EBooks - Lucrari in format electronic

Liberarea condiţionată reprezintă o formă de individualizare legală, dar şi administrativă, care se realizează în faza de executare a pedepsei, la iniţiativa organelor locului de deţinere ori a condamnatului, a familiei sale ori a avocatului care îl reprezintă.

Este o formă de eficientizare a pedepsei, în sensul că poate doza durata pedepsei în timp, atât cât este strict necesar, dar şi suficient pentru ca persoana condamnată să părăsească sistemul carceral, conducând la o reducere a executării pedepselor privative de libertate şi la o liberare înainte de executarea în întregime a pedepsei aplicate de instanţele de judecată.

Dreptul la libertate este un drept fundamental al persoanei, care presupune, înainte de toate, posibilitatea acesteia de a se deplasa şi de a acţiona raportat la propria sa voinţă, ceea ce constituie o condiţie absolut necesară manifestării sale active în relaţiile din cadrul societăţii.

Privarea unei persoane de această posibilitate precum şi împiedicarea ei de a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa şi interesele ocrotite de lege, constituie o faptă care prezintă pericol social, incriminată sub denumirea „Lipsirea de libertate în mod ilegal” şi constă, potrivit art. 190 alin. 1 C. pen.

Potrivit art. 260 Cod penal, constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă fapta martorului expertului sau interpretului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase sau nu spune tot ce ştie cu privire la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Aceste măsuri preventive, făcând parte din sfera mai amplă a sancţiunilor de drept penal (alături de pedepse şi măsuri educative), sunt măsurile de siguranţă. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală, prin măsuri de siguranţă se înţeleg acele măsuri specifice cu caracter preventiv pe care organele judiciare le pot lua faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, relevând prin aceasta o stare de pericol care n-ar putea fi altfel înlăturată şi preîntâmpinând astfel săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală numai prin luarea unor asemenea măsuri.

Măsura de siguranţă nu poate fi, prin urmare, decât o măsură post factum sau post delictum; ea apare ca o consecinţă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, ca o sancţiune de drept penal pe care legea o prevede pentru comiterea unei asemenea fapte în legătură cu care a apărut starea de pericol şi care urmează să fie înlăturată sau redusă cu ajutorul acelei măsuri.

Codul penal român de la 1969 a instituit un sistem de sancţiuni special pentru minori alcătuit din pedepse şi măsuri educative . Minoritatea rămâne la aceeaşi limită de vârstă - 18 ani.

Decretul 218/1977 a înlocuit regimul sancţionator al minorilor prevăzut de codul de la 1968, întrucât era considerat necorespunzător. Regimul de sancţiuni prevăzută de Decretului 218/1977 era alcătuit exclusiv din măsuri educative. Prin Legea nr. 104/1992 a fost abrogat Decretul 218/1977, astfel că au reintrat în vigoare dispoziţiile codului penal care prevăd regimul sancţionator mixt alcătuit din pedepse şi măsuri educative. Tot prin această legea au fost modificate limitele pedepselor aplicabile infractorilor minori, prevăzându-se că acestea se reduc la jumătate în loc de 1/3 cum se prevedea iniţial. Regimul sancţionator al minorilor aşa cum a fost el stabilit prin Legea nr. 104/1992, a mai cunoscut o modificare prin legea nr. 140/1996 când au fost modificate şi completate dispoziţiile art. 103 referitoare la libertatea supravegheată, fiind totodată abrogate şi unele dispoziţii cuprinse în art. 110 privind suspendarea executării pedepsei pentru minori, fiind introduse noi dispoziţii privind această materie.

În primul rând trebuie să reţinem că în aprecierea caracterului de secret de stat care se atribuie unui document trebuie să se ţină seama de prevederile art. 150 alin. 1 din Codul penal, modificat şi completat prin Legea nr. 268/2006 , prin Legea nr. 337/2007 şi prin Legea nr. 58/2008. Potrivit acestui text de lege: „secrete de stat sunt documentele şi datele care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau clasificate astfel prin hotărâre a Guvernului”.

Viaţa este bunul cel mai de preţ al omului. În toate timpurile, omul şi-a apărat viaţa, individual sau colectiv, anarhic sau într-un mod organizat - sub rigorile legii - prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop. Pornind de la aceste aspecte şi ţinând cont de importanţa persoanei, sub toate atributele care o caracterizează, pe parcursul lucrării cu tema „Omorul calificat” sistematizată în 5 Capitole am încercat să analizăm infracţiunea atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, pe baza legislaţiei în vigoare, dar şi prin comparaţie cu prevederile Noului Cod penal.

Omorul deosebit de grav, ca şi omorul calificat (art. 175), presupune săvârşirea omorului în prezenţa unor circumstanţe agravante. Aceste circumstanţe, cu un efect mai agravant decât cele din art. 175, au fost prevăzute într-un text distinct, sub denumirea de „Omor deosebit de grav”.

Schema (construcţia) juridică a acestei infracţiuni (ca şi a aceleia de omor calificat) este identică cu aceea a infracţiunii de referinţă - omorul simplu - întrucât o acţiune de ucidere (independent de cine, de cum o concepe şi execută, precum şi împotriva cărei persoane este îndreptată), nu modifică structura, substanţialitatea faptei, ci, această acţiune, constituie, în ultimă analiză, suportul faptic tot al unui omor.

În sistemul nostru de drept omul ocupă primul loc în ierarhia de valori şi deci viaţa şi integritatea sa sunt apărate şi garantate de către stat.

În ţara noastră dreptul la viaţă a fost consacrat şi garantat constituţional de art. 22 din Constituţia României revizuită în anul 2003, potrivit cu care: "(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (...) (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă".

Dispoziţiile constituţionale care garantează dreptul la viaţă sunt completate de normele dreptului penal. În acest sens, aşa cum am subliniat pe parcursul studiului de faţă, infracţiunile contra vieţii, reunite de Codul penal într-o secţiune distinctă, denumită "Omuciderea", sunt cele mai grave infracţiuni contra persoanei, deoarece, prin săvârşirea lor, i se răpeşte omului bunul cel mai de preţ: viaţa. De aceea, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu mare severitate.

Aceste infracţiuni prezintă multe aspecte comune, cum sunt cele referitoare la obiectul juridic special (relaţiile sociale care privesc dreptul la viaţă al persoanei), obiectul material (corpul persoanei), subiecţii infracţiunii (necircumstanţiaţi de text, cu câteva excepţii), latura obiectivă (realizată în majoritatea cazurilor printr-o acţiune) şi latura subiectivă (exprimată, de regulă, prin intenţie).

Prin urmare, potrivit art. 174 din Codul penal, omorul constă în uciderea unei persoane. Acest mod de exprimare nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracţiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii. Pedeapsa pentru infracţiunea de omor este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepseşte.

În ceea ce priveşte infracţiunea de primirea de foloase necuvenite, aşa cum am reţinut pe parcursul demersului de faţă, în art. 256 alin. 1 C. pen. se prevede că această infracţiune constă în „primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia".

Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni de corupţie şi la această infracţiune „banii, valorile sau orice alte bunuri se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani" - art. 256 alin. 2 C. pen.