ar fi intenţionat amenajarea unor raporturi ierarhice prin care să se încalce atributele specifice ale tribunalelor naţionale. Fiecare dintre aceste categorii de organe jurisdicţionale - Curtea de Justiţie şi tribunalele naţionale - au competenţe bine delimitate. Dar, pentru aplicarea uniformă a dreptului comunitar, instituţiile comunitare de jurisdicţie vor contribui direct şi complementar la luarea unei decizii. Atunci când soluţionează o cerere pentru o hotărâre preliminară, Curtea nu se poate pronunţa în sensul de a interpreta legile sau reglementările naţionale.

Curtea a admis că dacă descrierea prevederilor naţionale relevante făcute într-o hotărâre de solicitare a unei hotărâri preliminare nu este pe deplin corectă, acest lucru nu are efectul de a nu se recunoaşte competenţa Curţii de a răspunde la chestiunea deferită ei de tribunalul naţional. Curtea de Justiţie este în principiu obligată de o hotărâre preliminară dacă problema ridicată de tribunalele sau curţile naţionale, care sunt cele mai bine plasate spre a aprecia, în lumina împrejurărilor cauzei, necesitatea obţinerii acestei hotărâri, trebuie să privească interpretarea unei prevederi de drept comunitar şi, în special, ea nu poate să refuze punerea la dispoziţia tribunalelor naţionale a elementelor de drept comunitar pe care acestea le solicită pe baza argumentului că hotărârea ar putea determina tribunalele să procedeze la anularea prevederilor naţionale şi astfel să se creeze un vid juridic în dreptul naţional.

Dacă nu are competenţa, în contextul procedurilor conform art. 177 fie de a interpreta prevederile dreptului naţional, fie de a hotărî asupra posibilei lor incompatibilităţi cu dreptul comunitar, totuşi, în contextul interpretării dreptului comunitar, Curtea poate să furnizeze tribunalului naţional criteriul care să-i dea posibilitatea de a rezolva acţiunea pendinte în special în privinţa oricărei incompatibilităţi cu dreptul comunitar a prevederilor naţionale. Dispoziţiile art. 177 nu dau vreo competenţă Curţii nici de a aplica Tratatul la un caz determinat, nici de a decide asupra validităţii unei prevederi de drept intern privitoare la Tratat, aşa cum ar fi posibil să se procedeze potrivit art. 169 “Deoarece art. 177 - a subliniat Curtea - este bazat pe o clară separare pe funcţiuni între tribunalele naţionale şi Curtea de Justiţie, aceasta din urmă nu poate să investigheze faptele cauzei ori să critice motivele şi scopul cererii pentru interpretare”.

Deşi aprecierea faptelor este lăsată la latitudinea tribunalelor, totuşi, atunci când este solicitată o hotărâre preliminară, tribunalele trebuie să explice, când motivele nu apar mai presus de orice îndoială din dosar, de ce ele consideră că este necesar un răspuns la întrebările lor spre a le da posibilitatea să procedeze la soluţionarea cauzei.

În acest sens Curtea a precizat ca obligaţia sa este nu de a-si exprima opinia asupra unor întrebări abstracte, generale şi ipotetice sau de a formula opinii consultative asupra acestora, ci de a asista în administrarea justiţiei într-un stat membru. Scopul art. 177 nu trebuie să fie deturnat. Curtea trebuie să-şi verifice propria competenţă, luând în considerare repercusiunile deciziei sale în cauza respectivă. În această verificare ea trebuie să ia în considerare nu numai interesele părţilor în această cauză, dar şi pe acelea ale statelor membre şi ale Comunităţii.

Curtea de Justiţie poate să refuze darea unei hotărâri preliminare dacă solicitarea tribunalului naţional nu are nici o legătură cu dreptul comunitar sau soluţionarea cauzei nu depinde de o prevedere a acestuia ori întrebările puse sunt, în opinia Curţii, necesare pentru a se decide în acea cauză. Daca va considera necesar, Curtea va decide separat asupra competenţei sale.

