EBooks - Lucrari in format electronic

Prezenta lucrare îşi propune să ofere o imagine sintetică, referitoare la scopul, funcţiile şi rezultatele semnificative ale celor mai importante organizaţii economice internaţionale, în special Organizaţia Mondială a Comerţului (fosta GATT).

Pentru a înţelege mai bine rolul actual şi viitor al organizaţiilor economice internaţionale a fost important să aruncăm o privire asupra istoricului, respectiv transformărilor suferite odată cu schimbarea climatului economic şi politic internaţional; de asemenea, asupra funcţiilor pe care le au în domeniul lor de activitate şi asupra rezultatelor.

Cele mai multe organizaţii economice internaţionale au fost create după cel de al doilea război mondial, având drept scop eliminarea unor decalaje semnificative între ţări şi de a crea un sistem viabil de drepturi şi îndatoriri internaţionale în domeniul economic.

Experienţa a arătat că dezechilibrele economice au o influenţă foarte mare asupra politicului.

Exemplul citat cel mai des este cel al Germaniei unde după cel de al doilea război mondial, din cauza despăgubirilor de război pe care a trebuit să le plătească, s-a ajuns la o dezbinare socială şi la apariţia fascismului, un dezastru pentru omenire. Din dorinţa de a se evita confruntarea cu astfel de probleme s-a ajuns la înfiinţarea unor instituţii specializate.

Astfel, în Europa a apărut Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi a Comunităţii Economice Europene (CEE) cu scopul asigurării unui cadru adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în diferite momente. Pe lângă aceste instituţii un rol important la jucat şi GATT-ul, Organizaţia Mondială a Comerţului, după 1995, precum şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), toate vizând îmbunătăţirea aspectelor de ordin economic dintre state.

De precizat ar fi faptul că organizaţiile economice internaţionale s-au înfiinţat nu numai la nivelul Europei. Avem în vedere aici Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), care propunea o cooperare economică între Mexic, Canada şi Statele Unite, Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC) etc.

Ambele credite, ipotecar şi imobiliar, pot fi folosite pentru achiziţionarea sau renovarea de locuinţe sau alte bunuri imobile.

Diferenţele dintre cele două tipuri de credite sunt date de trei factori:

 garanţia solicitată;

 mărimea cotei finanţate şi

 asigurările solicitate.

Împrumutul ipotecar se garantează numai cu imobilul finanţat, proprietatea viitoare care se ipotechează în favoarea băncii, iar cel imobiliar se poate garanta cu alte bunuri, cum ar fi proprietatea solicitantului sau a unei alte persoane sau cu depozite colaterale. Prin lege, valoarea garanţiilor trebuie să acopere 133% din valoarea finanţată.

În ceea ce priveşte mărimea cotei finanţate, diferenţele au fost foarte importante pentru cei care doreau să-şi cumpere o locuinţă. În cazul creditului ipotecar, finanţarea era de maximum 75% din valoarea imobilului, fiind obligatorie contribuţia proprie de 25%, constituită ca avans.

În schimb, creditul imobiliar poate fi acordat fără a solicita împrumutatului un avans minim obligatoriu din preţul de achiziţie al imobilului. Astfel, finanţarea în cazul creditului imobiliar poate ajunge până la 95% din valoarea proprietăţii. Trebuie specificat insă că, în ceea ce priveşte condiţiile de acordare, acestea diferă de la bancă, la bancă.

Ca o concluzie generală se poate spune că, creditul ipotecar este varianta cea mai simplă pentru cei care nu au o locuinţă în proprietate şi au suma necesară pentru avans. Variantele existente la unele bănci în cazul creditului imobiliar care nu solicită un avans obligatoriu reprezintă un avantaj, în primul rând pentru cei care au deja o locuinţă şi vor să achiziţioneze o altă proprietate, pe care să o închirieze ulterior, dar nu au suma necesară pentru avans. Aceştia pot să gireze cu apartamentul pe care îl au şi să cumpere locuinţa cu suma obţinută, dar pot să ia creditul şi dacă o altă persoană girează cu apartamentul.

Pe de altă parte, este important deoarece nu presupune înstrăinarea unei locuinţe pentru achiziţionarea uneia mai mari, ci permite ipotecarea acesteia şi obţinerea diferenţei de bani pentru noua investiţie.

În ceea ce priveşte asigurările solicitate, în cazul creditului ipotecar asigurarea de viaţă şi cea a imobilului sunt obligatorii, în timp ce pentru creditele imobiliare unele bănci au devenit foarte permisive, nesolicitând asigurări de viaţă.

Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi economico-sociale, în particular, a afacerilor. Când în acest proces este implicat elementul de extraneitate, vorbim de finanţare internaţională.

În general, finanţarea afacerilor unei firme se poate realiza din două mari categorii de surse: cele proprii, respectiv cele constituite pentru sau rezultate din activitatea economică a acesteia şi cele atrase, respectiv împrumuturile contractate pentru realizarea sau dezvoltarea afacerii; în acest ultim caz, finanţarea este întemeiată pe o relaţie de creditare. Principiile generale care ghidează decizia de finanţare sunt aceleaşi pentru mediul internaţional, ca şi pentru mediul intern.

Totuşi, finanţarea internaţională se distinge printr-o serie de elemente care-i măresc gradul de complexitate. Fenomenul de adaptare este continuu şi se manifestă în ceea ce priveşte modalităţile de obţinere a resurselor necesare desfăşurării activităţii economice. Lipsurile creditului bancar au fost înlăturate prin apariţia altor posibilităţi de obţinere de resurse financiare.

Leasingul s-a afirmat ca metoda de finanţare pe termen mediu şi lung în ultimele decenii, îndeosebi în SUA şi ţările Europei Occidentale. În esenţă, leasingul este o formă de închiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.

Operaţiunile de leasing au devenit o necesitate datorită ritmului rapid al progresului tehnic şi al concurenţei, ritm care devansează posibilităţile de autofinanţare sau de creditare ale agenţilor economici. Acesta presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, şi societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în calitate de cumpărător, şi un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ beneficiar. Operaţiunea este iniţiată de firma care doreşte închirierea produsului şi care se adresează în acest sens societăţii de leasing cu o cerere de ofertă. Societatea de leasing, în urma acceptării cererii, procedează la stabilirea contactului cu producătorul bunului solicitat, în vederea achiziţionării acestuia; în acest proces este implicat direct şi viitorul beneficiar.

Urmează încheierea contractului de leasing şi cumpărarea bunului de către societatea de leasing în vederea punerii lui la dispoziţia beneficiarului. Pentru utilizarea bunului, beneficiarul va plăti societăţii de leasing costul, sub forma de rate eşalonate pe perioada de valabilitate a contractului încheiat. La sfârşitul perioadei de închiriere, beneficiarul are o triplă opţiune: să abandoneze contractul, să-l prelungească, să cumpere bunul la valoarea reziduală.

Leasingul, ca tehnică de credit pe termen mediu şi lung, constituie o ingenioasă operaţie bazată pe disjungerea, pe plan juridic, între dreptul de proprietate şi cel de folosinţă (acordându-i-se acestuia din urmă o consideraţie deosebită, deoarece randamentul aşteptat de la un bun are mai multă importanţă decât dreptul abstract de proprietate asupra unui bun) şi pe distincţia, pe plan fiscal, între amortismente şi ratele chiriei, între capital şi produsul său.

În România, instabilitatea mediului macroeconomic a constituit un impediment pentru buna desfăşurare a activităţii agenţilor economici (în special în cazul întreprinderilor nou înfiinţate), dar şi a băncilor, prin faptul că în condiţii mult prea puţin predictibile, planurile de afaceri ce stau la baza creditării au un grad scăzut de credibilitate din punctul de vedere al finanţatorului.

De asemenea, ponderea încă semnificativă a întreprinderilor ineficiente diminuează gradul de siguranţă a activităţii de creditare. Astfel, întârzierile înregistrate în restructurarea sectorului real fac ca o mare parte dintre agenţii economici să nu fie eligibil pentru acordarea de credite. Existenţa unui cadru legal inconsecvent şi incomplet, precum şi a unor proceduri judiciare şi extrajudiciare pentru recuperarea creanţelor pe calea executării silite, costisitoare şi de lungă durată, are un impact negativ asupra activităţii de finanţare.

În acest context, parteneriatul bancă-client are de suferit, din cauza: 

- lipsei de transparenţă a situaţiei reale a patrimoniului agenţilor economici, ceea ce permite „corectarea” indicatorilor de performanţă aferenţi activităţii acestora în cadrul analizelor de bonitate pentru acordarea finanţărilor solicitate. În acest context trebuie menţionate şi „cosmetizările” realizate ca urmare a anulării/reeşalonării datoriilor întreprinderilor de stat, fără a ţine seama de principii obiective precum competitivitatea; 

- nepromovării principiilor de conducere corporativă; 

- slabei utilizări a instrumentelor specifice managementului riscurilor.

