Rolul ONU in mentinearea pacii

Într-un sens strict, Consiliul de Securitate nu este totalmente diferit de Consiliul din 1945. el s-a lărgit, de la cei 11 iniţiali membri ajungând astăzi la 15, cu perspectiva unei alte lărgiri în viitorul previzibil, pentru a reflecta exigenţele unui organism mai reprezentativ pentru majoritatea membrilor Naţiunilor Unite. Printre membrii permanenţi, fotoliul alocat expres Republicii China este ocupat, din 1971, de Republica Populară a Chinei şi fotoliul alocat Uniunii Sovietice este ocupat din 1991 de Rusia.

Câţiva noi membri permanenţi pot fi adăugaţi dacă şi atunci când reforma în cursa Consiliului va fi definitivată. În acest moment al redactării articolului este prea devreme să prevedem unde va duce această dezbatere. O problemă practică este reprezentată de faptul că Consiliul, dea lungul anilor, a trecut peste obstacolele procedurale precum dublul drept de veto şi peste aparenta condiţie a Cartei ce prevedea că toţi membri să voteze în favoarea unei rezoluţii ce urma să fie adoptată. Abţinerile au fost tratate ca şi cum ar fi fost „voturi concurente” în conformitate cu conţinutul art. 27 (3).

Acest dispozitiv a împiedicat Consiliul să acţioneze, cel puţin în anumite cazuri în timpul Războiului Rece; acesta continuă mecanismul procedural necesar funcţionării Consiliului.

De asemenea, problemele de interpretare ale rezoluţiei 1441, care au dus la recenta intervenţie militară din Irak, au pus în discuţie nu doar capacitatea Consiliului de Securitate de a acţiona unitar, ci eficienţa în sine a rezoluţiilor sale în noul context global.

Cele mai serioase probleme legale sau quasi-legale ale Consiliului, apărute după Războiul Rece, au fost până acum de o natură în legătură cu care un observator din timpul războiului din Golf nu ar fi visat, că va ajunge în prim-plan. Observatorii se gândeau, mai degrabă, la posibilul abuz al puterii decât la o eventuală renunţare la acesta. Consiliul a invocat Capitolul VII când ameninţarea păcii internaţionale nu era în sine evidenţiată şi a omis în majoritatea cazurilor orice justificare a constatării unei asemenea ameninţări. El a invocat Capitolul VII pentru a autoriza statele membre să folosească forţa armată pentru păstrarea sau restabilirea păcii, fără să se bazeze pe art. 42 şi pe înţelegerile potrivite din art. 43.

Pe frontul quasi-legislativ, Consiliul a constituit tribunale privind crimele de război şi în legătură cu care a emis directive pentru ca statele membre să coopereze. El a creat o comisie de compensare pentru a determina creanţele împotriva unui stat agresor. El a împuternicit tribunalele şi comisia să aplice norme ce nu reflectă, în mod necesar, vrei dispoziţii legală internaţională preexistentă.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte – Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în Capitolul III al lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate sub egida O.N.U. care ocrotesc fie în mod colectiv anumite categorii de persoane – femei, copii etc., fie se referă la un singur drept – cum este Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid.

Prin convenţiile adoptate şi în vederea urmăririi aplicării acestora au fost create totodată şi mecanismele de natură instituţională şi procedurile de protecţie corespunzătoare. În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă.

În încheiere, având în vedere toate cele redate pe parcursul celor cinci capitole ale lucrării de faţă, nu putem decât să sperăm că am creat o imagine cât mai completă asupra mecanismelor ONU de protecţie a drepturilor omului, mecanisme care, de altfel, stau la baza majorităţii normelor de protecţie a drepturilor omului, pe plan internaţional, regional şi naţional.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte – Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în Capitolul III al lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate sub egida O.N.U. care ocrotesc fie în mod colectiv anumite categorii de persoane – femei, copii etc., fie se referă la un singur drept – cum este Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid.

Atât Carta O.N.U., cât şi Organizaţia în sine reprezintă rezultatul şi expresia unui anumit raport de forţe existent la nivel internaţional, în momentul zămislirii lor. Pe cale de consecinţă, acestea nu trebuie idealizate, aşa cum, de altfel, nu trebuie idealizat nici un document politic sau juridic internaţional; fiind o reflectare a unor raporturi de forţe, este inevitabil ca dreptul să fie de partea învingătorilor.

Raportul de forţe dă naştere normelor internaţionale şi instituţiilor juridice internaţionale, dar şi acestea, la rândul lor, influenţează – dacă nu cumva chiar determină – acţiunea statelor. Influenţa este aşadar, reciprocă, cu precizarea că pot fi înregistrate anumite sincope. Oricum, se înregistrează o evoluţie permanentă, de la simplu, la complex, cu tendinţa clară de adaptare la noile realităţi, de evitare a unei catastrofe nucleare. Se pune accentul în mod constant pe intensificarea eforturilor pentru nerecurgerea la folosirea armelor de distrugere în masă – indiferent de faptul că acestea sunt nucleare, biologice, chimice sau de altă natură – pentru combaterea terorismului şi a traficului de droguri. Nu în ultimul rând, se acordă o atenţie deosebită consolidării respectării drepturilor omului şi cooperării pe diverse planuri în scopul atenuării sărăciei şi creşterii prosperităţii la nivel planetar.