Curtea a constatat că în procedurile potrivit art. 177, ea nu are în mod evident competenţa de a răspunde la întrebări care nu implică o interpretare a dreptului comunitar obiectiv necesară pentru o decizie pe care tribunalul naţional trebuie să o ia în litigiul ce i-a fost dedus, precum în cazul unui judecător lichidator al unei societăţi comerciale care face trimitere pentru o hotărâre preliminară a Curţii pentru unele chestiuni ce privesc reguli şi principii de drept comunitar care nu se aplică în procedura de lichidare.

Dintre cele patru libertăţi fundamentale – libertatea de circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului şi persoanelor – se detaşează ca importanţă libera circulaţie a mărfurilor ce presupune circulaţia mărfurilor între statele comunitare fără impunerea de taxe vamale sau de taxe ce au efect echivalent cu taxele vamale şi respectiv fără aplicarea unei restricţii cantitative la import şi export. Doi piloni stau la baza libertăţii de circulaţie a mărfurilor.

Unul este uniunea vamală, care implică, într-un prim sens, abolirea şi deci, interzicerea în comerţul între statele membre de la o anumită dată a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent. Un al doilea pilon este reprezentat de interdicţia de restricţii cantitative la schimburile de mărfuri şi de măsuri cu efect echivalent acestor restricţii între statele membre.

Toate aceste elemente componente au fost analizate pe larg pe parcursul studiului de faţă, atât din punct de vedere al tratatelor comunitare, în special Tratatul CE, dar şi din perspectiva altor acte normative comunitare. În continuare, în cadrul acestui capitol final, ar mai fi necesare câteva precizări privind libertatea de circulaţie a mărfurilor şi uniunea vamală potrivit Tratatului de Reformă de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007.

Astfel, acestei materii, noul Tratat de la Lisabona îi dedică o întreagă secţiune unde sunt avute în vedere în subsecţiuni distincte: uniunea vamală, cooperarea vamală şi interzicerea restricţiilor cantitative. Potrivit noului „Tratat de Reformă”, Uniunea Europeană cuprinde o uniune vamală care reglementează toate schimburile de mărfuri şi care implică interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.

Sunt considerate ca fiind în liberă circulaţie într-un stat membru produsele care provin din ţări terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri. Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export şi taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică, de asemenea, taxelor vamale cu caracter fiscal.

În exercitarea misiunilor ce-i sunt încredinţate prin Tratat, Comisia Europeană se orientează după: necesitatea de a promova schimburi comerciale între statele membre şi ţările terţe; evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluţie are ca efect îmbunătăţirea capacităţii competitive a întreprinderilor; necesităţile de aprovizionare a Uniunii cu materii prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între statele membre condiţiile concurenţei în ceea ce priveşte produsele finite să nu fie denaturate; necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o expansiune a consumului în cadrul Uniunii.

În ceea ce priveşte cooperarea vamală, în noul Tratat de Reformă de la Lisabona se arată că, în limitele domeniului de aplicare a tratatelor comunitare, regulamentele sau directivele europene stabilesc măsuri pentru consolidarea cooperării vamale între statele membre şi între acestea şi Comisia Europeană.

Obiectivele Uniunii Europene sunt în concordanţă, pe de o parte, cu cerinţele dezvoltării fiecărei ţări membre iar, pe de altă parte, cu exigenţele evoluţiei, în ansamblu, a economiei europene, în contextul unei economii internaţionale marcată de accentuarea fără precedent a proceselor globalizării. Aceste obiective dau posibilitatea înţelegerii viziunii comune a ţărilor membre privind creşterea economică şi politicile comerciale.

