Dreptul diplomatic. Relatiile diplomatice. Activitatea diplomatica

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată atât pe plan intern cât şi internaţional şi regional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului.

Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană - care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

La nivelul Uniunii Europene, după cum se poate observa şi din conţinutul ultimei secţiuni a capitolului precedent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Având forme şi structuri organizatorice extrem de diversificate, ce integrează resursele materiale şi umane aparţinătoare unui capital "multinaţional”, aceste firme au generat mecanisme economice noi, au transformat stări de fapt, generând extrateritorializarea activităţii de producţie, repartiţie, schimb şi consum. Ele au generat apariţia tendinţelor de globalizare a concurenţei şi de internaţionalizare a diverselor interese economice.

Multiplele surse de specialitate ne permit realizarea unei „fişe” sintetice a acestor firme:

 în lume există şi funcţionează cel puţin 40.000 de corporaţii multinaţionale, având peste 250.000 de filiale de producţie, cercetare, sau comercializare în alte state decât cel de origine;

 ele au ajuns să ofere peste 30% din produsul naţional brut mondial, 3/5 din comerţul mondial cu produse nonagricole;

 deţin 3/4 din capacitatea de inovaţie a întregii omeniri;

 în cadrul corporaţiilor sunt direct angajate peste 73 de milioane de persoane, iar efectele indirecte produse asupra ocupării şi specializării forţei de muncă sunt cel puţin tot atât de importante ca şi cele directe;

 stocul cumulat al investiţiilor directe de capital efectuate în străinătate de aceste firme a ajuns în prezent la impresionanta cifră de 2,6 trilioane de dolari, faţă de numai 519 miliarde de dolari în 1980 şi 1,7 trilioane în 1990;

 fluxurile anuale de investiţii directe în străinătate au înregistrat în ultimii 10 ani ritmuri de creştere valorică mai mari decât ritmurile de creştere a schimburilor comerciale internaţionale;

 deja, în anul 1988 primele 600 de mari corporaţii dădeau circa 25% din întreaga valoare adăugată a producţiei industriale mondiale;

 între primele 100 entităţi economice ale lumii (măsurate prin diverşi indicatori economici), 51 sunt în prezent corporaţii multinaţionale, - abia 49 sunt ţări (economii naţionale);

 o treime din comerţul mondial reprezintă, de fapt, tranzacţii economice între diferitele unităţi teritoriale ale aceleiaşi corporaţii multinaţionale (deci, comerţ intrafirmă);

Lista elementelor economice pe care le considerăm importante în definirea noilor dimensiuni cantitative şi calitative ale fenomenului corporaţii multinaţionale poate continua cu multe alte elemente pline de semnificaţii.

Fără a avea intenţia de a realiza, neapărat, o descriere a argumentelor pro sau contra corporaţiilor multinaţionale, trebuie, totuşi, să facem precizarea că argumentele, multe dintre ele pertinente, în favoarea sau împotriva rolului acestor firme sunt extrem de diversificate. Ele includ întreg spectrul de poziţii, pornind de la a considera aceste firme principalii promotori ai „neo-imperialismului mondial”, „instrumente create cu scopul de a menţine legăturile de dependenţă între Nordul bogat şi Sudul subdezvoltat”, „adevăraţi agenţi ai distrugerii identităţii naţionale” şi până la a le considera „principalele promotoare ale dezvoltării economice şi progresului tehnologic”.

Curtea Penală Internaţională (C.P.I.), cunoscută în literatura de specialitate şi ca Tribunalul Penal Internaţional, a fost creată ca instituţie jurisdicţională permanentă, cu competenţă obligatorie pentru statele-părţi la Statutul acesteia. Jurisdicţia acesteia este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor , pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora. Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere.

În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”. Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state. Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat .

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii.

Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul. Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor. Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat.

