Creditul, sistemul bancar si rolul lui in economie

În România, instabilitatea mediului macroeconomic a constituit un impediment pentru buna desfăşurare a activităţii agenţilor economici (în special în cazul întreprinderilor nou înfiinţate), dar şi a băncilor, prin faptul că în condiţii mult prea puţin predictibile, planurile de afaceri ce stau la baza creditării au un grad scăzut de credibilitate din punctul de vedere al finanţatorului.

De asemenea, ponderea încă semnificativă a întreprinderilor ineficiente diminuează gradul de siguranţă a activităţii de creditare. Astfel, întârzierile înregistrate în restructurarea sectorului real fac ca o mare parte dintre agenţii economici să nu fie eligibil pentru acordarea de credite. Existenţa unui cadru legal inconsecvent şi incomplet, precum şi a unor proceduri judiciare şi extrajudiciare pentru recuperarea creanţelor pe calea executării silite, costisitoare şi de lungă durată, are un impact negativ asupra activităţii de finanţare.

În acest context, parteneriatul bancă-client are de suferit, din cauza: 

- lipsei de transparenţă a situaţiei reale a patrimoniului agenţilor economici, ceea ce permite „corectarea” indicatorilor de performanţă aferenţi activităţii acestora în cadrul analizelor de bonitate pentru acordarea finanţărilor solicitate. În acest context trebuie menţionate şi „cosmetizările” realizate ca urmare a anulării/reeşalonării datoriilor întreprinderilor de stat, fără a ţine seama de principii obiective precum competitivitatea; 

- nepromovării principiilor de conducere corporativă; 

- slabei utilizări a instrumentelor specifice managementului riscurilor.

Nu în ultimul rând, nivelul redus de instruire economică şi, în special bancară, al consumatorilor efectivi şi potenţiali de produse/servicii bancare, precum şi pregătirea profesională încă deficitară, ca medie pe sistem bancar, a personalului instituţiilor de credit împiedică realizarea unei comunicări eficiente între cele două părţi.

Astfel, pe de o parte, mulţi agenţi economici cu necesităţi de finanţare nu apelează la bănci decât în ultimă instanţă iar, pe de altă parte, există încă bănci care nu acordă suficientă importanţă aspectelor referitoare la includerea în oferta lor a serviciilor de consultanţă destinate clientelei. Pe ansamblul sistemului bancar, în ceea ce priveşte eficienţa activităţii, au fost necesare după cum am arătat eforturi suplimentare din partea instituţiilor de credit pentru a fi în măsură să facă faţă nivelului de competitivitate din Uniunea Europeană.

Pornind de la cauzele care frânează dezvoltarea produselor/serviciilor bancare şi ţinând cont de trendurile înregistrate pe piaţa financiară internaţională, pot fi totuşi identificate posibile măsuri pentru stimularea activităţii bancare, în general.

În opinia autorului, deyvoltarea serviciilor publice în general şi a serviciilor publice în particular ar putea constitui deopotrivă o cale de ieşire din criză şi, în aclaşi timp, un factor de creştere a bunăstării tuturor celor care formează colectivităţile locale.

Pentru ca acest deziderat să se materializeze, o condiţie sine-qua-non o reprezintă îmbunătăţirea managementului practicat la nivelul serviciilor publice locale.

Volumul Probleme actuale în dreptul bancar / Current issues in banking law conține o parte a comunicărilor prezentate la Conferința internațională "Probleme actuale în domeniul juridic bancar" organizate de Asociația Consilierilor Juridici din Sistemul Financiar-Bancar și Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara în perioada 31 octombrie - 2 noiembrie 2007. Acest eveniment - ce a constituit o premieră în peisajul juridic universitar românesc, reunind juriști de prestigiu de pe 5 continente, proveniți din mediul bancar profesional, din bănci centrale sau alte autorități de supraveghere și din bănci comerciale, precum și din mediul academic românesc și european - a fost sponsorizat de Wolters Kluwer România. Volumul conține 44 de lucrări, ordonate astfel cum au fost susținute în cadrul conferinței și publicate integral în limbile română și engleză, în cuprinsul cărora au fost abordate probleme privind rolul băncilor centrale în economiile moderne, relațiile dintre băncile centrale și instituțiile de credit sau raporturile contractuale dintre bănci și clienții lor, dar și subiecte conexe dreptului bancar.

Volumul "Probleme juridice in domeniu bancar" contine o parte a comunicarilor prezentate la Conferinta internationala "Probleme juridice in domeniul bancar" organizata de Asociatia Consilierilor Juridici din Sistemul Financiar-Bancar si Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca in perioada 29 octombrie - 1 noiembrie 2008. Problemele prezentate, de maxim interes si actualitate - administrarea riscului juridic, rolul bancii in lupta impotriva infractionalitatii economice, transpunerea in legislatia romana a directivelor comunitare in materia institutiilor de credit, deontologia profesiunii bancare, programul MEBUS, contractele de credit de consum, protectia consumatorului etc. au fost dezbatute de juristi de prestigiu proveniti din sistemul financiar, din banci centrale sau alte autoritati de supraveghere si din banci comerciale romane si straine, de personalitati din domeniul juridic bancar, precum si din mediul academic romanesc.

O caracteristică importantă a sistemului de piaţă este mecanismul dinamic de selecţie prin care unităţi puternice şi eficiente le înlocuiesc pe cele mai puţin eficiente şi prin care produse şi procese noi le înlocuiesc pe cele vechi. Unii întreprinzători şi unele firme nu pot să facă faţă presiunii concurenţei şi părăsesc piaţa, permiţând resurselor de care au dispus să se reorinteze către o utilizare mai eficientă. Conceptul Schumpeterian de „distrugere creativă” înglobează acest dinamism.