Astfel, Uniunea Europeană acţionează pentru:

 promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate activităţilor economice în toate ţările membre;

 creşterea economică durabilă şi neinflaţionistă;

 promovarea unui grad înalt de convergenţă a performanţelor economice;

 un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială;

 creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;

  promovarea coeziunii economice şi sociale;

 promovarea solidarităţii statelor membre în realizarea obiectivelor de performanţă economică şi expansiune comercială, în beneficiul Uniunii, în ansamblu şi al fiecărui membru al ei, în parte.

Concordanţa intereselor fiecărui stat membru cu obiectivele fundamentale ale Uniunii rezultă şi din principiile care guvernează aducerea la îndeplinire a acestor obiective.

O semnificaţie deosebită au şi principiile:

 egalităţii de tratament în situaţii identice şi comparabile;

 proporţionalităţii mijloacelor cu scopul urmărit;

 loialităţii, în sensul ca toate statele membre să acţioneze pentru îndeplinirea obligaţiilor stipulate în Tratat, abţinându-se de la orice acţiune care ar contraveni realizării obiectivelor convenite împreună.

În ceea ce priveşte România, calitatea de membru al UE are şi va avea în continuare un impact major asupra tuturor faţetelor vieţii economice, politice şi sociale. Implicaţiile economice vor fi precumpănitoare, însă se vor înregistra mutaţii radicale şi în domeniile politic, de securitate, social şi cultural.

Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competenţe către instituţiile comunitare; în acelaşi timp însă, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel să-şi promoveze şi să-şi protejeze mai bine interesele.

Sumarizând principalele beneficii oferite de aderarea la Uniunea Europeană se pot aminti:

 un climat politic şi economic stabil care stimulează o dezvoltare durabilă;

 predictibilitate şi o stabilitate crescută a mediului economic;

 creşterea competitivităţii pe piaţa internă, ceea ce va conduce la motivarea şi stimularea agenţilor economici autohtoni în sensul sporirii productivităţii şi a eficienţei prin dezvoltarea de noi produse şi servicii, introducerea tehnologiilor moderne şi diminuarea costurilor de producţie;

 dezvoltarea comerţului, un stimul important pentru economia naţională şi piaţa forţei de muncă;

 accesul sporit la pieţele de capital şi investiţii europene, la noile echipamente şi sisteme informaţionale, la know-how-ul managerial şi tehnicile organizaţionale din ţările dezvoltate;

 prezenţa agenţilor economici români pe o piaţă unică de mari dimensiuni şi cu o portantă deosebită;

 oportunităţi deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice şi Monetare şi a monedei unice EURO;

 întărirea securităţii naţionale prin integrarea în mecanismele PESC şi PESA (Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare);

 oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor Uniunii Europene;

 creşterea prestigiului şi consolidarea statutului României în relaţiile cu alţi actori statali, atât pe plan politic, cât şi economic;

 dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor decurgând din acordarea "cetăţeniei europene";

 perspective de perfecţionare profesională şi acces pe piaţa europeană a muncii pentru cetăţenii români.

În ceea ce priveşte costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei şi a societăţii româneşti la standardele europene, trebuie remarcat că aceste sacrificii şi eforturi sunt inerente în etapa de tranziţie actuală, ele nefiind determinate arbitrar de exigenţele Uniunii Europene, ci constituind preţul reformei indispensabile pentru relansarea României.

Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

Primele norme juridice care au reglementat (chiar dacă într-o formă rudimentară) instituţia juridică a societăţilor comerciale au fost edictate prin 7 din cele 34 de articole ale Codului Hammurabi, care au conturat caracteristicile acestei entităţi juridice .

Codul lui Hamurabi reglementa activitatea comercială în mai multe dispoziţii referitoare la contractul de locaţiune, de comision, precum şi cel de împrumut .

În dreptul roman , erau cunoscute mai multe tipuri de societăţi:

 societăţi în cadrul cărora se puneau în comun toate bunurile prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);

 societăţi în cadrul cărora se punea în comun un singur lucru (societas unius rei);

 societăţi în cadrul cărora se puneau în comun veniturile (societas quaestus);

 societăţi cu un singur fel de afaceri (societas alianius negationis), ca de pildă societatea publicanilor (societas publicanomm), care avea drept obiect arendarea impozitelor statului. Indiferent de forma sa, societatea era lipsită de personalitate juridică .

Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparţin asociaţilor în proprietate, iar nu societăţii, ca patrimoniu distinct al acesteia. Societatea comercială, cu principalele ei atribute, apare în evul mediu. În republicile italiene Florenţa, Genova şi Veneţia comerţul maritim şi terestru a cunoscut o puternică înflorire la începutul secolului al XII-lea .

Dezvoltarea comunităţilor urbane a condus la apariţia unor corporaţii ale negustorilor, conduse de „consuli”‚ cu atribuţii de judecători şi apărători ai comerţului şi corporaţiei. Meritul deosebit al sistemului corporaţiilor a constat tocmai în faptul că el a determinat organizarea unei reglementări unitare a regulilor referitoare la comerţ . Odată cu extinderea schimburilor comerciale ce au urmat cruciadelor, a apărut societatea în comandită.

Ea a fost reglementată pentru prima oară în Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea, privind comerţul terestru din 1673. Marile cuceriri coloniale din secolele XVI şi XVII au solicitat importante capitaluri, care au fost obţinute din Olanda, Franţa, Anglia, prin înfiinţarea societăţilor anonime pe acţiuni.

Compania Olandeză a Indiilor Orientale (înfiinţată în 1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale, Compania Noii Franţe, Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India de Est şi Compania Mărilor Sudului, celebre în epocă, au jucat un rol important în procesul de colonizare.

Aşa cum se poate desprinde de pe întreg parcursul lucrării, libertatea de a furniza servicii presupune eliminarea restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie în cadrul Uniunii a salariaţilor sau liber profesioniştilor şi a familiilor lor. Acest capitol include prevederile din Tratat referitoare la dreptul de a se stabili şi de a furniza servicii, precum şi legislaţia secundară din domeniu, în special în ceea ce priveşte serviciile financiare (bancare, de asigurare şi de valori mobiliare), de protecţie a datelor personale, precum şi cele referitoare la societatea informaţională.

Tratatul CE prevede că există două modalităţi pentru ca liber profesioniştii să poată desfăşura o activitate lucrativă: o persoană fizică sau juridică dintr-un anume stat membru îşi poate desfăşura activitatea într-un alt stat membru (dreptul de stabilire - art. 43/52) sau îşi poate oferi serviciile transfrontalier, fără a părăsi ţara de reşedinţă (dreptul de a furniza servicii – art. 49/59).

Acquis-ul cuprins în acest capitol se referă la:

1. articolul 43 al Tratatului CE privind libertatea de stabilire şi articolul 49 al Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii;

2. serviciile financiare: - operaţiuni bancare; - asigurări; - serviciile legate de investiţii şi pieţele de valori mobiliare. Acquis-ul din domeniu stipulează cerinţele minimale pentru diferitele tipuri de instituţii în scopul creării unui standard minim uniform bazat pe următoarele principii: minima armonizare a condiţiilor de autorizare şi a regulilor prudenţiale, controlul în ţara de origine şi licenţa unică, recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale de supraveghere.

3. directiva privind protecţia datelor personale şi libera circulaţie a acestor date;

4. directivele privind libertatea de stabilire şi libertatea de a furniza servicii de către meşteşugari, comercianţi şi fermieri;

5. directiva privind agenţii comerciali independenţi;

6. directivele referitoare la Societatea Informaţională privind furnizarea de informaţii referitoare la standarde tehnice, reglementări şi reguli, precum şi protecţia juridică a serviciilor legate de accesul condiţionat.

Problematica liberei circulaţii a serviciilor este strâns legată de alte probleme precum libera circulaţie a capitalului sau a persoanelor.

