EBooks - Lucrari in format electronic

Europa de astăzi, pornind de la Europa Tratatelor de la Paris, de la Roma, Maastricht, Amsterdam şi Nisa, nu ar fi putut fi concepută fără înţelegerea eforturilor depuse de-a lungul veacurilor de cei care, într-un fel sau altul, au anticipat-o.

O istorie lungă şi grea a apăsat popoarele europene. Intoleranţa şi ambiţii pe plan naţional, presiuni venite din afară, defecte de omogenitate în origini, obiceiuri şi tradiţii, în comportament social-economic, rivalităţi politice, conflicte de interese sunt numai câteva dintre principalele cauze sau marile dificultăţi care au stat în calea doritei unităţi.

Trebuia găsită forma unor asocieri de state:

… în care unitatea şi exclusivitatea marilor decizii politice să fie luate la vârf, în care voinţa comună exprimată în norme juridice să fie aplicată şi executată de o putere centrală în interesul general;

… în care o pluralitate de state independente să cedeze o parte din suveranitatea lor în favoarea unei asemenea puteri, capabilă să poată garanta unitatea politică şi economică a statelor asociate;

…. în care neînţelegerile dintre state să fie aduse spre rezolvare înaintea unei instanţe recunoscută pentru obiectivitatea ei.

Construcţia europeană îşi are originea în voinţa suverană a statelor, concretizată într-un sistem de tratate în care s-au statuat modalităţile de funcţionare, atribuţiile şi răspunderile organelor şi instituţiilor comunitare.

Instituind Comunităţile europene, şi ulterior Uniunea Europeană, statele membre s-au angajat ca obiectivele asumate să fie aduse la îndeplinire prin intermediul unor instituţii specifice, potrivit competenţelor ce le sunt atribuite. Î

n acelaşi timp, statele membre trebuie să acţioneze nu numai în mod colectiv, ci şi individual, în sensul punerii în aplicare a măsurilor ce le privesc.

În ceea ce priveşte intensificarea eforturilor în procesul aderării la Uniunea Europeană, principala preocupare a factorilor de decizie politică şi economică o constituie alinierea la standardele Uniunii, stipulate în aquis-ul comunitar. Pe parcursul anilor s-au conturat exigenţele privind aderarea noilor membri.

Dacă iniţial negocierile de aderare vizau compromisuri de ambele părţi, cu timpul standardele comunitare s-au conturat, devenind din ce în ce mai rigide (aceste standarde vizează în principal economia).

În cazul ţărilor din Centrul şi Estul Europei se vor lua în considerare criterii şi reguli precise, astfel încât politicile lor economice să se alinieze la modelele comunitare.

Obiectivele Uniunii Europene sunt în concordanţă, pe de o parte, cu cerinţele dezvoltării fiecărei ţări membre iar, pe de altă parte, cu exigenţele evoluţiei, în ansamblu, a economiei europene, în contextul unei economii internaţionale marcată de accentuarea fără precedent a proceselor globalizării. Aceste obiective dau posibilitatea înţelegerii viziunii comune a ţărilor membre privind creşterea economică şi politicile comerciale.

Astfel, Uniunea Europeană acţionează pentru:

- promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate activităţilor economice în toate ţările membre;

- creşterea economică durabilă şi neinflaţionistă;

- promovarea unui grad înalt de convergenţă a performanţelor economice;

- un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială;

- creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii;

- promovarea coeziunii economice şi sociale;

- promovarea solidarităţii statelor membre în realizarea obiectivelor de performanţă economică şi expansiune comercială, în beneficiul Uniunii, în ansamblu şi al fiecărui membru al ei, în parte.

Concordanţa intereselor fiecărui stat membru cu obiectivele fundamentale ale Uniunii rezultă şi din principiile care guvernează aducerea la îndeplinire a acestor obiective.

Instituţiile constituie structura acţională cea mai importantă a Uniunii Europene şi sunt în număr de 6 – Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de miniştri), Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, începând cu anul 1988, Tribunalul de primă instanţă, ca instituţie asociată Curţii Europene de Justiţie .

Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care se confruntă instituţiile acesteia. Sistemul instituţional conceput în urmă cu mai bine de 50 de ani prezenta, la acel moment, o coerenţă impusă de realităţi geografice, politice şi juridice mai puţin complexe decât acelea cu care trebuie să se confrunte Uniunea Europeană astăzi. Schimbările care au fost aduse pe parcurs arhitecturii instituţionale europene – pe fundalul etapelor procesului de extindere a Uniunii – nu au fost unele de substanţă. Saltul de la 15 la 25, iar apoi la 27 de membri impunea însă o abordare de fond, cât se poate de pragmatică a ideii de reformă instituţională. La obiectivul redobândirii unei coerenţe instituţionale care să răspundă noilor realităţi geopolitice au contribuit şi încercările de reformă instituţională care au marcat momentele Amsterdam şi Nisa. Totuşi, modificările introduse s-au dovedit insuficiente, astfel încât Convenţia privind viitorul Europei a pus la punct o nouă reformă în materie instituţională concretizată prin „Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa”, tratat care, din păcate nu va mai intra în vigoare, fiind chiar înlocuit în cursul anului 2007 de Noul Tratat de Reformă de la Lisabona, despre care am vorbit chiar în primul capitol al lucrării de faţă.

În prezent, valoarea şi semnificaţia instituţiilor se relevă în conexiunea lor. Aşa cum la nivel naţional principiul separaţiei puterilor nu presupune izolarea acestora unele de altele, tot aşa şi la nivel comunitar, principiul autonomiei nu face de prisos comunicarea dintre instituţii, ci, dimpotrivă, o reclamă. Aceasta, deoarece numai în acest fel ele, fiecare în parte şi toate la un loc, pot să-şi realizeze menirea în viaţa comunitară.