Pe lângă acţiunile pe care misiunile diplomatice trebuie să aibă direct cu impact asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, acţiune care deşi de multe ori este secretă şi astfel puţin spectaculoasă pentru publicul larg sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

EXERCITAREA DIPLOMAŢIEI PRIN INTERMEDIUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

- PLANUL LUCRĂRII -

INTRODUCERE

CAPITOLUL I - NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE

§ 1. EVOLUŢIA ISTORICĂ

§ 2. NOŢIUNE ŞI CARACTERISTICI GENERALE

§ 3. CLASIFICAREA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 4. PRINCIPIILE CĂLĂUZITOARE ALE ACTIVITĂŢII ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

CAPITOLUL II: REGULI GENERALE PRIVIND EXERCITAREA DIPLOMAŢIEI ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 1. ASPECTE ŞI CONSIDERAŢII PRELIMINARII

§ 2. ORGANE PRIN INTERMEDIUL CĂRORA SE REALIZEAZĂ DIPLOMAŢIA ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE

§ 3. PERSONALUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE. PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI

CAPITOLUL III: SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE A UNOR ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

§ 1. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE. FORŢELE O.N.U. DE MENŢINERE A PĂCII

§ 2. ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD. STATUTUL FORŢELOR N.A.T.O.

§ 3. ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

§ 4. UNIUNEA EUROPEI OCCIDENTALE, BRAŢUL ÎNARMAT AL UNIUNII EUROPENE

§ 5. SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE A UNIUNII EUROPENE. STATUTUL FUNCŢIONARULUI COMUNITAR

CAPITOLUL IV: CONCLUZII

După cum spunea Secretarul Foreign Office-ului, Robin Cook, în Raportul Departamental pentru anul 2000, „Am intrat deja într-o nouă eră a comunicaţiilor, pieţelor globale, a creşterii legăturilor dintre oameni, ceea ce duce la o redefinire a relaţiilor internaţionale în ansamblul conceptului acestora. Trăim astăzi într-o lume în care naţiunile sunt mai mult interdependente decât independente, unde frontierele sunt traversate din ce în ce mai multe poduri decât separate prin bariere, unde oportunităţile dar şi provocările sunt într-o continuă creştere. În această nouă lume mitul afacerilor externe care trebuie să se petreacă cât mai departe de interacţiunea cu cetăţeanul de rând şi-a pierdut şi utilitatea şi valoarea”.

Prin dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut loc drept o consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni. Se poate afirma, şi pe bună dreptate că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat .

Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale. Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considearte moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor.

Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat. Pe lângă acţiunile pe care misiunile diplomatice trebuie să aibă direct cu impact asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, acţiune care deşi de multe ori este secretă şi astfel puţin spectaculoasă pentru publicul larg sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.

Diplomaţia este o instituţie politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile pe care un stat le are cu un alt stat sau cu alte state, precum şi relaţiile existente între un anumit număr de state – de la relaţiile stabilite între statele care fac parte din Organizaţia naţiunilor Unite (ONU) sau din organizaţii regionale şi până la cele ale statelor care participă la o alianţă.

În literatura de specialitate diplomaţia a fost prezentată fie ca o ştiinţă, fie ca o artă.

Ca ştiinţă, diplomaţia ar avea ca obiect studierea relaţiilor juridice şi politice ale diverselor state, precum şi a intereselor care le generează, iar ca artă, diplomaţia ar avea ca obiect administrarea afacerilor internaţionale şi ar implica aptitudinea de a ordona şi a conduce negocierile politice.

Având în vedere noile tendinţe ce se manifestă în societatea internaţională şi procesul globalizării, relaţiile dintre state trebuie să fie cât mai strânse şi să se desfăşoare în condiţii optime, astfel încât statele să se bucure de o bună colaborare, inerentă astăzi dezvoltării economice. În acest context se poate observa rolul deosebit pe care îl joacă relaţiile diplomatice.

Şi pentru ca aceste relaţii diplomatice să se desfăşoare în cât mai bune condiţii, un rol de bază revine personalului Misiunilor Diplomatice, şi drepturilor şi obligaţiilor conferite.

Asupra acestui din urmă subiect ne-am oprit şi noi în prezenta lucrare, sperând a reda o imagine cât mai cuprinzătoare a ceea ce implică imunităţile, privilegiile şi înlesnirile acordate Misiunilor diplomatice şi personalului acestora.

Dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut drept consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni.

Se poate afirma, şi pe bună dreptate, că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc.

Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale.

Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii. Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóó, care înseamnă dublez şi el desemna faptul că, pentru trimiterea de solii, erau necesare două documente, unul se afla în posesia solului, celălalt exemplar al împuternicirii lui rămânea la autoritatea emitentă.

Mult timp noţiunea s-a folosit pentru documentele oficiale de relaţii internaţionale, încheiate pe bază de împuterniciri date de suverani. Abia în secolul XIX se conturează ideea că diplomaţia este activitatea prin care se realizează reprezentarea intereselor externe ale statelor.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea.

Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

...

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

Relaţiile diplomatice erau întreţinute prin misiuni temporare şi aveau scopuri precise cum ar fi încheierea de alianţe, omagierea unui eveniment important cum erau nunţile, naşteri etc.

Evoluţia rapidă a dreptului internaţional contemporan în perioada de după cel de-al doilea război mondial, oglindeşte transformările substanţiale ale societăţii internaţionale, de colonizare, abolire a colonialismului şi multiplicarea numărului de state ca subiecte principale ale dreptului internaţional.

Apariţia societăţii de tip bipolar – numită perioada „Războiului Rece” – caracterizată prin existenţa a două tabere aflate într-un conflict tacit, pe de o parte ţările occidentale şi de cealaltă URSS, şi sateliţii acestora, au creat o stare de tensiune, infirmând existenţa unei coexistenţe paşnice, potrivit căreia statele cu sisteme politice şi economice diferite ar putea coopera pozitiv între ele. Această ordine mondială s-a schimbat odată cu destrămarea sistemului comunist pe continentul european, fapt ce a deschis perspective noi pentru o societate internaţională multipolară, în care vechile state au prins noi contururi şi naţiunile şi-au afirmat dreptul la libertate şi suveranitate.

Frustrările sociale şi economice, vechile tensiuni între naţiunile diferite ce intrau în componenţa aceluiaşi stat, precum şi dorinţa de eliberare de sub sistemul comunist devenit asupritor, a determinat impresionante evenimente ce au dus la dispariţia unor state şi apariţia altora noi, însoţite, de obicei, de trecerea de la comunism la sisteme politice democratice.

În mod inevitabil, aceste schimbări generează încă conflicte armate în diferite părţi ale lumii. Exemplul cel mai concret ar fi ciocnirile armate din Orientul Mijlociu, unde la baza conflictului nu este doar revendicarea teritorială, ci şi profunde motive ideologice, religioase sau etnice, ce fac găsirea unor noi căi de încheiere a acestuia, extrem de dificilă şi improbabil de a se realiza în viitorul apropiat.

O altă zonă sensibilă este în Europa, zona balcanică, zguduită de schimbări de configurare teritorială, sisteme politice, dar şi de confruntări sângeroase ce au însoţit şi au urmat după acestea, exemplul cel mai recent şi problematic fiind războiul iugoslav ce a pus în discuţie sensul democraţiei, situând-o între cetăţenie şi apartenenţă etnică, raportând-o la unicitatea sau multitudinea factorilor de rasă, natură ideologică, culturală, etnică, religioasă.

Astfel, Modificările de teritoriu contemporane sunt expresia unor probleme moderne şi parţial nerezolvate, a unei lumi în continuă mişcare, ce încearcă să-şi însuşească realitatea creată cu multe frământări şi să se adapteze la noutatea societăţii moderne, de cele mai multe ori imprevizibilă.

Societatea internaţională a fost din totdeauna o scenă cu multe variabile care făceau ca „piesa” care trebuia jucată pe ea să fie deosebit de complexă pentru „actori”, aceştia trebuind să stabilească şi să cunoască regulile „jocului”.

Diplomaţia, definită sintetic ca „ştiinţa sau arta negocierilor”, sau „ştiinţa raporturilor internaţionale” , cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni, scopul său direct, fiind menţinerea păcii şi a bunei armonii între state.