În ţările candidate care au negociat sau au solicitat restricţii în ceea ce priveşte circulaţia capitalului, aranjamentele tranzitorii pot avea un impact direct asupra dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii. În contextul acordului de menţinere a restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, Germania şi Austria sunt libere să aplice măsuri de protecţie în anumite sectoare de servicii sensibile, şi anume în domeniul construcţiilor şi serviciilor de curăţenie.

În ceea ce priveşte problematica liberei circulaţii a serviciilor şi procesul de aliniere la acquis-ul comunitar, crearea unei infrastructuri reglementative eficiente are o importanţă deosebită pentru punerea în practică a acquis-ului şi asigurarea existenţei unui sector financiar eficient şi supravegheat în mod corespunzător.

Din acest motiv, Comisia, în strânsă cooperare cu Statele Membre, monitorizează îndeaproape mecanismele de supraveghere a serviciilor financiare în ţările candidate.

Aşa cum se poate desprinde de pe întreg parcursul lucrării, libertatea de a furniza servicii presupune eliminarea restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie în cadrul Uniunii a salariaţilor sau liber profesioniştilor şi a familiilor lor. Acest capitol include prevederile din Tratat referitoare la dreptul de a se stabili şi de a furniza servicii, precum şi legislaţia secundară din domeniu, în special în ceea ce priveşte serviciile financiare (bancare, de asigurare şi de valori mobiliare), de protecţie a datelor personale, precum şi cele referitoare la societatea informaţională.

Tratatul CE prevede că există două modalităţi pentru ca liber profesioniştii să poată desfăşura o activitate lucrativă: o persoană fizică sau juridică dintr-un anume stat membru îşi poate desfăşura activitatea într-un alt stat membru (dreptul de stabilire - art. 43/52) sau îşi poate oferi serviciile transfrontalier, fără a părăsi ţara de reşedinţă (dreptul de a furniza servicii – art. 49/59). Acquis-ul cuprins în acest capitol se referă la:

1. articolul 43 al Tratatului CE privind libertatea de stabilire şi articolul 49 al Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii;

2. serviciile financiare: - operaţiuni bancare; - asigurări; - serviciile legate de investiţii şi pieţele de valori mobiliare. Acquis-ul din domeniu stipulează cerinţele minimale pentru diferitele tipuri de instituţii în scopul creării unui standard minim uniform bazat pe următoarele principii: minima armonizare a condiţiilor de autorizare şi a regulilor prudenţiale, controlul în ţara de origine şi licenţa unică, recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale de supraveghere.

3. directiva privind protecţia datelor personale şi libera circulaţie a acestor date;

4. directivele privind libertatea de stabilire şi libertatea de a furniza servicii de către meşteşugari, comercianţi şi fermieri;

5. directiva privind agenţii comerciali independenţi;

6. directivele referitoare la Societatea Informaţională privind furnizarea de informaţii referitoare la standarde tehnice, reglementări şi reguli, precum şi protecţia juridică a serviciilor legate de accesul condiţionat.

Pentru a-şi valorifica întregul potenţial, Uniunea Europeană trebuie să se modernizeze şi să introducă reforme. Uniunea extinsă la 27 de state membre funcţionează după reguli elaborate pentru o Uniune formată din 15 ţări. În ultimii zece ani, Uniunea Europeană a căutat calea potrivită pentru a optimiza instrumentele pe care le are la dispoziţie şi pentru a-şi întări capacitatea de a acţiona. În acelaşi timp, se acordă din ce în ce mai mult sprijin conlucrării în cadrul UE în domenii care ne afectează pe toţi, cum ar fi schimbările climatice, securitatea energetică şi terorismul internaţional.

Având în vedere faptul că UE a evoluat şi responsabilităţile sale s-au modificat, este de la sine înţeles că trebuie actualizat modul în care funcţionează Uniunea. Printre îmbunătăţirile binevenite introduse de tratat se numără punerea la dispoziţia UE a mijloacelor necesare pentru a face faţă provocărilor lumii actuale.