Nu în ultimul rând, nivelul redus de instruire economică şi, în special bancară, al consumatorilor efectivi şi potenţiali de produse/servicii bancare, precum şi pregătirea profesională încă deficitară, ca medie pe sistem bancar, a personalului instituţiilor de credit împiedică realizarea unei comunicări eficiente între cele două părţi.

Astfel, pe de o parte, mulţi agenţi economici cu necesităţi de finanţare nu apelează la bănci decât în ultimă instanţă iar, pe de altă parte, există încă bănci care nu acordă suficientă importanţă aspectelor referitoare la includerea în oferta lor a serviciilor de consultanţă destinate clientelei. Pe ansamblul sistemului bancar, în ceea ce priveşte eficienţa activităţii, au fost necesare după cum am arătat eforturi suplimentare din partea instituţiilor de credit pentru a fi în măsură să facă faţă nivelului de competitivitate din Uniunea Europeană.

Pornind de la cauzele care frânează dezvoltarea produselor/serviciilor bancare şi ţinând cont de trendurile înregistrate pe piaţa financiară internaţională, pot fi totuşi identificate posibile măsuri pentru stimularea activităţii bancare, în general.

O caracteristică importantă a sistemului de piaţă este mecanismul dinamic de selecţie prin care unităţi puternice şi eficiente le înlocuiesc pe cele mai puţin eficiente şi prin care produse şi procese noi le înlocuiesc pe cele vechi. Unii întreprinzători şi unele firme nu pot să facă faţă presiunii concurenţei şi părăsesc piaţa, permiţând resurselor de care au dispus să se reorinteze către o utilizare mai eficientă. Conceptul Schumpeterian de „distrugere creativă” înglobează acest dinamism.

Înfiinţarea noilor sisteme în ţările în tranziţie a accentuat procesul de selecţie care a căpătat astfel o importanţă mult mai mare decât în economiile de piaţă mature. Structura economică moştenită era nepotrivită cu un sistem de piaţă şi a trebuit să sufere o schimbare dramatică, fiind necesară transformarea sau închiderea multor întreprinderi şi un masiv proces de restructurare.

Dezvoltarea extensivă a sectorului privat în perioada de început a tranziţiei, precum şi ratele crescute ale intrărilor şi ieşirilor de pe piaţă au subliniat acest mecanism de selecţie.

Obiectivul legii procedurilor de insolvenţă este de a reglementa mecanismul de selecţie. Legea stabileşte procedurile de ieşire de pe piaţă a întreprinderilor falimentare şi reintroducerea activelor lor şi a celorlalte resurse în noi firme şi activităţi. Mai mult, procedurile de insolvenţă conferă asigurarea legală pentru potenţialii creditori şi investitori, conform căreia chiar şi în caz de tulburări financiare sau de faliment vor exista acele procese legale care să împiedice goana dezlănţuită după active şi care să reglementeze distribuirea valorii firmei falimentare între creditorii săi.

După cum am reţinut, bazându-se pe experienţa acumulată în ultimii ani de funcţionare a Legii 64/1995, noul act normativ în materie - Legea nr. 85/2006 este menită să provoace un salt în eficientizarea procedurii de reorganizare şi asigurarea unui echilibru între şansele de redresare prin reorganizare judiciară a comercianţilor insolvenţi şi eliminarea controlată de pe piaţă a comercianţilor neviabili, în acelaşi timp cu creşterea eficienţei economice şi comerciale a procedurii.

În ultimii ani, unul dintre principalele motive de blocaj în desfăşurarea dosarelor de reorganizare judiciară şi de faliment l-a constituit proporţia covârşitoare de cazuri vizând debitori cu o cifră de afaceri redusă şi cu un activ limitat sau chiar inexistent care au fost şi sunt încă trecute prin procedura actuală a legii, extrem de complexă şi care implică angajarea unui volum mare de timp şi de resurse.

Potrivit reglementărilor în vigoare la această dată, acestei categorii de debitori nu li se poate aplica un tratament proporţional cu starea lor de fapt. Experienţa şi impactul economic au arătat faptul că astfel de debitori nu au nici o şansă reală de reorganizare, şi, drept urmare, tendinţa lor de a cere să li se reorganizeze activitatea este doar un artificiu prin care urmăresc amânarea momentului când judecătorul sindic hotărăşte intrarea acestora în faliment, cu consecinţa că restul mediului de afaceri suportă costuri suplimentare antrenate de menţinerea pe piaţă a unor comercianţi neviabili.