Raspunderea administrativ-disciplinara a functionarilor publici

Deontologia reprezintă, în sens larg, ştiinţa care studiază obligaţiile şi comportamentul celor care practică o anumită profesie. În cazul funcţiei publice, scopul deontologiei este reprezentat de realizarea eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului.

Eficienţa nu reprezintă numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi, iar obţinerea unei eficiente maxime depinde şi de gradul de conştiinciozitate de atitudinea conştiincioasă faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public. Deontologia funcţionarilor publici reprezintă totalitatea normelor care guvernează comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea statutului său de persoană învestită cu exercitarea prerogativelor de putere publică.

Aşa cum am detaliat pe parcursul lucrării de faţă, trăsăturile care stau la baza conţinutului noţiunii de deontologie a funcţionarilor publici sunt următoarele: deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci, o îmbinare a dreptului cu morala; normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului public; statuarea obiectivă a acestor norme de către societate face referire în primul rând la un cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite oricărui interpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului; aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei.

Astfel, o anumită abordare avea deontologia funcţiei publice într-o anumită orânduire şi o cu totul altă abordare are în momentul de faţă. Această trăsătură poate fi nuanţată şi spaţial, nu numai cronologic, deoarece chiar într-un anumit moment istoric fiecare stat are propria sa reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordării deontologice a funcţiei publice.

Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai teoretic, ci şi unul practic foarte bine determinat. Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice.

Unele precepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică.

Într-un stat de drept, suveranitatea statului se realizează prin organele celor trei puteri: organele puterii legislative, puterii executive şi organele puterii judecătoreşti, astfel încât aceste organe sunt înfiinţate pentru a realiza interesele generale ale societăţii în cadrul suveranităţii statului, interese care sunt privite în mod egalitar, în condiţii de nediscriminare.

Administraţia publică este la fel de veche ca şi statul, deoarece rolul şi funcţiile statului nu s-ar fi putut realiza şi fără desfăşurarea unor activităţi de natură administrativă.

Drepturile funcţionarilor publici sunt prevăzute în Statutul funcţionarilor publici în cadrul Secţiunii 1, din Capitolul V din lege denumit „Drepturi şi îndatoriri”. Drepturile funcţionarilor publici au fost clasificate de doctrină în drepturi care privesc situaţia personală a funcţionarului public (salarizare, concediu, protecţie socială) şi în drepturi specifice funcţiei publice deţinute, indiferent de titular.

În legătură cu drepturile funcţionarilor, acestea pot fi grupate în două categorii:

- drepturi de funcţiune, fiind acele drepturi necesare unui funcţionar de a putea îndeplini funcţia publică cu care a fost învestit.

- drepturi personale, adică acele drepturi oarecum comune tuturor funcţionarilor de stat şi, chiar tuturor celor care depun o muncă, ca de exemplu, dreptul la salariu, dreptul la odihnă, la protecţia muncii etc.

Funcţia publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului public, în general, şi ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat şi perfecţionat de-a lungul tipului atât în jurisprudenţă, cât şi în reglementare, iar acestea pe fondul contribuţiei majore a doctrinei de specialitate care a avut rolul, de cele mai multe ori, de a aduce în prim plan importanţa şi necesitatea unui cadrul legal modern şi eficient cu privire la funcţia publică.

Actualitatea şi necesitatea unui studiu care să vizeze „Factorii de influenţă a funcţionarilor publici” este evidentă dacă avem în vedere rolul pe care administraţia publică în general, şi persoanele învestite în funcţiile publice, în particular, îl au în ansamblul reglementării vieţii sociale în general. Mai mult decât atât, la acest nivel - „regimul juridic al funcţiei publice” vorbim de exercitarea unei funcţii publice ce implică prerogative de putere publică, atribut ce implică exigenţă, corectitudine şi o conduită exemplară a funcţionarilor publici.

Aşa cum voi detalia, schimbările intervenite în structura autorităţilor administraţiei publice şi în mod deosebit a principiilor care le guvernează activitatea, după adoptarea Constituţiei României din anul 1991 (revizuită în anul 2003), au produs transformări de esenţă în planul administraţiei publice, deci implicit cu privire la funcţiile publice şi la statutul funcţionarilor publici. Cadrul reglementărilor cu privire la regimul juridic al funcţiei publice îl regăsim în prezent în Constituţia revizuită în anul 2003 şi în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în anul 2007, modificată după republicare prin: Legea nr. 442/2006; O.U.G. nr. 229/2008; O.U.G. nr. 3/2009 şi prin O.U.G. nr. 37/2009. Modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 a fost impusă şi de necesitatea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Europeană (obiectiv îndeplinit de ţara noastră la data de 1 ianuarie 2007), în scopul creşterii capacităţii administraţiei publice româneşti de a răspunde la nevoile unui mediu complex şi dinamic prin dezvoltarea unui corp al funcţionarilor publici profesionist, stabil şi neutru politic.