Există trei motive fundamentale care stau la baza Tratatului de la Lisabona: o mai mare eficienţă în procesul de luare a deciziilor, mai multă democraţie prin conferirea unui rol mai important Parlamentului European şi parlamentelor naţionale şi o mai mare coerenţă pe plan extern. Toate acestea vor permite UE să promoveze mai bine interesele cetăţenilor săi, zi de zi.

Totodată, Tratatul de la Lisabona va căuta să consolideze capacitatea Uniunii de a acţiona, prin ameliorarea coerenţei acţiunilor externe, lărgirea gamei de politici interne, obţinerea de rezultate şi realizări politice mai eficiente din punctul de vedere al cetăţenilor şi modernizarea instituţiilor, astfel încât acestea să garanteze funcţionarea unei Uniuni cu 27 de state membre.

Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii Europene şi o poziţie mai puternică şi mai coerentă pe plan extern, combinând funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate cu cea de Vicepreşedinte al Comisiei. De asemenea, va fi creat un Serviciu european pentru acţiune externă care îl va sprijini pe noul Reprezentant în realizarea dublei sale misiuni şi va ameliora asistenţa diplomatică şi consulară oferită cetăţenilor care călătoresc în ţări terţe. Tratatul de la Lisabona răspunde îngrijorărilor exprimate de cetăţenii europeni.

De exemplu, Tratatul reflectă fidel angajamentul politic de a face faţă celor două provocări interdependente, schimbările climatice şi politica energetică. Pentru prima dată, tratatele vor cuprinde o secţiune dedicată energiei care stabileşte următoarele obiective pentru politica Uniunii din acest sector: buna funcţionare a pieţei energiei, în special în ceea ce priveşte aprovizionarea cu energie şi promovarea eficienţei energetice şi a economiei de energie şi dezvoltarea unor surse de energie noi şi regenerabile .

Au fost create noi posibilităţi pentru a aborda, de exemplu, efectele transfrontaliere ale sănătăţii publice şi aspecte legate de protecţia civilă şi pentru a sprijini activităţile transfrontaliere în domeniul sportului. Tratatul de la Lisabona plasează libertatea, justiţia şi securitatea în centrul priorităţilor sale. Uniunea Europeană va putea să acţioneze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac contrabandă la frontiere, să promoveze şi să sprijine acţiunea în domeniul prevenirii criminalităţii şi să ajute la combaterea terorismului prin îngheţarea activelor.

De asemenea, Tratatul confirmă angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigraţia. Tratatul de la Lisabona va conţine, de asemenea, o „clauză de solidaritate” potrivit căreia Uniunea şi statele membre vor acţiona împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului.

 Prin lucrarea de faţă, intitulată sugestiv „Cetăţenia europeană”, am ales a dezbate un concept relativ nou şi cu o originalitate aparte dacă ne gândim la întreg specificul construcţiei comunitare, ajuns la maturitate sub forma Uniunii Europene ce reuneşte în prezent nu mai puţin de 27 de state membre, printre care şi România începând cu 1 ianuarie 2007. 

 Prin intrarea în vigoare a Tratatului de reformă de la Lisabona, Parlamentul European va beneficia de puteri sporite. Noul Tratat aduce şi câteva elemente importante care se vor constitui în motorul reformării instituţionale a Uniunii. Astfel, UE va căpăta de acum înainte personalitate juridică unică şi va avea capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi. În noua arhitectură, Parlamentul European va dobândi competenţe majore: de la desemnarea preşedintelui Comisiei Europene până la votarea propunerilor legislative pe care Comisia le va face. Totodată, Parlamentul va deveni o structură politică extrem de puternică, aceasta şi datorită sporirii responsabilităţilor Parlamentelor naţionale care, printre altele, vor fi informate cu privire la noi cereri de aderare la UE şi vor participa la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor în afaceri interne. 

 Am ales şi tratat cu multă plăcere şi cu mult interes această temă utilă  cu dorinţa de a aduce un plus de cunoaştere în acest domeniu.