Diplomaţia are o origine care se împleteşte cu începuturile istoriei dar mai ales cu cristalizarea primelor formaţiuni statale şi a relaţiilor dintre acestea. Dacă în prezent unii neagă existenţa dreptului internaţional ar trebui să li se reamintească şi numai faptul că unele dintre primele reguli de drept au fost cutumele de la nivelul relaţiilor internaţionale dintre state, mai ales în domeniul războiului şi cel al diplomaţiei. Astfel regula că solii sunt persoane protejate este doar una din regulile care încet-încet au dat naştere de-a lungul secolelor la dreptul contemporan internaţional.

Originile diplomaţiei se pierd în negura timpului, semnale despre existenţa activităţii diplomatice încă din antichitate au ajuns până la noi sub forma de dovezi arheologice, cum ar fi documentele de la El-Amarna, constând în 360 de tăbliţe de lut şi care cuprind corespondenţa diplomatică a faraonilor din dinastia a XVIII-a.

O completare importantă adusă acestei descoperiri o formează arhiva regelui hitit Suppiluliuma din Bogaskoi, fosta capitală a statului hitit . Importante dovezi apar şi în legătură cu activităţi în acest sens depuse de potentaţii imperiului indian Maurya sau ai statului Kusan.

La începuturi, în epoca statelor sclavagiste războiul era dominant pe plan internaţional, diplomaţia având un rol secundar şi mai ales regional, foarte rar ambasade ajungeau în state mai îndepărtate faţă de statul de unde plecau.

Organizarea diplomaţiei şi organul statal care o exercita diferea după sistemul de guvernare. În teocraţiile Orientului Antic, activitatea diplomatică era condusă de împărat, în democraţiile sclavagiste din Grecia antică, de către adunările populare, iar în Roma la început de senat şi apoi de împăraţi.

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări, se poate spune că aceasta a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor diplomaţiei şi dreptului diplomatic dar şi a structurii instituţionale a statului menită să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi.

Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă.

Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii favorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Oricum însă, diplomatul trebuie să fie de partea statului său, de la care are mandat şi căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde; şi, dacă reuşeşte să promoveze un interes, aceasta înseamnă că el a înţeles nu numai cum să acţioneze, dar şi de ce a trebuit astfel acţionat.

În consecinţă, diplomatul este chemat să reprezinte ţara şi să apere interesele poporului său, fără de care nici misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenţă; şi, dacă nu reuşeşte să facă să triumfe drepturile legitime ale celor care l-au mandatat, să stabilească o colaborare de durată între state, nu doar efemeră, aceasta s-ar putea întâmpla şi datorită faptului că el nu a luat în considerare drepturile egale ale partenerului, care, ca şi el, are un mandat şi un stăpân în propriul său popor…

Strategia europeană de securitate şi toate celelalte instrumente direct relaţionate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată şi sprijinită cu mijloace şi eforturi proprii.

Cunoscând toate aceste aspecte, credem că pot fi desprinse câteva concluzii:

1. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-şi asume şi responsabilităţi strategice globale. În cooperare cu NATO, Uniunea Europeană trebuie să-şi consolideze cadrul instituţional şi operaţional pentru a răspunde adecvat crizelor şi conflictelor regionale.

2. Viitorul politicii europene de securitate şi apărare (PESA) depinde în mare măsură de acordul celor 27 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal: o percepţie comună asupra ameninţărilor la adresa securităţii; voinţă politică pentru a aplica în mod punctual şi coerent instrumentele diplomatice, economice şi de gestionare a crizelor; îmbunătăţirea capabilităţilor civile şi militare existente.

3. Probabil că Uniunea Europeană nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienţa sa în domeniile non-militare, precum comerţ extern, dezvoltare, politica privind mediul, cooperare în domeniul poliţiei, justiţiei şi informaţiilor, politica de imigrare şi diplomaţie multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea ameninţărilor tot mai mult non-militare.