Statutul funcţionarilor publici reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi administraţia publică, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale.

Scopul reglementărilor cuprinse în Statutul funcţionarilor publici îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publica centrală şi locală. Prin prisma legislaţiei în vigoare funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome.

Potrivit cadrului legal în materie, principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice se referă la legalitate, imparţialitate şi obiectivitate; transparenţă; eficienţă şi eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetăţean; stabilitate în exercitarea funcţiei publice; subordonare ierarhică.

Societatea actuală cere o forţă de muncă aptă de a produce conform provocărilor schimbării determinate, în principal, de evoluţia tehnologiei. Având în vedere această premisă, discutăm despre dimensiunile educative ale strategiilor de formare profesională, care trebuie să ţină seama de corelaţiile dintre pregătirea profesională şi procesul de recrutare şi selecţie, calitatea pachetelor motivaţionale, managementul carierei etc .

Acţiunea de formare profesională este alcătuită din formarea generală, formarea profesională şi experienţa acumulată în muncă. Indiscutabil, există o diferenţă între formarea generală şi profesională iniţială şi acţiunile post-şcolare - reciclările, reconversiile, activităţile de întreţinere (stagii lingvistice pentru persoanele ce stăpânesc o limbă străină), de odihnă educativă (diverse stagii) sau de angajare socială sau militară. Formarea unui individ începe din familie, trece prin şcoală şi continuă la locul de muncă şi în alte instituţii cu care un angajat are raporturi sociale sau de muncă.

În condiţiile fundamentării activităţii umane pe principiul educaţiei continue, al transformării informaţiilor într-o resursă de bază a firmei şi - mai recent - a conturării organizaţiilor care învaţă, formarea şi perfecţionarea personalului din instituţiile publice, devin prioritate.

Pe fondul apariţiei în anul 2002 a unei noi reglementări în materie contravenţională, trebuie să subliniem că în prezent avem o legislaţie care se doreşte mult mai suplă şi teoretic mai, viabilă. Materia contravenţiilor a fost modificată şi de legea de revizuire a Constituţiei, care scoate din sfera sancţiunilor contravenţionale închisoarea contravenţională.

Asistăm aşadar la o materie care schimbă de la zi la zi, fiind supusă unor modificări cerute de realităţile economice, juridice sau politice. Tocmai de aceea, demersul nostru a încercat să treacă în revistă toate modificările – nu puţine – care au intervenit în dreptul contravenţional.

Lucrarea de faţă a fost structurată pe cinci capitole, după cum urmează:

Capitolul I prezintă istoricul materiei contravenţiilor in România. Astfel se trece în revistă seria de reglementări prin care contravenţiile au ieşit din sfera ilicitului penal pentru a fi calificate ca abateri cu caracter administrativ (dezincriminarea contravenţiilor). Se expune succinct modul prin care si alte state au recurs la un process de dezincriminare a contravenţiilor. Se marchează apoi momentul adoptării primei legi cadru în materie –Legea nr.32/1968 privind stabilirea si sancţionarea contravenţiilor. In ultima parte se prezintă răspunderea contravenţională de lege lata potrivit ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 180/2002. Aceasta defineşte contravenţia si delimitează trăsăturile ei, enunţă subiectele, activ şi pasiv, ale răspunderii contravenţionale, expune cauzele care înlătura raspunderea contravenţională şi prezintă condiţiile în care se prescrie aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

Capitolul II tratează sancţiunile contravenţionale principale: avertismentul, amenda, închisoarea contravenţională şi obligarea la prestarea unei activitati în folosul comunităţii. In cadrul fiecarei categorii se expun definiţia sancţiunii, istoricul aplicarii şi reglementarilor ei, cauzele abrogarii (în cazul închisorii contravenţionale), norme de aplicare precum şi subdiviziuni. Se mai prezintă totodată şi o suită de probleme specifice de ordin practic sau teoretic în ceea ce priveste aplicarea fiecarei sancţiuni. -

Capitolul III tratează sancţiunile contravenţionale complementare.

Capitolul IV se ocupă de procedura contravenţională cu cele patru etape principale ale ei: constatarea contravenţiei, aplicarea sancţiunii contravenţionale, exercitarea căilor de atac şi executarea sancţiunilor contravenţionale.

Capitolul V expune sancţiunile contravenţionale expuse în alte acte normative. -Capitolul VI prezintă concluziile acestei teze.