Diplomatia prin intermediul organizatiilor internationale

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor , pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora. Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere.

În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”. Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state. Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat .

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii.

Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul. Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor. Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat.

Pe lângă acţiunile pe care misiunile diplomatice trebuie să aibă direct cu impact asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, acţiune care deşi de multe ori este secretă şi astfel puţin spectaculoasă pentru publicul larg sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

DIPLOMAŢIA STATELOR ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN MENŢINEREA STABILITĂŢII SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE

- PLANUL LUCRĂRII -

CAPITOLUL I: CONSIDERAŢII INTRODUTIVE

SECŢIUNEA I: ASPECTE GENERALE PRIVIND DIPLOMAŢIA

SECŢIUNEA II: DEFINIŢIA DREPTULUI DIPLOMATIC

SECŢIUNEA III: IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC

§ 1. Cutuma

§ 2. Convenţiile internaţionale

§ 3. Doctrina şi jurisprudenţa

§ 4. Principiile generale de drept

CAPITOLUL II: STABILIREA ŞI ÎNTRERUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE RELAŢII DIPLOMATICE

SECŢIUNEA II: ÎNTRERUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

SECŢIUNEA III: RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE CA ACT CONCERTAT ÎN CADRUL UNEI ALIANŢE, ÎN CADRUL UNUI BLOC SAU DIN CAUZA ALTOR AFINITĂŢI. ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE

SECŢIUNEA IV: SUSPENDAREA ŞI RUPEREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE – CONSECINŢE ALE UNEI SCHIMBĂRI RADICALE A SITUAŢIEI POLITICE

SECŢIUNEA V: EFECTELE ÎNTRERUPERII RELAŢIILOR DIPLOMATICE

CAPITOLUL III: ROLUL MISIUNILOR DIPLOMATICE ÎN PROMOVAREA INTERESELOR NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ALE UNUI STAT

SECŢIUNEA I: INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAŢIONALE CARE REGLEMENTEAZĂ RELAŢIILE DIPLOMATICE

SECŢIUNEA II: MISIUNILE DIPLOMATICE. STRUCTURA FUNCŢIONALĂ ŞI PERSONALUL DIPLOMATIC.

SECŢIUNEA III: FUNCŢIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE

SECŢIUNEA IV: ACTIVITATEA MISIUNILOR DIPLOMATICE ŞI MIJLOACELE DE ACŢIUNE PENTRU REALIZAREA OBIECTIVELOR

SECŢIUNEA V: ROLUL ŞI FUNCŢIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE SPECIALE

CAPITOLUL IV: ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ EXERCITATĂ DE ORGANELE INTERNE ALE STATELOR. ELEMENTE SPECIFICE ÎN CAZUL ROMÂNIEI

SECŢIUNEA I: ORGANELE STATELOR PENTRU RELAŢIILE INTERNAŢIONALE. PREZENTARE GENERALĂ

SECŢIUNEA II: ŞEFUL STATULUI

SECŢIUNEA III: MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE

SECŢIUNEA IV: GUVERNUL

SECŢIUNEA V: ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ EXERCITATĂ DE ORGANELE INTERNE ALE ROMÂNIEI

CAPITOLUL V: CONCLUZII SI OBSERVAŢII FINALE

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări, se poate spune că aceasta a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor diplomaţiei şi dreptului diplomatic dar şi a structurii instituţionale interne a statului menită să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi.

Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă. Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut drept consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni.

Se poate afirma, şi pe bună dreptate, că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc.

Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale.

Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóó, care înseamnă dublez şi el desemna faptul că, pentru trimiterea de solii, erau necesare două documente, unul se afla în posesia solului, celălalt exemplar al împuternicirii lui rămânea la autoritatea emitentă.

Mult timp noţiunea s-a folosit pentru documentele oficiale de relaţii internaţionale, încheiate pe bază de împuterniciri date de suverani. Abia în secolul XIX se conturează ideea că diplomaţia este activitatea prin care se realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea.

Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

...

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

Relaţiile diplomatice erau întreţinute prin misiuni temporare şi aveau scopuri precise cum ar fi încheierea de alianţe, omagierea unui eveniment important cum erau nunţile, naşteri etc.

