Diplomatia statelor si rolul acesteia in mentinerea stabilitatii societatii internationale

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui. Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim: o intervenţiile umanitare; o apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi o încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

La nivelul Uniunii Europene, aşa cum am amintit pe parcursul lucrării, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor , pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora. Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere.

În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”. Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state. Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat .

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii.

Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul. Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor. Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat.

Pe lângă acţiunile pe care misiunile diplomatice trebuie să aibă direct cu impact asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, acţiune care deşi de multe ori este secretă şi astfel puţin spectaculoasă pentru publicul larg sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

EXERCITAREA DIPLOMAŢIEI PRIN INTERMEDIUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

- PLANUL LUCRĂRII -

INTRODUCERE

CAPITOLUL I - NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

§ 1. EVOLUŢIA ISTORICĂ

§ 2. NOŢIUNE ŞI CARACTERISTICI GENERALE

§ 3. CLASIFICAREA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 4. PRINCIPIILE CĂLĂUZITOARE ALE ACTIVITĂŢII ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

CAPITOLUL II: REGULI GENERALE PRIVIND EXERCITAREA DIPLOMAŢIEI ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 1. ASPECTE ŞI CONSIDERAŢII PRELIMINARII

§ 2. ORGANE PRIN INTERMEDIUL CĂRORA SE REALIZEAZĂ DIPLOMAŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 3. PERSONALUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE. PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI

CAPITOLUL III: SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE A UNOR ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

§ 1. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE. FORŢELE O.N.U. DE MENŢINERE A PĂCII

§ 2. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD. STATUTUL FORŢELOR N.A.T.O.

§ 3. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

§ 4. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE, BRAŢUL ÎNARMAT AL UNIUNII EUROPENE

§ 5. SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE A UNIUNII EUROPENE. STATUTUL FUNCŢIONARULUI COMUNITAR

CAPITOLUL IV: CONCLUZII

Conflictele specifice mediului de securitate contemporan sunt generate de o multitudine de riscuri de natură militară la adresa securităţii naţionale a statelor, a securităţii şi stabilităţii regionale şi globale. Actualizarea antagonismelor interne şi internaţionale, nesoluţionarea diferendelor şi problemelor litigioase prin metode politice şi, după caz, diplomatice pot duce la operaţionalizarea ameninţărilor şi transformarea acestora în conflicte deschise. În condiţii favorizante ale mediului actual de securitate şi a vulnerabilităţilor instituţiilor cu responsabilităţi în combaterea acesteia, terorismul prin efectele şi consecinţele sale pune în pericol însăşi existenţa valorilor umane universale.

Explozia fără precedent a actelor teroriste a impus reacţia comunităţii internaţionale care, mai solidară şi mai unită ca niciodată, a declanşat lupta cu germenii şi vectorii terorismului. Noua ameninţare precum şi reacţia comunităţii internaţionale faţă de aceasta vor avea implicaţii şi consecinţe majore asupra tuturor domeniilor vieţii sociale şi mai ales asupra modului în care responsabilii politici vor decide să fie angajate şi întrebuinţate capacităţile militare în viitoarele operaţiuni de combatere a terorismului.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra teritoriului SUA, au constituit consacrarea terorismului ca nouă formă de război neconvenţional şi asimetric. În aceste condiţii actele teroriste sunt de acum înainte considerate „acte de război“.

Drept urmare, statutul, percepţia şi modul de abordare a acestor acte s-au modificat considerabil. Dacă până în prezent terorismul era considerat ca o formă de conflict de intensitate scăzută, fiind situat la extremitatea inferioară a spectrului unui conflict armat care putea genera un război, de acum înainte, fenomenul terorist, în întregul său, este tratat drept „o nouă formă de război“, capabil să determine probleme şi să provoace consecinţe ca şi un război clasic. Evenimentele din septembrie 2001 au demonstrat că lumea nu este pregătită pentru a face faţă noului terorism.

Orientul Mijlociu este de mult timp cea mai activă şi periculoasă sursă de terorism a lumii. În ultimii ani ţinta predilectă a terorismului au constituit-o în această regiune cetăţenii, bunurile şi interesele SUA dar şi ale statului Israel. Există şi alte zone cu activitate teroristă intensă, precum Algeria, unde organizaţiile fundamentaliste islamice folosesc acest procedeu pentru a lupta împotriva guvernului, fenomen ce se manifestă la o scară mai redusă şi în Egipt.