Lucrarea de faţă reprezintă un studiu asupra uneia dintre cele mai importante organizaţii internaţionale interguvernamentale şi anume Organizaţia Internaţională a Muncii. În această lucrare am amintit rolul important pe care această organizaţie îl are pe plan internaţional în domeniul muncii şi progresului social, prin stabilirea de norme şi instrumente de lucru şi elaborarea de convenţii şi recomandări universal valabile.

Am prezentat pe baza materialului bibliografic consultat principiile care stau la baza activităţii organizaţiei, structura şi modul de lucru, tendinţele şi dorinţele de manifestare din punct de vedere legislativ, precum şi implicaţiile actelor normative emise de ea, pe plan internaţional şi asupra statelor membre ale organizaţiei.

Organizaţia Internaţională a Muncii este expresia necesităţii unor reglementări în domeniul muncii pe plan internaţional în contextul tendinţei de mondializare şi liberalizare a comerţului între statele lumii. În decursul istoriei sale, cu perioade bune, dar şi perioade mai puţin faste, organizaţia a emis peste 181 de convenţii şi apoximativ 188 de recomandări concentrându-şi atenţia asupra problematicii muncii şi domeniilor ce decurg din această activitate.

Un lucru deosebit care trebuie menţionat îl reprezintă capacitatea acestei organizaţii, prin activitatea foarte intensă desfăşurată în cadrul structurii sale interne, de a se adapta şi organiza în momentele cheie ale parcursului său istoric. Activitata acestei organizaţii s-a răsfrânt şi asupra legislaţiei ţării noastre în ce priveşte domeniul muncii şi protecţiei sociale.

Pe lângă faptul că România a făcut parte dintre membrii fondatori ai organizaţiei şi a adus în discuţie şi promovat în dezbateri o serie de acte normative deosebit de importante, ţara noastră a avut un model de inspiraţie şi totdată un ajutor deosebit din partea acestei organizaţii în crearea şi adoptarea legislaţiei în domeniul muncii pe plan intern în consens cu normele internaţionale.

Organizaţia Internaţională a Muncii desfăşoară o deosebită activitate de culegere, administrare şi emitere de informaţii către toate statele lumii pentru ca acestea să-şi poată crea propria legislaţie internă în strânsă armonie cu cea internaţională.

În concluzie, O.I.M. a fost şi rămâne în continuare una dintre cele mai importante organizaţii internaţionale care are puterea de a emite acte normative în domeniul muncii şi protecţiei sociale în cel mai democratic mod.

Conflicte armate continuă să îşi facă apariţia, generate de o varietate de cauze: structuri inadecvate politice faţă de colapsul în care se află unele state, eşecul în transferarea fără violenţă a puterii, populaţie minoritară nemulţumită cu statutul ei în unele state şi care ţin sau nu seama de graniţele legale, competiţie pentru resursele necesare traiului între populaţiile sărace ale Planetei etc. Aceste cauze duc la o „fertilitate” crescută a situaţiilor de conflict în şi între statele lumii.

Violenţa este alimentată de un mare număr de arme care pot fi procurate aproape în orice colţ al lumii. Rezultatul este suferinţa umană – de obicei la o scară mare, ameninţări la adresa păcii şi securităţii mondiale, distrugerea a vieţii economice şi sociale a unor întregi naţiuni. Multe din conflictele din ziua de astăzi pot apărea ca depărtate celor care nu se află în linia frontului.

Dar naţiunile lumii îşi dau seama de riscul pe care îl implică inacţiunea. Eşecul în prevenirea sau măcar izolarea conflictelor poate duce la acutizarea lor şi la implicarea a mai multor „actori”.

Istoria destul de recentă arată cum un conflict între fracţiunile dintr-un stat poate duce la destabilizarea unei întregi regiuni geografice. Puţine din conflictele contemporane pot fi considerate locale.

De obicei ele generează probleme mult mai mari – cum ar fi traficul ilegal de arme, de droguri, terorismul, refugiaţi, atingeri grave aduse mediului – ale căror consecinţe sunt simţite mult mai departe decât zona de conflict. Operaţiunile ONU de menţinere a păcii, care au la baza lor peste o jumătate de secol de experienţă, sunt o unealtă indispensabilă în aceste cazuri.

Legitimitatea şi universalitatea lor sunt unice, bazându-se în acest sens pe caracterul dat acţiunilor de organizaţia care le furnizează şi care cuprinde 158 de ţări.

 Operaţiunile de menţinere a păcii pot izbândi acolo unde alt tip de acţiuni au dat greş.

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări – intitulată „Rolul organelor externe ale statelor în menţinerea relaţiilor dintre state”, se poate spune că lucrarea a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor dreptului internaţional dar şi a structurii instituţionale interne a statului, toate menite să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi. Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă.

Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Oricum însă, diplomatul trebuie să fie de partea statului său, de la care are mandat şi căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde; şi, dacă reuşeşte să promoveze un interes, aceasta înseamnă că el a înţeles nu numai cum să acţioneze, dar şi de ce a trebuit astfel acţionat.

În consecinţă, diplomatul este chemat să reprezinte ţara şi să apere interesele poporului său, fără de care nici misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenţă; şi, dacă nu reuşeşte să facă să triumfe drepturile legitime ale celor care l-au mandatat, să stabilească o colaborare de durată între state, nu doar efemeră, aceasta s-ar putea întâmpla şi datorită faptului că el nu a luat în considerare drepturile egale ale partenerului, care, ca şi el, are un mandat şi un stăpân în propriul său popor…