Redactia Lucrari.ro

Dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut drept consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni.

Se poate afirma, şi pe bună dreptate, că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale.

Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii.

Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor. Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat.

Pe lângă acţiunile principale ale misiunilor diplomatice, care au şi trebuie să aibă un impact direct asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, activităţi care, deşi de multe ori au un caracter secret pentru publicul larg, sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

La 24 septembrie 1998, România a devenit a 18-a ţară care a semnat Memorandumul în legătură cu operaţiunile ONU de menţinere a păcii. Ministrul de externe român din acea vreme, Andrei Pleşu, a participat din partea României la ceremonia de semnare a memorandumului iar din partea ONU a participat subsecretarul general al ONU pentru operaţiuni de menţinere a păcii, Bernard Miyet.

Conform acestui memorandum, România s-a obligat să furnizeze ONU un batalion de infanterie, un spital mobil de campanie, observatori militari, ofiţeri de poliţie şi personal logistic. Ulterior (3 decembrie 1999), a devenit membru deplin al SHIRBRIG (Brigada Multinaţională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forţelor ONU în Aşteptare). În acelaşi timp, pe plan regional, a aderat la iniţiativele central şi sud-est europene de întărire a păcii: CENCOOP şi SEEBRIG.

Începând din aprilie 1991 şi până în prezent, România a participat la misiuni ONU de menţinere a păcii cu peste 6000 militari şi poliţişti civili (Observatori Militari, Ofiţeri de stat major, Ofiţeri de Legătură, Poliţie Militară, trupe de infanterie, spitale de campanie) situându-se timp de 2 ani (septembrie 1995 - iulie 1997) pe locurile 8-12 în lista celor 75-76 state membre contributoare la Operaţiuni ONU de menţinere a păcii, cu efective desfăşurate simultan de peste 900 căşti albastre. România a început să participe la operaţiuni ONU de menţinere a păcii în aprilie 1991, cu 10 ofiţeri observatori militari, la Misiunea de Observare din Irak-Kuweit (UNIKOM).

Din trimestrul I/1999, doi ofiţeri români au fost angajaţi pe posturi de funcţionari militari internaţionali în Secretariatul ONU, la Departamentul Operaţiunilor de Menţinere a Păcii (DPKO). Din luna decembrie 2000, lor li s-a mai adăugat un al treilea ofiţer român. Totodată, România a fost admisă ca membru în toate nivelurile de participare la sistemul SHIRBRIG (UN Stand-by Forces High Readiness Brigade), inclusiv în Elementul de planificare (Comandamentul Brigăzii).

Misiunile de menţinere a păcii şi umanitare la care România a participat au scos în evidenţă:

 sporirea credibilităţii în ceea ce priveşte potenţialul de care dispune ţara noastră în participarea la astfel de misiuni;

 confirmarea faptului că România este un participant activ la procesul de menţinere a păcii şi a securităţii pe plan mondial şi constituie un generator de securitate la nivel regional şi subregional;

 capacitatea de care a dat dovada personalul participant la astfel de misiuni prin însuşirea şi aplicarea procedurilor standard de operare ONU şi profesionalismul dovedit în cadrul diferitelor comandamente;

 capacitatea unităţilor şi personalului participant de a duce acţiuni militare în cadru multinaţional, în condiţii geopolitice şi de relief, altele decât cele caracteristice teritoriului naţional;

 capacitatea participanţilor de a se adapta rapid la reguli şi tradiţii locale, specifice zonei şi misiunilor;

 creşterea gradului de responsabilitate în rândul militarilor pentru desfăşurarea acţiunilor în condiţii de stres şi independenţă;

  fiabilitatea tehnicii militare de producţie autohtona în condiţii meteorologice şi de relief diferite.

După cum rezultă şi din conţinutul lucrării de faţă, organizaţiile internaţionale avute în vedere, au ca obiectiv, în general, stabilirea unei linii politice comune a statelor membre faţă de statele terţe.

