EBooks - Lucrari in format electronic

Ca o concluzie generală se poate spune că fiecare stat este caracterizat printr-un set de problematici care vizează o relaţie între programele partidelor politice şi interesele alegătorilor.

Din acest punct de vedere partidele sunt diferite, iar în interiorul sistemului de partide, fie el bipartidist sau multipartidist, nu poate exista o omogenitate perfectă între aceste componente sau a sprijinului acordat de alegători.

Două partide politice pot avea aceeaşi pondere electorală la nivel naţional, dar diferenţele date de voturile regionale pot fi semnificative, propunerile sau programele prin care se vor adresa alegătorilor vor fi diferite, ele putându-se transforma în apărătoarele unor interese locale sau minoritare.

Dimensiunile problematicilor sistemelor de partide sunt în chip firesc reprezentate de partidele politice. Programele propuse de acestea sunt un mijloc de a afla direcţia preocupărilor şi solicitărilor privind politicile publice.

Desemnarea reprezentanţilor se face în baza unor criterii care ţin de opţiunile alegătorilor, de comportamentul lor privind valori împărtăşite de grupurile de apartenenţă. Pentru a estima gradul în care aceste dimensiuni există în diferite ţări se poate construi un indice legat de numărul partidelor, purtătoarele acestor problematici. Dificultăţi mai mari pot apărea când aceste problematici sunt însele multidimensionale.

O altă concluzie la care ne-am putea opri ar fi aceea că sistemele de partide sunt efectul a numeroşi factori caracteristici fiecărui stat, ca şi a unor factori socio-economici, ideologici şi electorali.

Cauzele unei anumite componente ale unui sistem de partide sunt în bună măsura multiple, dar foarte important este ca acest sistem să reprezinte valorile democratice fundamentale.

Prin însuşi faptul că partidele politice sunt indispensabile democraţiei şi asigură internalizarea acelor componente valorice de referinţă pe care se întemeiază principiile de organizare şi funcţionare ale sistemului politic, ele reclamă un sens care explică credinţele şi atitudinile agregate ale unei comunităţi sau ale unei naţiuni. Acest proces poate explica un anumit model specific al orientărilor electoratului, denumit pattern. Cultura politică este depozitarul unor tipuri de comportamente, atitudini şi valori politice.

Ansamblul abilităţilor (împuternicirilor) generale sau speciale, conferite de Constituţie celor două Camere ale Parlamentului pentru îndeplinirea rolului său de „organ reprezentativ suprem al poporului român”, formează conţinutul competenţei constituţionale a acestei autorităţi publice.

Competenţa Parlamentului se exprimă în mod material prin exercitarea unor funcţii distincte, dar corelative, care asigură realizarea scopurilor de reprezentare şi decizie legislativă (politica dreptului) pentru care această structură democratică a fost constituită în sistemul organelor de stat.

În literatura juridică de specialitate, potrivit conţinutului lor - derivat din atribuţiile Parlamentului - funcţiile organului reprezentativ suprem au fost sistematizate, după cum urmează:

 legiferarea - adoptarea legilor;

 stabilirea direcţiilor principale ale activităţii economice, culturale, statale şi juridice;

 alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;

 conducerea în politica externă;

 organizarea şi funcţionarea proprie;

 controlul parlamentar.

Prin urmare, concepţiile exprimate în literatura de specialitate românească deduc funcţiile Parlamentului îndeosebi din competenţele generale ale acestuia.

În final, concluzia pe care o formulăm este aceea că activitatea Parlamentului, fiind unitară, nu se poate separa componenta legislativă de cea politică, funcţia de legiferare de cea de control şi aşa mai departe.

Toate funcţiile Parlamentului, indiferent de numărul şi conţinutul conferit fiecăruia, se întrepătrund şi exprimă în modalităţi distincte rolul său de organ reprezentativ suprem al poporului român şi de unică legiuitoare a ţării.

Democraţia, la fel ca mulţi termeni centrali ai politicii (inclusiv politica) este un cuvânt de origine greacă, care combină două cuvinte mai scurte, „demos” şi „kratos”. Demos putea să semnifice întregul ansamblu al cetăţenilor trăind în într-un anumit polis sau cetate-stat, dar putea fi de asemenea folosit pentru a desemna „gloata", „plebea" sau „clasele de jos”.

Kratos putea însemna „putere" sau „cârmuire": cele două noţiuni, nefiind identice. Este perfect posibil să ne imaginăm grupuri sau indivizi care au putere, fără a cârmui efectiv, în sensul oficial, vizibil, al termenului.