În Cecenia devastată după războiul împotriva Rusiei, terorismul este utilizat de diversele clanuri războinice în scopul subminării guvernului, dar şi pentru obţinerea de foloase materiale, în special din răscumpărarea ostaticilor – în general cetăţeni străini cu resurse financiare. Terorismul este prezent şi în alte zone geografice, în America Latină, în special sub forma guerilelor urbane sau rurale. În Europa terorismul este activ în mod deosebit în Spania şi Irlanda de Nord, dar şi în Balcani, în Bosnia-Hertzegovina, Kosovo şi sporadic în Turcia şi Grecia. În Afganistan se constată că situaţia rămâne instabilă cu toate eforturile Coaliţiei de a sprijini Statul Afgan Islamic de Tranziţie (TISA), elemente ostile căutând adăpost în zone izolate de unde acţionează în scopul întreţinerii stării de instabilitate şi pentru discreditarea eforturilor ISAF şi ale coaliţiei internaţionale.

Prin dimensiunile şi formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamităţile cele mai teribile, din ce în ce mai active şi mai ameninţătoare ale comunităţii internaţionale. Spre sfârşitul secolului al XX-lea, în concepţia unor analişti, terorismul internaţional era socotit o formă de conflict de intensitate scăzută, aflat sub pragul de violenţă a operaţiunilor militare specifice războiului, dar reprezentând mult mai mult decât simplele acte sporadice şi izolate de violenţă. Şi acestea pentru că, dincolo de „perfecţionarea“ mijloacelor şi a metodelor de război terorist utilizate de diverse grupări izolate, în susţinerea terorismului internaţional s-au implicat şi unele state, ceea ce afectează şi mai mult pacea şi securitatea lumii.

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor, pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora. Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere. În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”.

Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat .

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considearte moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor.

Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat. Pe lângă acţiunile pe care misiunile diplomatice trebuie să aibă direct cu impact asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, acţiune care deşi de multe ori este secretă şi astfel puţin spectaculoasă pentru publicul larg sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

Diplomaţia este o instituţie politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile pe care un stat le are cu un alt stat sau cu alte state, precum şi relaţiile existente între un anumit număr de state – de la relaţiile stabilite între statele care fac parte din Organizaţia naţiunilor Unite (ONU) sau din organizaţii regionale şi până la cele ale statelor care participă la o alianţă.

În literatura de specialitate diplomaţia a fost prezentată fie ca o ştiinţă, fie ca o artă.

Ca ştiinţă, diplomaţia ar avea ca obiect studierea relaţiilor juridice şi politice ale diverselor state, precum şi a intereselor care le generează, iar ca artă, diplomaţia ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaţionale şi ar implica aptitudinea de a ordona şi a conduce negocierile politice.

Având în vedere noile tendinţe ce se manifestă în societatea internaţională şi procesul globalizării, relaţiile dintre state trebuie să fie cât mai strânse şi să se desfăşoare în condiţii optime, astfel încât statele să se bucure de o bună colaborare, inerentă astăzi dezvoltării economice. În acest context se poate observa rolul deosebit pe care îl joacă relaţiile diplomatice.

Şi pentru ca aceste relaţii diplomatice să se desfăşoare în cât mai bune condiţii, un rol de bază revine personalului Misiunilor Diplomatice, şi drepturilor şi obligaţiilor conferite.

Asupra acestui din urmă subiect ne-am oprit şi noi în prezenta lucrare, sperând a reda o imagine cât mai cuprinzătoare a ceea ce implică imunităţile, privilegiile şi înlesnirile acordate Misiunilor diplomatice şi personalului acestora.

Dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut drept consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni.

Se poate afirma, şi pe bună dreptate, că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc.

Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale.

Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóó, care înseamnă dublez şi el desemna faptul că, pentru trimiterea de solii, erau necesare două documente, unul se afla în posesia solului, celălalt exemplar al împuternicirii lui rămânea la autoritatea emitentă.

Mult timp noţiunea s-a folosit pentru documentele oficiale de relaţii internaţionale, încheiate pe bază de împuterniciri date de suverani. Abia în secolul XIX se conturează ideea că diplomaţia este activitatea prin care se realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea.

Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

...

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

Relaţiile diplomatice erau întreţinute prin misiuni temporare şi aveau scopuri precise cum ar fi încheierea de alianţe, omagierea unui eveniment important cum erau nunţile, naşteri etc.

Societatea internaţională a fost din totdeauna o scenă cu multe variabile care făceau ca „piesa” care trebuia jucată pe ea să fie deosebit de complexă pentru „actori”, aceştia trebuind să stabilească şi să cunoască regulile „jocului”.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea. Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

Originile diplomaţiei se pierd în negura timpului, semnale despre existenţa activităţii diplomatice încă din antichitate au ajuns până la noi sub forma de dovezi arheologice, cum ar fi documentele de la El-Amarna, constând în 360 de tăbliţe de lut şi care cuprind corespondenţa diplomatică a faraonilor din dinastia a XVIII-a.