Organizaţiile politico-militare sunt înfiinţate pe baza alianţelor dintre state, care, potrivit dreptului internaţional contemporan, nu trebuie să aibă ca scop decât apărarea colectivă a statelor împotriva unui eventual atac armat.

Ele trebuie să aibă un caracter defensiv. Între organizaţiile politice şi cele militare nu se poate stabili întotdeauna o delimitare precisă, deoarece cele două aspecte, în majoritatea cazurilor se îmbină, se află în interdependenţă. Carta O.N.U. admite crearea unor acorduri sau organizaţii regionale, în vederea rezolvării unor probleme care, privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, sunt susceptibile de a forma obiectul unor acţiuni cu caracter regional şi cu condiţia ca ele să fie compatibile cu scopurile şi principiile organizaţiei. Potrivit Cartei, organizaţiile regionale trebuie să servească mai ales la rezolvarea paşnică a diferendelor locale.

De asemenea, Carta stabileşte raporturile dintre acordurile sau organizaţiile regionale şi Consiliul de Securitate, în sensul că acesta le poate folosi, unde este cazul, pentru acţiuni de constrângere întreprinse sub autoritatea lui, urmând ca el să fie în permanenţă informat asupra acţiunilor de constrângere pe care aceste organizaţii le întreprind sau intenţionează să le întreprindă. În afara de aceasta, în aplicarea art. 51 din Carta O.N.U., organizaţiile politice şi militare, indiferent dacă au sau nu au caracter regional, nu pot avea ca scop decât autoapărarea colectivă a statelor membre împotriva unui atac armat.

Aşadar, organizaţiile politico-militare admise de dreptul internaţional trebuie să întrunească următoarele condiţii:

 să aibă caracter defensiv, adică să fie înfiinţate în vederea autoapărării colective a statelor situate sau nu în aceeaşi regiune geografică;

 crearea şi activitatea acestor organizaţii să fie compatibile cu scopurile şi principiile Cartei.

În lumina acestor criterii trebuie privite principalele organizaţii politico-militare contemporane avute în vedere pe parcursul lucrării: Organizaţia Naţiunilor Unite – ONU, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, Organizaţia Statelor Americane – OSA, Organizaţia Unităţii Africane – OUA, Consiliul Europei, Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa – OSCE, Uniunea Europei Occidentale etc. Ca o concluzie, prezenta lucrare, bazată pe un studiu laborios şi documentat, încearcă să aducă în atenţie rolul deosebit de important pe care îl au organizaţiile internaţionale, îndeosebi cele politico-militare, în menţinerea păcii şi stabilităţii mondiale.

Aceste probleme sunt astăzi aduse în actualitate, datorită atacurilor teroriste asupra Statelor Unite din 11 decembrie 2001 şi, mai mult, în urma eventualului război împotriva Irakului, problemă care poartă discuţii aprinse încă de la începutul anului 2003, între Statele Unite, pe de o parte, şi Franţa, Germania şi Belgia, pe de altă parte, acestea din urmă opunându-se unei eventuale acţiuni militare în Irak. Acest ultim eveniment amintit a marcat în luna februarie 2003 şi prima criză de proporţii a N.A.T.O., pusă pentru prima dată în istorie, într-o situaţie foarte dificilă.

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări – intitulată „Rolul organelor externe ale statelor în menţinerea relaţiilor dintre state”, se poate spune că lucrarea a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor dreptului internaţional dar şi a structurii instituţionale interne a statului, toate menite să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi. Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă.

Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Oricum însă, diplomatul trebuie să fie de partea statului său, de la care are mandat şi căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde; şi, dacă reuşeşte să promoveze un interes, aceasta înseamnă că el a înţeles nu numai cum să acţioneze, dar şi de ce a trebuit astfel acţionat.

În consecinţă, diplomatul este chemat să reprezinte ţara şi să apere interesele poporului său, fără de care nici misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenţă; şi, dacă nu reuşeşte să facă să triumfe drepturile legitime ale celor care l-au mandatat, să stabilească o colaborare de durată între state, nu doar efemeră, aceasta s-ar putea întâmpla şi datorită faptului că el nu a luat în considerare drepturile egale ale partenerului, care, ca şi el, are un mandat şi un stăpân în propriul său popor…

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii. El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii.

Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.

Procesul instaurării unei noi ordini economice şi politice, şi democratizării relaţiilor internaţionale este de nedespărţit de perfecţionarea normelor şi principiilor menite să cârmuiască raporturile interstatale, de dezvoltarea progresistă - în pas cu prefacerile interstatale ce au avut loc în societatea contemporană şi cu nevoile reale ale popoarelor – a dreptului internaţional în ansamblul său.

Prin însăşi vocaţia sa, dreptul internaţional este destinat să slujească înaltele idealuri de justiţie, echitate, pace şi progres ale umanităţii.

El trebuie să devină un instrument eficace în lupta împotriva combaterii folosirii forţei în relaţiile internaţionale şi în lupta împotriva discriminărilor de orice fel.

Totodată, dreptul internaţionale, prin normele sale, trebuie să garanteze dreptul imprescriptibil al tuturor naţiunilor de a-şi modela prezentul şi viitorul potrivit voinţei şi aspiraţiilor proprii. Evident o nouă ordine mondială nu poate fi clădită decât pe norme şi principii noi, corespunzătoare noilor realităţi ale lumii şi cerinţelor în continuă creştere ale extinderii, adâncirii şi diversificării cooperării tuturor ţărilor.

Aceasta impune revizuirea normelor şi instituţiilor perimate ale dreptului internaţional care au consacrat pe plan politico-juridic împărţirea lumii în asupriţi şi asupritori, în bogaţi şi săraci, şi, concomitent, crearea unor reguli şi concepte noi, menite să cârmuiască relaţiile dintre state pe temeiul deplinei egalităţi în drepturi, respectului cuvenit independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, avantajului reciproc.

O scurtă perioadă de timp, între căderea zidului Berlinului în 1989 şi dispariţia U.R.S.S. în 1991 a fost întoarsă o pagină din istoria lumii. „Paranteza” deschisă la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, care a suspendat cursul normal al istoriei pentru a împietrii lumea în configuraţia bipolară rigidă s-a restructurat.

Schimbările spectaculoase survenite în Europa Centrală şi de Est (în perioada 1989-1991) au marcat şi sfârşitul „Războiului Rece”. Astfel, după aceste momente care au modificat radical situaţia geopolitică din Europa, şi imperativele de securitate ale membrilor Alianţei Nord-Atlantice s-au schimbat fundamental.

Cu toate acestea, evenimentele ulterioare au dovedit că pericolele şi ameninţările la adresa păcii şi stabilităţii se menţin. După Războiul Rece, dezgheţul politic a lăsat câmp liber extremismului şi naţionalismului de toate genurile, a căror acţiuni pot ameninţa stabilitatea şi prosperitatea Europei.

Pericolul reprezentat de Armata Roşie a dispărut în dimensiunea sa convenţională, însă rămân alte pericole: este vorba de puterea neconvenţională a Rusiei, riscurile de proliferare ale armelor de distrugere în masă, la care se adaugă incertitudinea tranziţiei către democraţie şi capitalism, ţările Europei Centrale şi de Est fiind mai vulnerabile ca niciodată la riscurile de instabilitate şi conflict.

Ca urmare a schimbărilor intervenite pe continentul european, Alianţa Atlantică trebuie să ia măsurile necesare care să evolueze asupra a trei puncte: „adaptarea la noile sale misiuni de securitate colectivă şi de menţinere a păcii, care să confirme legitimitatea sa istorică, abandonarea fără rezerve a finalităţii direcţionale care să înduplece neîncrederile moştenite ale trecutului şi în final şi mai curând acceptarea, în sinele său, a unei indentităţi europene de apărare”.