Astfel, o democraţie formală, în care poporul sau reprezentanţii lui par să cârmuiască, poate ascunde o distribuţie foarte nedemocratică a puterii reale. Sau invers, un sistem politic în care un monarh sau o aristocraţie conduc în mod formal, poate camufla faptul că puterea reală se află în mâinile poporului. Această ambiguitate a celor doi termeni constituenţi, prezentă chiar de la naşterea conceptului şi realităţii democraţiei are o importanţă permanentă pentru surprinderea sensului şi istoriei sale.

Democraţia însemnă conducerea de către popor sau de către cei mulţi; dar, deoarece cei mulţi erau în acelaşi timp şi săraci, se considera adesea că înseamnă conducerea de către sărăcime, de către plebe. Aristotel este deosebit de clar asupra acestui punct. El nu credea că un stat în care guverna o majoritate bogată putea fi numit în mod corect ca fiind o democraţie.

Francis Fukuyama, sugera că democraţia capitalistă reprezintă stadiul final şi cel mai înalt al dezvoltării instituţiilor politice şi economice umane. Democraţia capitalistă nu a fost încă realizată la scară globală şi poate nu va fi niciodată, dar, cu toate acestea, ea este scopul către care tind şi aspiră toate societăţile aflate pe calea dezvoltării şi modernizării, oricât de înverşunată ar fi opoziţia reacţionarilor, pe de o parte, şi a socialiştilor şi comuniştilor, pe de altă parte.

O asemenea perspectivă istorică a fost în mod clar proiectată ca o alternativă la cea marxistă. Aceasta înfăţişa capitalismul şi democraţia burgheză ca pe nişte dezvoltări provizorii care vor fi eventual depăşite de socialism şi prin dispariţia guvernării şi a statului, aşa cum le cunoaştem acum.

Guvernul este una dintre cele mai vechi instituţii politice româneşti, rădăcinile ei putând fi regăsite încă din perioada feudală, evident cu alt rol, semnificaţie şi statut în societate. De-a lungul timpului executivul din România a cunoscut mai multe denumiri: de guvern - cea mai des uzitată, folosită şi astăzi, de Consiliul de Miniştri, în perioada comunistă.

În România de azi, Guvernul este rezultatul voinţei Parlamentului, expresia raportului de forţe politice din cadrul sau, a majorităţii parlamentare. Preşedintele României, în calitate de şef al statului, după consultări cu liderii partidelor politice parlamentare, la propunerea partidului sau a forţelor politice care deţin majoritatea parlamentară, desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru, care după discuţii, în special cu majoritatea parlamentară, formează Guvernul şi elaborează programul de guvernare.

Lista cu membrii guvernului şi programul de guvernare se dezbat de Parlament în şedinţă comisiei. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, pentru a fi legal constituit şi a funcţiona, Guvernul şi programul său de guvernare trebuie să obţină votul de investitură, „de încredere” din partea Parlamentului. După obţinerea votului, Guvernul depune în faţa preşedintelui jurământul de credinţă, care semnificaţia intrării acestuia în funcţie. Guvernul României îşi desfăşoară activitatea în strânsă legătură şi colaborare cu Parlamentul, dar se afla sub controlul acestuia.

Cu toate acestea, el este un partener major şi important al Parlamentului la actul de conducere social-politic. Guvernul îşi înfăptuieşte programul de guvernare, atribuţiile şi prerogativele sale printr-o serie de funcţii. Astfel, el organizează, coordonează şi conduce politica internă şi externa a ţării, exercitând în această calitate rolul de administrator general al treburilor publice. Mijlocul principal prin care Guvernul îşi exercită atribuţiile centrale şi locale îl constituie aplicarea şi exercitarea legilor. Acest fapt se face atât la nivel central prin ministere, cât şi în plan local prin autorităţile publice teritoriale: prefect, consiliul judeţean, prin instituţiile deconcentrate - primar, consilii locale. Aplicarea în practică a legilor de către Guvern se face prin actele normative care însoţesc legea sau prin elaborarea unor hotărâri de Guvern.

Organizarea, coordonarea şi conducerea activităţii sociale de către Guvern, se face nu numai prin aplicarea şi executarea legii, ci şi prin îndrumarea şi controlul modului de aplicare, de execuţie a acesteia. În acest sens un rol major îl are instituţia prefecturii, unde prefectul este reprezentantul guvernului în teritoriu.

Guvernul nu este numai un simplu executant al politicii Parlamentului, ci participă la elaborarea şi realizarea politicii statale, fapt care se realizează prin iniţiativa legislativă. Prin iniţiativa legislativă, Guvernul îşi pune în practică programul de guvernare, politica sa generală. Orice iniţiativă legislativă este dezbătută şi aprobata de Guvern, iar după ce s-au obţinut toate aprobările şi avizele necesare şi după ce s-au făcut corelaţiile cu legile existente, însoţit de expunerea de motive, proiectul este înaintat Parlamentului.