Societatea internaţională a fost din totdeauna o scenă cu multe variabile care făceau ca „piesa” care trebuia jucată pe ea să fie deosebit de complexă pentru „actori”, aceştia trebuind să stabilească şi să cunoască regulile „jocului”.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea. Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

Originile diplomaţiei se pierd în negura timpului, semnale despre existenţa activităţii diplomatice încă din antichitate au ajuns până la noi sub forma de dovezi arheologice, cum ar fi documentele de la El-Amarna, constând în 360 de tăbliţe de lut şi care cuprind corespondenţa diplomatică a faraonilor din dinastia a XVIII-a.

O completare importantă adusă acestei descoperiri o formează arhiva regelui hitit Suppiluliuma din Bogaskoi, fosta capitală a statului hitit . Importante dovezi apar şi în legătură cu activităţi în acest sens depuse de potentaţii imperiului indian Maurya sau ai statului Kusan.

La începuturi, în epoca statelor sclavagiste războiul era dominant pe plan internaţional, diplomaţia având un rol secundar şi mai ales regional, foarte rar ambasade ajungeau în state mai îndepărtate faţă de statul de unde plecau.

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

După cum rezultă şi din conţinutul lucrării de faţă, organizaţiile internaţionale avute în vedere, au ca obiectiv, în general, stabilirea unei linii politice comune a statelor membre faţă de statele terţe.

Organizaţiile politico-militare sunt înfiinţate pe baza alianţelor dintre state, care, potrivit dreptului internaţional contemporan, nu trebuie să aibă ca scop decât apărarea colectivă a statelor împotriva unui eventual atac armat.

Ele trebuie să aibă un caracter defensiv. Între organizaţiile politice şi cele militare nu se poate stabili întotdeauna o delimitare precisă, deoarece cele două aspecte, în majoritatea cazurilor se îmbină, se află în interdependenţă. Carta O.N.U. admite crearea unor acorduri sau organizaţii regionale, în vederea rezolvării unor probleme care, privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, sunt susceptibile de a forma obiectul unor acţiuni cu caracter regional şi cu condiţia ca ele să fie compatibile cu scopurile şi principiile organizaţiei. Potrivit Cartei, organizaţiile regionale trebuie să servească mai ales la rezolvarea paşnică a diferendelor locale.

De asemenea, Carta stabileşte raporturile dintre acordurile sau organizaţiile regionale şi Consiliul de Securitate, în sensul că acesta le poate folosi, unde este cazul, pentru acţiuni de constrângere întreprinse sub autoritatea lui, urmând ca el să fie în permanenţă informat asupra acţiunilor de constrângere pe care aceste organizaţii le întreprind sau intenţionează să le întreprindă. În afara de aceasta, în aplicarea art. 51 din Carta O.N.U., organizaţiile politice şi militare, indiferent dacă au sau nu au caracter regional, nu pot avea ca scop decât autoapărarea colectivă a statelor membre împotriva unui atac armat.

Aşadar, organizaţiile politico-militare admise de dreptul internaţional trebuie să întrunească următoarele condiţii:

 să aibă caracter defensiv, adică să fie înfiinţate în vederea autoapărării colective a statelor situate sau nu în aceeaşi regiune geografică;

 crearea şi activitatea acestor organizaţii să fie compatibile cu scopurile şi principiile Cartei.

În lumina acestor criterii trebuie privite principalele organizaţii politico-militare contemporane avute în vedere pe parcursul lucrării: Organizaţia Naţiunilor Unite – ONU, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, Organizaţia Statelor Americane – OSA, Organizaţia Unităţii Africane – OUA, Consiliul Europei, Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa – OSCE, Uniunea Europei Occidentale etc. Ca o concluzie, prezenta lucrare, bazată pe un studiu laborios şi documentat, încearcă să aducă în atenţie rolul deosebit de important pe care îl au organizaţiile internaţionale, îndeosebi cele politico-militare, în menţinerea păcii şi stabilităţii mondiale.

Aceste probleme sunt astăzi aduse în actualitate, datorită atacurilor teroriste asupra Statelor Unite din 11 decembrie 2001 şi, mai mult, în urma eventualului război împotriva Irakului, problemă care poartă discuţii aprinse încă de la începutul anului 2003, între Statele Unite, pe de o parte, şi Franţa, Germania şi Belgia, pe de altă parte, acestea din urmă opunându-se unei eventuale acţiuni militare în Irak. Acest ultim eveniment amintit a marcat în luna februarie 2003 şi prima criză de proporţii a N.A.T.O., pusă pentru prima dată în istorie, într-o situaţie foarte dificilă.