O completare importantă adusă acestei descoperiri o formează arhiva regelui hitit Suppiluliuma din Bogaskoi, fosta capitală a statului hitit . Importante dovezi apar şi în legătură cu activităţi în acest sens depuse de potentaţii imperiului indian Maurya sau ai statului Kusan.

La începuturi, în epoca statelor sclavagiste războiul era dominant pe plan internaţional, diplomaţia având un rol secundar şi mai ales regional, foarte rar ambasade ajungeau în state mai îndepărtate faţă de statul de unde plecau.

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

Aşa cum s-a apreciat pe buna dreptate în literatura de specialitate , bunurile culturale reprezintă pentru întreaga comunitate internaţională o importanţă deosebită, în acestea conservându-se un patrimoniu spiritual indispensabil civilizaţiei, ca rezultat al progreselor umanităţii de-a lungul Întregii sale istorii.

De aceea, protejarea bunurilor culturale atât în timp de pace cât şi în situaţii de război a constituit o preocupare constantă a societăţii umane începând din antichitate şi se impune cu atât mai mult în condiţiile vieţii contemporane. Reglementările internaţionale moderne cu vocaţie universală pentru protecţia bunurilor culturale în timp de război au însoţit pe cele generale privind restricţiile in modul de ducere al războiului, primele norme de drept pozitiv in acest domeniu fiind cuprinse in Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907.

Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 cuprinde în cunoscutul său regulament anexă o prevedere potrivit, căreia in asedii şi bombardamente vor fi luate toate măsurile pentru a cruţa pe cât posibil clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţelor şi binefacerii, monumentelor istorice, cu condiţia ca ele să nu fie in acelaşi timp folosite in scopuri militare şi să fie desemnate prin semne vizibile notificate dinainte asediatorului.

De asemenea, bunurile respective trebuie tratate de părţile la conflict ca bunuri private, singurele care trebuiau potrivit reglementărilor epocii să fie cruţate, chiar dacă aparţin statului. Asemenea dispoziţii, preluate şi în alte instrumente juridice ulterioare, deşi au o pondere redusă şi în mare parte au fost încălcate în timp de război, au meritul de a consacra principiul protecţiei internaţionale a bunurilor culturale în timp de război.

În prezent, aşa cum rezultă, de altfel, şi de pe întreg parcursul lucrării, regimul juridic al protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat este dat de următoarele documente internaţionale:

1. Convenţiile de la Haga, din 1907 (a IV-a şi a IX-a);

2. Convenţia de la Haga, din 14 mai 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (cu cele două Protocoale ale sale, din 1954 şi 1999);

3. Protocoalele I şi II de la Geneva,din 7 iunie 1977. Având în vedere că atât Convenţia de la Haga din 1954, cât şi Protocoalele de la Geneva din 1977 reglementează aceeaşi materie, s-a ridicat problema care dintre reglementări se aplică.

În acest sens s-a arătat că soluţia ar fi următoarea:

 Între două state părţi la Protocol, din care una este parte şi la Convenţia de la Haga din 1954 iar alta nu, se va aplica Protocolul;

 Între două state părţi şi la Protocol şi la Convenţia de la Haga prioritate va avea aceasta din urmă, ca urmare a clauzei "fără prejudiciu" conţinută în articolul 53 din Protocol;

  Statele care nu sunt părţi la nici unul din cele două instrumente, ci numai la Convenţiile din 1907, prevederile acestora vor prevala.

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări – intitulată „Rolul organelor externe ale statelor în menţinerea relaţiilor dintre state”, se poate spune că lucrarea a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor dreptului internaţional dar şi a structurii instituţionale interne a statului, toate menite să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi. Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă.

Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Oricum însă, diplomatul trebuie să fie de partea statului său, de la care are mandat şi căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde; şi, dacă reuşeşte să promoveze un interes, aceasta înseamnă că el a înţeles nu numai cum să acţioneze, dar şi de ce a trebuit astfel acţionat.

În consecinţă, diplomatul este chemat să reprezinte ţara şi să apere interesele poporului său, fără de care nici misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenţă; şi, dacă nu reuşeşte să facă să triumfe drepturile legitime ale celor care l-au mandatat, să stabilească o colaborare de durată între state, nu doar efemeră, aceasta s-ar putea întâmpla şi datorită faptului că el nu a luat în considerare drepturile egale ale partenerului, care, ca şi el, are un mandat şi un stăpân în propriul său popor…