Redactia Lucrari.ro

În doctrină, se apreciază pe bună dreptate că, problematica acţiunilor posesorii nu este exclusiv o chestiune de drept procesual civil ci şi de drept civil material. Cu toate acestea, deşi prezintă o deosebită importanţă practică şi din punct de vedere al dreptului material, acest efect al posesiei nu a fost reglementat expres nici de Codul Civil şi nici într-o lege civilă specială.

În dreptul nostru reglementarea acţiunilor posesorii s-a făcut întotdeauna prin dispoziţiile legii procesual civile.

În legislaţia comercială mai recentă, remarcăm că, se fac unele referiri la acţiunile posesorii fără să fie vorba însă de o reglementare propriu-zisă a acestor acţiuni în justiţie. Avem în vedere prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 care, stabilind drepturile şi obligaţiile părţilor în contractul de leasing, arată că, utilizatorul are dreptul, printre altele, de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi. Se observă că norma juridică comercială constituie practic doar o normă de trimitere la dispoziţiile art. 674-676 C. proc. civ, în ceea ce priveşte procedura de judecată şi condiţiile de exercitare aplicabile în materie.

Tradiţional, actul juridic civil este definit a fi manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic [A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 76].

Privit ca o categorie distinctă în raport cu faptul juridic civil - actul juridic civil este „o manifestare de voinţa unilaterală, bilaterală sau multilaterală săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge potrivit dreptului obiectiv raporturi juridice, cu condiţia ca de existenta acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor juridice” [D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1969, p. 14].

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deci realizarea acordului de voinţă este precedată uneori de unele acte juridice prealabile, respectiv: promisiunea de vânzare-cumpărare (unilaterală sau bilaterală) şi pactul de preferinţă. Dintre acestea, vom avea în vedere prezentarea aspectelor care ţin de instituţia antecontractului de vânzare-cumpărare.

Încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare reprezintă o fază care nu este obligatorie, părţile putând încheia direct contractul de vânzare-cumpărare, însă în practică se întâlneşte frecvent.

Aşa cum vom distinge în lucrare antecontractul poate fi reprezentat:

- fie printr-o promisiune unilaterală de vânzare (sau de cumpărare); 

- fie printr-o promisiunea bilaterală de vânzare sau de cumpărare.

Capacitatea de drept civil (sau capacitatea civilă) este parte componentă a capacităţii juridice. Ea poate fi definită ca fiind acea parte a capacităţii juridice a omului care constă în aptitudinea acestuia de a avea şi de a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile. prin încheierea de acte juridice. Această capacitate priveşte orice subiect de drept civil, fiinţa umană fiind premisa capacităţii de drept civil a oricărui subiect de drept.

Prin capacitatea de a încheia acte juridice civile se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice şi a celei juridice. Aceasta este o premisă a capacităţii de exerciţiu a persoanei, cealaltă fiind discernământul juridic.

Lucrarea de faţă tratează un subiect de mare complexitate, dar şi de strictă actualitate. Ea se înscrie în contextul mai larg al problematicii capacităţii civile.

În lucrare, se analizează capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, demonstrând că această componentă a capacităţii civile ridică numeroase probleme teoretice, dar mai ales practice pentru subiectul individual de drept civil.

În această ordine de idei, semnalăm numai unele aspecte care reţin în mod deosebit atenţia: lipsa capacităţii de exerciţiu, capacitatea de exerciţiu restrânsă, capacitatea de exerciţiu deplină şi sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare a regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu.

La elaborarea lucrării, a fost studiată atât literatură de specialitate, cât şi practică judecătorească în materie.

Temeinic documentată, lucrarea este redactată într-un stil concis şi fluent, iar problemele sunt riguros determinate şi precizate astfel încât din simpla lectură a planului se cunosc toate aspectele esenţiale ale subiectului ales.

Potrivit art. 5 alin. 2, din Decretul nr. 31/1954: „capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.

În definirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, autorii au ţinut seama de prevederile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, astfel că nu există diferenţe substanţiale între definiţiile formulate:

Astfel, într-o formulare, se precizează: capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii.

Dintr-un alt punct de vedere capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este definită ca acea parte a capacităţii civile a omului, ca aptitudinea acestuia de a avea drepturi şi obligaţii civile; astfel spus, este vorba de aptitudinea persoanei fizice de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile, de calitatea sa de subiect individual de drept civil, participant la diferite raporturi juridice civile.

Definiţia pe care o reţinem, este, prin urmare, acea potrivit căreia capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Constând în aptitudinea omului de a fi titular, purtător de drepturi şi obligaţii civile, capacitatea de folosinţă exprimă însăşi esenţa calităţii omului de a fi subiect individual de drept civil.

Calitatea de subiect de drept civil şi capacitatea civilă sunt în strânsă legătură; subiect de drept civil nu poate exista fără capacitate civilă. De aceea, capacitatea civilă poate fi examinată ştiinţific numai pornind de la calitatea de subiect de drept civil.

Este cunoscut că, în dezvoltarea sa istorică, noţiunea de subiect de drept (civil) a suferit transformări deosebit de importante, înainte de toate în privinţa sferei oamenilor care puteau avea această calitate şi, deci, puteau avea drepturi şi obligaţii (civile).

Calitatea de subiect de drept (civil) şi noţiunea de capacitate civilă s-au modificat treptat în decursul secolelor, modificări care au fost reflectate, în mod necesar şi logic, în reglementările legale în materie.

Raportând răspunderea juridică la ordinea juridică, ca ansamblu de norme juridice, cristalizate la un moment dat, într-o societate dată, vom deosebi semnificaţia exactă a normei juridice, atunci când afirmăm că norma juridică reprezintă factorul de bază pe care se întemeiază răspunderea juridică. Dar, dacă în acest cadru condiţia suficienţei este întrunită, chiar atunci când vizăm doar semnificaţia de obligaţie a normei juridice, nu acelaşi lucru se poate spune despre responsabilitatea juridică. Căci, în sfera responsabilităţii individul se raportează la norma juridică în aşa fel încât aceasta nu are valoarea unei obligaţii, ci o altă valoare. Individul poate înţelege adevăratul conţinut al normei, poate opta pentru aceasta, ca fiind în acord cu interesele şi idealurile sale, astfel încât, norma juridică nu-i apare ca o obligaţie exterioară.

Prin urmare, răspunderea juridică este de ordin normativ, ţine de domeniul autorităţii publice şi vizează în fapt respectarea sau nerespectarea unor prescripţii conţinute de normele juridice.

Scopul urmărit de părţi prin încheierea actelor juridice este producerea anumitor efecte. De cele mai multe ori acest scop este atins, iar rezultatul practic obţinut prin realizarea deplină şi efectivă a efectelor actului. Există însă şi situaţii când, din cauze concomitente sau subsecvente încheierii actelor, acestea nu-şi produc efectele, fie temporar, fie definitiv, ori după ce efectele s-au produs, în totul ori în parte, sunt desfiinţate, fie retroactiv, fie numai pentru viitor, înţeleasă în sens larg, ineficacitatea subsumează toate acele cazuri în care, din diferite cauze, un act juridic nu-şi produce efectele, total sau parţial, definitiv ori vremelnic. Ea poate fi rezultatul voinţei părţilor sau al unui fapt independent de această voinţă, după cum poate opera de drept sau numai dacă este pronunţată de justiţie.