În raport cu schimbările produse în contextul strategic şi politic, în urma hotărârilor luate de şefii de stat şi guvern ai ţărilor membre N.A.T.O. în cadrul reuniunilor de vârf de la Londra (iulie 1990), Roma (noiembrie 1991) şi Bruxelles (ianuarie 1994), Alianţa a adoptat strategia sa globală care a vizat necesitatea de a întări rolul politic al Alianţei şi contribuţia pe care o poate aduce, în cooperare cu alte instituţii, la calificarea securităţii şi stabilităţii de care depinde viitorul Europei.

Conceptul strategic, adoptat în 1991 la Roma, de către şefii de stat şi Guvern, propune o viziune largă asupra securităţii, bazată pe dialog, cooperare şi pe menţinerea unui potenţial de apărare colectivă.

De la întâlnirea la nivel înalt de la Londra, din iunie 1990, Alianţa Nord-Atlantică a fost angajată într-un proces complex de transformare pentru a ţine cont de climatul de securitate european schimbat în mod radical. Acest proces a avut drept rezultat o nouă strategie, revizuirea forţelor şi structurilor de comandă, precum şi asumarea unor noi misiuni, inclusiv operaţiuni de menţinere a păcii.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte - Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în capitolele II-V ale lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate pe plan regional, dintre care se remarcă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei.

Prin convenţiile adoptate şi în vederea urmăririi aplicării acestora au fost create totodată şi mecanismele de natură instituţională şi procedurile de protecţie corespunzătoare. În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă.

În încheiere, având în vedere toate cele redate pe parcursul celor cinci capitole ale lucrării de faţă, nu putem decât să sperăm că am creat o imagine cât mai completă asupra mecanismelor regionale de protecţie a drepturilor omului, mecanisme care, de altfel, stau la baza majorităţii normelor de protecţie a drepturilor omului, pe plan naţional.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte - Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în capitolele II-IV ale lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate pe plan regional, dintre care se remarcă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei.

Prin convenţiile adoptate şi în vederea urmăririi aplicării acestora au fost create totodată şi mecanismele de natură instituţională şi procedurile de protecţie corespunzătoare. În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă.

În încheiere, având în vedere toate cele redate pe parcursul întregii lucrări, nu putem decât să sperăm că am creat o imagine cât mai completă asupra mecanismelor regionale de protecţie a drepturilor omului, mecanisme care, de altfel, stau la baza majorităţii normelor de protecţie a drepturilor omului, pe plan naţional.

Societăţile transnaţionale sunt unul dintre subiectele cele mai controversate ale teoriei economice. Datorită comportamentului lor dual, unii economişti care văd în aceste societăţi schema de integrare economică proprie sistemelor macroeconomice, le consideră operatori macroeconomici. Cu toţii recunosc. Însă rolul determinant pe care acestea îl au în cadrul fluxurilor internaţionale de investiţii. Un alt element care nu trebuie neglijat este legat de faptul că activitatea operatorilor transnaţionali nu duce la substituirea activitătii operatorilor internaţionali.

Dimpotrivă, ca urmare a investiţiilor internaţionale, celelalte fluxuri economice, în primul rând comerţul internaţional dobândesc o dinamică specifică. Se poate afirma că, fără agenţi economici internaţionali şi naţionali, societăţile transnaţionale nici nu ar putea exista.

Există în acest caz o condiţionare economică în ambele sensuri. Iată de ce, în prezent, economia mondială se prezintă ca un spaţiu economic global care se bazează pe două categorii de agenţi economici specifici:

• economia naţională ca entitate economică; economia naţională se sprijină la rândul ei pe întreprinderea naţională, care se află la polul opus societăţii transnaţionale, ca agent economic specific, naţional şi care este mult mai puţin specializat în operaţiuni internaţionale;

• societatea transnaţională, ca o entitate economică fără o identitate nationala.

Definiţia cea mai completă din literatura de specialitate românească este următoarea: societatea transnaţională reprezintă o corporaţie de mari dimensiuni a cărei activitate se desfăşoară în acelaşi timp în mai multe ţări, sediul său central se află într-o singură ţară, dar ea acţionează în mai multe ţări prin filialele sale.