4. Proiecţia securităţii şi stabilităţii dincolo de graniţele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice şi, în ultimă instanţă, militare, reprezintă o iniţiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. Totuşi, câteva semne de întrebare persistă, şi anume: rămâne PESA un instrument de stabilizare a periferiei Europei sau ar trebui extins la scară globală?, Ce misiune dintre categoria celor de tip „Petersberg” ar trebui să aibă prioritate (cele de gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict sau cele de impunere a păcii)? etc. Probabil că viitoarele realităţi şi necesităţi ale lumii contemporane vor răspunde la aceste întrebări.

5. Divergenţele Statele Unite ale Americii – Marea Britanie versus Germania - Franţa impietează asupra procesului de edificare a politicii de securitate şi apărare europene.

6. În perspectivă este de aşteptat că PESA să evolueze în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind subsidiară celei europene.

7. Adoptarea unei Carte Albe a Securităţii şi Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE. Astfel vom şti ce resurse vor fi necesare în funcţie de ameninţările militare cu care se va confrunta Europa în următorii ani. Este nevoie de o voinţă politică mai mare şi o adaptare mai eficientă a procedurilor naţionale la cele europene.

8. Constrângerile impuse de resurse cer o abordare mai integrată a apărării. Astfel sunt necesare:

 dezvoltarea unor planuri compatibile ale ţărilor europene în ceea ce priveşte nevoile de apărare, doctrinele militare şi capabilităţile militare necesare acestora;

 cooperare mai strânsă în domeniile cercetării, dezvoltării şi achiziţiilor capabilităţilor militare ce se consideră a avea prioritate;

 dezvoltarea capabilităţilor naţionale în ceea ce priveşte antrenamentul, sprijinul şi găzduirea unităţilor naţionale şi multinaţionale. De asemenea, specializarea unor ţări în dezvoltarea capabilităţilor de nişă poate avea un grad mai mare de importanţă în cadrul securităţii colective.

9. Strategia de Securitate Europeană prevede că ţările învecinate, candidaţii sau partenerii Uniunii Europene se pot implica în politici sau operaţii PESA. România poate avea un aport semnificativ în cadrul operaţiilor comune, ţinând cont de experienţa acumulată în misiunile din spaţiul fostei Iugoslavii sau din teatre precum cele din Afganistan şi Irak.

10. Politica externă a Uniunii Europene e multifuncţională şi se constituie, în principal, din intervenţii civile şi militare în procesul de gestionare a crizelor. Însă, capabilităţile militare ale Uniunii Europene sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătăţire a acestor capabilităţi prin furnizarea de forţe, echipamente şi pregătire la Forţa de Reacţie Rapidă a UE. De asemenea, ţara noastră poate avea contribuţii semnificative la capabilităţile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a ameninţărilor şi la eventualele iniţiative diplomatice.

Dezvoltarea economică şi socială a omenirii per ansamblu a avut drept consecinţă firească şi o creştere a activităţilor de la nivelul relaţiilor dintre state. Acest fapt duce la o mai mare necesitate a unor reguli precise şi practice bine statuate prin instrumente ale căror recunoaştere pe plan internaţional să nu fie pusă la îndoială de nimeni.

Se poate afirma, şi pe bună dreptate, că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă.

Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a economicului.

După cum am arătat şi în cuprinsul lucrării de faţă, unii paşi în direcţia modernizării cadrului diplomatic au început să se facă: apariţia birourilor culturale, ataşaţilor de presă, importanţa crescută a departamentului economic în detrimentul celui politic şi militar etc. Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este caracteristică şi o creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii internaţionale.

Accesul crescut al masei populaţiei la mijloacele de comunicare face necesară o mai bună comunicare între organele prezentate în această lucrare în relaţia cu cetăţenii.

Unele mijloace care acum câteva decenii erau considerate moderne, cum ar fi televizorul, telefonul, sunt astăzi trecute în categoria clasicelor, alte mijloace făcându-şi loc în acest domeniu, având un început promiţător, cum ar fi internetul.

Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state, face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru protejarea intereselor lor. Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat.

Pe lângă acţiunile principale ale misiunilor diplomatice, care au şi trebuie să aibă un impact direct asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte activităţi cum este cel de negociere între state, activităţi care, deşi de multe ori au un caracter secret pentru publicul larg, sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau care există în acel moment.