Emiterea de ordonanţe şi hotărâri constituie un alt atribut important al Guvernului în înfăptuirea actului de conducere social şi reprezintă o delegare, pe care legislativul o face către Guvern. Însă, nici în cadrul acestei activităţi Guvernul nu este independent, ci el este controlat de legislativ printr-o serie de pârghii precum: delegarea Guvernului în vederea emiterii ordonanţelor, care se face de către Parlament printr-o lege specială în care este prevăzut domeniul, perioada emiterii ordonanţelor; orice ordonanţă emisă de Guvern, indiferent de forma ei este supusa aprobării Parlamentului; ordonanţele emise nu privesc domenii ale legilor organice, deci legi de importanţă majoră etc.

. . .

Ca o concluzie generală se poate spune că fiecare stat este caracterizat printr-un set de problematici care vizează o relaţie între programele partidelor politice şi interesele alegătorilor.

Din acest punct de vedere partidele sunt diferite, iar în interiorul sistemului de partide, fie el bipartidist sau multipartidist, nu poate exista o omogenitate perfectă între aceste componente sau a sprijinului acordat de alegători. Două partide politice pot avea aceeaşi pondere electorală la nivel naţional, dar diferenţele date de voturile regionale pot fi semnificative, propunerile sau programele prin care se vor adresa alegătorilor vor fi diferite, ele putându-se transforma în apărătoarele unor interese locale sau minoritare.

Dimensiunile problematicilor sistemelor de partide sunt în chip firesc reprezentate de partidele politice. Programele propuse de acestea sunt un mijloc de a afla direcţia preocupărilor şi solicitărilor privind politicile publice.

Desemnarea reprezentanţilor se face în baza unor criterii care ţin de opţiunile alegătorilor, de comportamentul lor privind valori împărtăşite de grupurile de apartenenţă. Pentru a estima gradul în care aceste dimensiuni există în diferite ţări se poate construi un indice legat de numărul partidelor, purtătoarele acestor problematici. Dificultăţi mai mari pot apărea când aceste problematici sunt însele multidimensionale. O altă concluzie la care ne-am putea opri ar fi aceea că sistemele de partide sunt efectul a numeroşi factori caracteristici fiecărui stat, ca şi a unor factori socio-economici, ideologici şi electorali.

Cauzele unei anumite componente ale unui sistem de partide sunt în bună măsura multiple, dar foarte important este ca acest sistem să reprezinte valorile democratice fundamentale. Prin însuşi faptul că partidele politice sunt indispensabile democraţiei şi asigură internalizarea acelor componente valorice de referinţă pe care se întemeiază principiile de organizare şi funcţionare ale sistemului politic, ele reclamă un sens care explică credinţele şi atitudinile agregate ale unei comunităţi sau ale unei naţiuni. Acest proces poate explica un anumit model specific al orientărilor electoratului, denumit pattern.

Cultura politica este depozitarul unor tipuri de comportamente, atitudini şi valori politice. Omogenitatea sau eterogenitatea etnică, lingvistică, culturală sau religioasă a unei ţări este un alt aspect important, care afectează o anumită dinamică şi structură a unui sistem de partide. Această situaţie va permite diferite tipuri de organizare a partidelor la nivel local, regional sau naţional.

La fel de semnificativ este că putem detecta o parte din cauzele care influenţează numărul partidelor, iar naţionalizarea partidelor şi a sistemelor de partide reflectă o posibila analiză, care pleacă de la cumularea la nivelul sistemului de partide naţional a performanţelor înregistrate în sub-unităţi.

Sistemele de partide din Europa de Vest au dovedit că, încă din anii `80, apariţia de partide politice noi, în general situate la dreapta extremă sau la stânga spectrului prin partidele verzilor (ecologiste), marchează o perioada care corespunde cu o intensificare a clivajului centru/periferie.

 O analiză care să vizeze – „Raportul dintre Preşedinte şi Parlamentul României” este actuală şi de interes având în vedere contextul politic al României, frământat de „lupta” politică dintre cele două autorităţi publice. Din păcate am putea spune, întrucât între Preşedinte şi Parlament ar trebui să existe o colaborarea obiectivă rezultată din necesitatea asigurării unui climat politic favorabil implementării unor decizii esenţiale pentru statul român. Dar, la noi, peste criza economică se suprapune o criză politică care lasă loc doar de „contre”, în contextul în care tema de meditaţie ar trebui să fie găsirea unui spaţiu comun de acţiune, România fiind încă afectată de măsuri dure de austeritate şi aflată în plin proces de reformare.