EBooks - Lucrari in format electronic

Observând diversitatea şi eterogenitatea condamnaţilor apare firesc ca aceştia să fie separaţi după natura infracţiunii săvârşite, vârstă, sex, durata pedepsei, după numărul infracţiunilor comise, după sănătatea condamnatului, după starea de periculozitate pe care o prezintă etc.

Odată condamnat la executarea pedepsei închisorii şi depus în penitenciar, orice condamnat suportă procesul fiziologic de „ratare”, proces de neînlăturat. În subcultura penitenciară şi a comportamentelor „cariate” de vicii şi atitudini agresive se remodelează o altă personalitate - o „personalitate ratată”.

De aceea, executarea pedepsei închisorii trebuie să realizeze reeducarea condamnatului şi nu stigmatizarea sa. Întregul personal care trebuie să participe la procesul de educaţie pentru condamnat este insuficient în ciuda faptului că în penitenciar sunt relaţii de disciplină, de subordonare, de izolare etc. între acesta şi condamnaţi.

Principalele probleme privind pedepsirea cu privare de libertate a persoanelor care au încălcat legile şi normele de convieţuire socială sunt legate de instituţiile specializate în această direcţie, precum şi de terapia administrată infractorilor în aceste instituţii. Sub aspect istoric tratamentul aplicat infractorilor a cunoscut o evoluţie ce a mers de la pedepsele corporale spre privarea de libertate. Penitenciarul, ca instituţie de executare a pedepselor, este de dată relativ recentă , avea un caracter administrativ şi un caracter preventiv prin asigurarea izolării infractorului. Principalele funcţii ale închisorii erau considerate a fi intimidarea colectivă, a celor ce ar fi fost tentaţi să comită fapte asemănătoare, neutralizarea infractorului şi ispăşirea morală. Regimurile penitenciare au suferit transformări succesive, fără a se putea delimita, totuşi, etape istorice distincte, deoarece principalele forme mai sunt întâlnite în sistemele represive contemporane. Se disting astfel următoarele tipuri de regimuri penitenciare: regimul de detenţie în comun, care face posibilă organizarea activităţii de muncă şi permite acţiuni educative atât la nivelul grupurilor de cât şi la nivelul indivizilor. Inconvenientele acestui tip de regim constau în aceea că pot apărea „ucenicie a crimei” şi condiţii de perversiuni sexuale; regimul de detenţie celular în care i sunt izolaţi şi ziua şi noaptea. Acest regim, deşi permite o bună supraveghere, are efecte distructive puternice asupra personalităţii lor; begimul de detenţie semicelular, în care i sunt izolaţi doar pe timpul nopţii, ziua ei lucrând în grupuri şi având consemnul să păstreze tăcerea. Încălcarea acestuia atrage aplicarea de pedepse disciplinare foarte severe; regimul progresiv reprezintă o combinaţie a primelor trei şi constă în trecerea progresivă de la detenţia celulară spre acordarea unor libertăţi din ce în ce mai largi, în funcţie de dovezile de îndreptare. Se încearcă astfel readaptarea treptată la viaţa liberă.

Modul de abordare a tratamentului s-a modificat profund; s-a trecut de la sistemele destinate în special influenţării atitudinilor şi comportamentului deţinuţilor la modelele bazate pe asigurarea dezvoltării aptitudinilor sociale şi a resurselor personale, pentru a le îmbunătăţi şansele de reuşită în vederea reintegrării sociale. În ansamblu, dar ţinând cont de natura şi de gravitatea infracţiunilor, se trece progresiv de la pedepsele cu închisoarea, la soluţii non-carcerale şi la pedepse mai scurte.

Situaţii de violenţă în penitenciare şi chiar sinucideri se regăsesc nu numai în România, ci şi pe teritoriul altor state mult mai dezvoltate şi cu tradiţie în domeniu. Pornind de la astfel de realităţi nici statele şi nici organizaţiile internaţionale nu au rămas imune, încercând să adopte un cadrul legislativ adecvat şi măsuri prin care să se prevină apariţia unor astfel de situaţii.

Evoluţia unei instituţii este determinată de apariţia/promovarea unor noi necesităţi organizaţionale: nevoi culturale, nevoia de conces, nevoia de identitate, existenţa mecanismelor de prevenire şi soluţionare a crizelor.

Imaginea publică a penitenciarului se construieşte în primul rând din interior, şi mai apoi din exterior. În acest context, un personal selecţionat şi folosit adecvat, informat în timp util cu toate problemele de muncă, promovat şi recompensat pe criterii profesionale reprezintă condiţii indispensabile pentru prevenirea crizelor din penitenciare.

Transferul reciproc al persoanelor condamnate reprezintă modalitatea de realizare a asistenţei juridice internaţionale în materie penală prin care o persoană condamnată definitiv pe teritoriul unui stat poate fi transferată pe teritoriul altui stat, fie la cererea statului de condamnare, fie a celui de executare, dacă persoana respectivă îşi exprimă o astfel de dorinţă şi este resortisant al statului de executare.