Înfiinţarea noilor sisteme în ţările în tranziţie a accentuat procesul de selecţie care a căpătat astfel o importanţă mult mai mare decât în economiile de piaţă mature. Structura economică moştenită era nepotrivită cu un sistem de piaţă şi a trebuit să sufere o schimbare dramatică, fiind necesară transformarea sau închiderea multor întreprinderi şi un masiv proces de restructurare.

Dezvoltarea extensivă a sectorului privat în perioada de început a tranziţiei, precum şi ratele crescute ale intrărilor şi ieşirilor de pe piaţă au subliniat acest mecanism de selecţie.

Obiectivul legii procedurilor de insolvenţă este de a reglementa mecanismul de selecţie. Legea stabileşte procedurile de ieşire de pe piaţă a întreprinderilor falimentare şi reintroducerea activelor lor şi a celorlalte resurse în noi firme şi activităţi. Mai mult, procedurile de insolvenţă conferă asigurarea legală pentru potenţialii creditori şi investitori, conform căreia chiar şi în caz de tulburări financiare sau de faliment vor exista acele procese legale care să împiedice goana dezlănţuită după active şi care să reglementeze distribuirea valorii firmei falimentare între creditorii săi.

După cum am reţinut, bazându-se pe experienţa acumulată în ultimii ani de funcţionare a Legii 64/1995, noul act normativ în materie - Legea nr. 85/2006 este menită să provoace un salt în eficientizarea procedurii de reorganizare şi asigurarea unui echilibru între şansele de redresare prin reorganizare judiciară a comercianţilor insolvenţi şi eliminarea controlată de pe piaţă a comercianţilor neviabili, în acelaşi timp cu creşterea eficienţei economice şi comerciale a procedurii.

În ultimii ani, unul dintre principalele motive de blocaj în desfăşurarea dosarelor de reorganizare judiciară şi de faliment l-a constituit proporţia covârşitoare de cazuri vizând debitori cu o cifră de afaceri redusă şi cu un activ limitat sau chiar inexistent care au fost şi sunt încă trecute prin procedura actuală a legii, extrem de complexă şi care implică angajarea unui volum mare de timp şi de resurse.

Potrivit reglementărilor în vigoare la această dată, acestei categorii de debitori nu li se poate aplica un tratament proporţional cu starea lor de fapt. Experienţa şi impactul economic au arătat faptul că astfel de debitori nu au nici o şansă reală de reorganizare, şi, drept urmare, tendinţa lor de a cere să li se reorganizeze activitatea este doar un artificiu prin care urmăresc amânarea momentului când judecătorul sindic hotărăşte intrarea acestora în faliment, cu consecinţa că restul mediului de afaceri suportă costuri suplimentare antrenate de menţinerea pe piaţă a unor comercianţi neviabili.

Atât relaţiile financiare în general cât şi reglementarea lor juridică în special, prezintă o însemnătate deosebită, întrucât finanţele publice participă, în mod direct, la dezvoltarea socio-economică a societăţii. Prin intermediul finanţelor publice se asigură constituirea, repartizarea şi utilizarea cu eficienţă a banului public pentru sporirea producţiei de mărfuri, dezvoltarea forţelor de producţie, promovarea activităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltarea culturii, învăţământului şi ocrotirii sănătăţii, protecţie socială, protecţie ecologică şi altele.

Prin conţinutul şi rolul său, economia - termen sinonim cu activitatea economică, cu economia reală, reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale. Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii, proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice De-a lungul timpului, a avut loc un amplu proces de diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice, cunoscut sub denumirea de diviziune socială a muncii, care reprezintă procesul obiectiv de desprindere, diferenţiere, separareautonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora, prin funcţiile îndeplinite, ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice.

Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia, distribuţia (repartiţia), circulaţia (schimbul) şi consumaţia.

Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. În funcţie de rezultatele ei producţia poate fi: producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie materială); prestări de servicii - reprezintă acele activităţi care transformă intrările în rezultate specifice, adică bogăţie imaterială (transporturi, activităţi turistice etc.).

Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii.

Circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi schimbul de produse şi servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi. Consumul constă în actele de utilizare a bunurilor economice create, repartizate şi introduse în circulaţie, pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe, fiind ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice.

În cadrul acestui proces au loc numeroase subprocese cum sunt: consumul productiv (intermediar) care constă în consumarea unor bunuri materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii; consumul neproductiv (consum final) reprezentat de consumarea bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale; atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri economice reale.

Pornind de la acest context, pe parcursul analizei principalelor forme de venit în economia de piaţă am considerat necesar a prezenta următoarele categorii economice: salariul, dobânda, profitul, precum şi alte forme de venit care se pot manifesta pe piaţă : renta şi veniturile obţinute din dividende.

Prin urmare, aşa cum am reţinut, între veniturile factorilor de producţie salariul ocupă un loc important, fapt ce îl impune în prim planul teoriei şi practicii economice.

Salariul ca venit al unui factor de producţie - munca, se caracterizează prin aceea că el se obţine de către un om dependent de un anumit agent economic pentru care îşi utilizează munca. Această caracteristică deosebeşte salariul de celelalte forme de venituri ca profit, dobândă şi rentă care sunt obţinute de posesorii celorlalţi factori de producţie şi care nu presupune dependenţa sub aspect juridic sau economic faţă de un alt agent economic.