Funcţionalitatea sistemului instituţional comunitar este complexă şi pare greoaie. Complexitatea derivă pe de o parte din specificul instituţiei, iar pe de altă parte din dificultatea problemelor ce se ridică în faţa lor.

Făcând referire la obligaţiile care trebuie îndeplinite pentru asigurarea unei armonizări pe piaţa concurenţială comunitară, Articolul 81 (fost art.85) al Tratatului UE (TUE) prevede că:

„(1) Sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot aduce atingere comerţului dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în interiorul pieţei interne, şi în special cele care:

(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare;

(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;

(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;

(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;

(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.

(3) Cu toate acestea, pot fi declarate ca exceptate de la aplicarea alineatului 1:

– orice acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;

– orice decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;

– orice practici concertate sau categorii de practici concertate care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părţi şi care:

(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

(b) nu dau întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză”.

După cum se poate observa, Tratatul CE introduce principiul interzicerii acelor acordurilor între firme, decizii şi practici concertate, care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în interiorul spaţiului comunitar, şi care sunt susceptibile de a „afecta comerţul între statele membre”. Acordul restrictiv reprezintă un acord între două sau mai multe firme, prin care părţile se obligă să adopte un anumit tip de comportament, prin care sunt ocolite regulile şi efectele concurenţei libere pe piaţă.

Interdicţiile la care face trimitere Art. 81/1 (fost 85) se aplică atât acordurilor orizontale (prin care sunt vizate acţiuni ale unor firme aflate în acelaşi stadiu al producţiei, transformării şi comercializării), cât şi celor verticale (sunt vizate acţiuni ale unor firme aflate în stadii diferite ale procesului de producere şi comercializare, nefiind concurente între ele).

Înţelegerea reprezintă un acord între două sau mai multe firme prin care, unul sau mai mulţi parteneri, sunt obligaţi să acţioneze într-un mod bine definit.

Practica concertată se situează la un nivel inferior înţelegerilor şi reprezintă un proces de coordonare realizat între diferite firme dar care nu se concretizează în încheierea unui acord propriu-zis (nu presupune existenţa unei manifestări de voinţă clar exprimată, ci doar a unei coordonări la nivelul strategiilor comerciale).

Diferenţa între aceste forme de cooperare nu este uşor de realizat, astfel, Comisia se limitează la a face diferenţa între acordurile care intră în zona de aplicare a art. 81/1 şi cele care nu intră în aceste categorii.

Noţiunea de întreprindere a fost definită de către Curtea de Justiţie în hotărârea Höfner şi Elser, din 23 aprilie 1991, pe baza criteriului economic, arătând că, „în contextul concurenţei, noţiunea de întreprindere cuprinde o entitate ce exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entităţi şi de modul său de finanţare”. Activitatea economică, obiectul activităţii întreprinderii, constă în faptul de a oferi bunuri şi servicii pe o piaţă dată. Astfel, au fost considerate activităţi economice: comerţul cu opere de artă sau prestaţiile artistice, gestionarea drepturilor de autor, activitatea de plasament a mâinii de lucru de către un oficiu public, activitatea de expeditor vamal, vânzarea şi repartizarea, de către comitetul de organizare, a biletelor de intrare la o manifestaţie sportivă internaţională etc.

Izvoarele dreptului comunitar european sunt modalităţile specifice prin care regulile de conduită din cadrul structurilor europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre. Acestea se caracterizează nu numai prin diversitate, dar şi printr-o ierarhizare a normelor de drept. În cadrul acestei ierarhii se disting în primul rând izvoarele primare (tratatele constitutive şi modificatoare), cele care fundamentează întreaga ordine juridică comunitară.

A doua categorie de izvoare o reprezintă dreptul derivat (izvoarele derivate), format din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor, fiind deci în prezenţa unui drept „legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Comunitate în şi pentru aplicarea tratatelor).

Izvoarele dreptului comunitar european sunt modalităţile specifice prin care regulile de conduită din cadrul structurilor europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al statelor membre. Acestea se caracterizează nu numai prin diversitate, dar şi printr-o ierarhizare a normelor de drept. În cadrul acestei ierarhii se disting în primul rând izvoarele primare (tratatele constitutive şi modificatoare), cele care fundamentează întreaga ordine juridică comunitară.

Tratatele de la Paris, Roma, Bruxelles, Maastricht, Amsterdam, Nisa şi recentul Proiect de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa au reprezentat tot atâtea trepte ale unui drum victorios, dar nu lipsit de sinuozităţi, de momente de tensiune care au fost în final depăşite, spre edificarea unei ordini de drept europene.

Factorul juridic s-a afirmat în tot acest timp ca un element hotărâtor al construcţiei comunitare, polarizând energiile statelor, găsind formule de compromis – atunci când a fost cazul – pentru ca mersul înainte spre integrare al Europei să fie înfăptuit cu un ceas mai devreme.

În contextul noilor provocări ale valurilor de criminalitate cu care se confruntă toate societăţile în prezent, „justiţia şi afacerile interne” a căpătat, în ultimul timp, dimensiunile unui medicament miraculos care poate oferi soluţia eliminării răului societal.

Acceptarea JAI reprezintă, fără îndoială, expresia unei nevoi fireşti de a trăi şi munci într-un mediu securizat ce este apărat în concordanţă cu propriile noastre dorinţe.

Suplimentar, oamenii chiar îşi doresc să participe la acest proces de administrare a justiţiei şi să simtă că sunt protejaţi de „braţul legii”. Valenţele pozitive îmbrăcate de domeniul justiţiei şi afacerilor interne, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, au constituit „mirajul” care ne-a atras în studierea dimensiunilor conceptuale şi practice ale acestui pilon comunitar…