Referitor la deţinuţii bolnavi, având în vedere toate cele tratate pe parcursul lucrării de faţă, este evident că prin politica penitenciară, acestei categorii trebuie să i se acorde o atenţie deosebită. Dacă în cazul bolilor somatice, rolul medicului se reduce, în general, la aplicarea terapiei în sensul vindecării condamnatului, nu putem spune acelaşi lucru despre boala psihică, care, pe lângă aspectul curativ, ridică de cele mai multe ori serioase probleme în aplicarea tratamentului şi regimului penitenciar, condamnatul bolnav-psihic intrând adesea în conflict cu legea de executare a pedepselor.

Pare uşor de înţeles că unii deţinuţi sunt mai de temut decât alţii, capacitatea lor de a face rău, de a nu respecta nici o normă şi nici o autoritate atrăgând proceduri de siguranţă şi prudenţă exagerată, din partea personalului. Evoluţia lor infracţională, lipsa provocărilor şi a regretelor pentru faptele comise, revendicările lor absurde, furia permanentă, lipsa de rezonanţă în faţa oricărei pedepse sunt între elementele distinctive ale acestor deţinuţi, denumiţi, în toate sistemele penitenciare, deţinuţi periculoşi.

Deşi dorinţa specialiştilor este de a-i trata ca o categorie de sine stătătoare, studiul singularităţilor pare a fi modalitatea cea mai adecvată de a înţelege în profunzime personalitatea acestor deţinuţi şi devenirea lor pe parcursul vieţii. Sub aspectul infracţiunilor vom găsi criminali în serie, terorişti, tâlhari, traficanţi de droguri, traficanţi de armament. Foarte frecvent bănuim la aceşti infractori tulburări mentale, iar expertiza psihiatrică va clarifica aspectele privind discernământul şi încadrarea nosologică.

Fiind cea mai activă latură a sistemului penitenciar, regimul aplicat condamnaţilor însoţeşte fiinţa particulară a infractorului într-un spaţiu neliniştit şi supus rigorilor legale, impune o ordine juridică raţională menită să protejeze, în măsura posibilului, conceptul de demnitate umană supus îngrădirilor legiuite.

Există o legătură indisolubilă între mediul penitenciar conceput ca rezultat al concursului de infracţiuni, ca medie a preocupărilor infracţionale şi aplicarea regimului penitenciar ca un principiu permanent, necesar şi impus de viaţa condamnaţilor din închisoare şi necesităţilor de protecţie ale acestora.

Observând diversitatea şi eterogenitatea condamnaţilor, apare firesc ca aceştia să fie separaţi după natura infracţiunii săvârşite, vârstă, sex, durata pedepsei, după numărul infracţiunilor comise, după sănătatea condamnatului, după starea de periculozitate pe care o prezintă etc.

Odată condamnat la executarea pedepsei închisorii şi depus în penitenciar, orice condamnat suportă procesul fiziologic de „ratare”, proces de neînlăturat. În subcultura penitenciară şi a comportamentelor „cariate” de vicii şi atitudini agresive se remodelează o altă personalitate - o „personalitate ratată”.

De aceea, executarea pedepsei închisorii trebuie să realizeze reeducarea condamnatului şi nu stigmatizarea sa. Întregul personal care trebuie să participe la procesul de educaţie pentru condamnat este insuficient în ciuda faptului că în penitenciar sunt relaţii de disciplină, de subordonare, de izolare etc. între acesta şi condamnaţi. În prezent, principiul umanismului îşi lărgeşte sfera de acţiune tot mai mult şi nu se urmăreşte distrugerea şi eliminarea condamnatului, ci îndreptarea, resocializarea lui.

Reeducarea condamnatului este un proces complex şi anevoios şi acest proces este strâns legat de principiul individualizării administrative a pedepsei. Fiind cea mai activă latură a sistemului penitenciar, regimul aplicat condamnaţilor însoţeşte fiinţa particulară a infractorului într-un spaţiu neliniştit şi supus rigorilor legale, impune o ordine juridică raţională menită să protejeze, în măsura posibilului, conceptul de demnitate umană supus îngrădirilor legiuite.

Există o legătură indisolubilă între mediul penitenciar conceput ca rezultat al concursului de infracţiuni, ca medie a preocupărilor infracţionale şi aplicarea regimului penitenciar ca un principiu permanent, necesar şi impus de viaţa condamnaţilor din închisoare şi necesităţilor de protecţie ale acestora.

La rândul lui, regimul penitenciar poate degrada iremediabil demnitatea unora dintre condamnaţi, dacă neglijăm trei momente importante pentru înţelegerea vieţii acestora într-o închisoare: regimul penitenciar este rezultatul unui proces tehnic de constrângere a celor care, cu vinovăţie au încălcat legea penală; mecanismul regimului penitenciar este întreţinut şi prin compromisul dintre ordinea impusă de condamnaţi şi ordinul legii care trebuie să afişeze satisfacţia executării şi factorii de mediu, factori variabili şi imposibil de prevăzut sau determinat cantitativ.

Astfel, regimul penitenciar este o rezultantă a vieţii în comun a infractorilor condamnaţi la pedeapsa închisorii şi centrul vectorilor de forţă în executarea pedepsei în aşa fel, încât, dominantele vieţii carcerale sunt mult mai dramatice decât ne imaginăm