EBooks - Lucrari in format electronic

Criteriile pentru stabilirea cetăţeniei şi acordarea acesteia sunt prevăzute în legile interne ale statelor.

În legislaţia României, articolul 5 din Constituţie (în forma revizuită în 2003), privind cetăţenia, prevede: „(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea organică; (2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.”

Asadar, legislaţia românească aplică „dreptul sângelui (jus sanguinis), cetăţenia fiind obţinută prin filiaţie. Alte legislaţii naţionale aplică „dreptul pământului” (jus solis), referindu-se la teritoriul pe care s-a născut persoana. Există şi legislaţii care combină cele două criterii.

Libertatea statului de a stabili criteriile si modurile de obţinere a cetăţeniei sale este general admisă, singura limitare a acestei libertăţi operând în cazul când legislaţia privind dobândirea cetăţeniei ar fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice, încălcându-se astfel normele internaţionale privind drepturile omului.

Aşa cum s-a apreciat pe buna dreptate în literatura de specialitate, bunurile culturale reprezintă pentru întreaga comunitate internaţională o importanţă deosebită, în acestea conservându-se un patrimoniu spiritual indispensabil civilizaţiei, ca rezultat al progreselor umanităţii de-a lungul Întregii sale istorii.

De aceea, protejarea bunurilor culturale atât în timp de pace cât şi în situaţii de război a constituit o preocupare constantă a societăţii umane începând din antichitate şi se impune cu atât mai mult în condiţiile vieţii contemporane.

Prezenta lucrare îşi propune să ofere o imagine sintetică, referitoare la scopul, funcţiile şi rezultatele semnificative ale celor mai importante organizaţii economice internaţionale.

Pentru a înţelege mai bine rolul actual şi viitor al organizaţiilor economice internaţionale a fost important să aruncăm o privire asupra istoricului, respectiv transformărilor suferite odată cu schimbarea climatului economic şi politic internaţional; de asemenea, asupra funcţiilor pe care le au în domeniul lor de activitate şi asupra rezultatelor.

Cele mai multe organizaţii economice internaţionale au fost create după cel de al doilea război mondial, având drept scop eliminarea unor decalaje semnificative între ţări şi de a crea un sistem viabil de drepturi şi îndatoriri internaţionale în domeniul economic.

Experienţa a arătat că dezechilibrele economice au o influenţă foarte mare asupra politicului. Exemplul citat cel mai des este cel al Germaniei unde după cel de al doilea război mondial, din cauza despăgubirilor de război pe care a trebuit să le plătească, s-a ajuns la o dezbinare socială şi la apariţia fascismului, un dezastru pentru omenire.

Apariţia dreptului mării a fost determinată, de-a lungul timpului, de interesele - sub aspect economic, de navigaţie, comunicaţie şi apărare - ale statelor şi a evoluat odată cu dezvoltarea societăţii internaţionale. Astfel, de la celebrul Consolato del Mare (secolul XIV-lea), care a codificat o serie de norme cutumiare, enunţând pentru prima oară principiul libertăţii de navigaţie, în timp de război, pentru vasele neutre, până la veritabila Convenţie de la Montego Bay din 1982, reglementările privind regimul juridic al spaţiilor maritime şi al solului şi subsolului acestora s-au extins şi diversificat, dobândind dimensiuni şi valenţe noi.

Dezvoltarea dreptului mării a fost influenţată şi de frecventele confruntări între interesele anumitor state şi grupuri de state. Astfel că disputa apărută, la începutul secolului XVII în doctrină, între susţinătorii teoriei „mării deschise” şi cei ai „mării închise” reprezenta, de fapt, conflictul de interese între statele dezvoltate care doreau să-şi însuşească zone întinse din spaţiile marine şi alte state care militau pentru folosirea mării libere de către toate statele.

În timp, interesele divergente ale statelor s-au accentuat; unele state riverane pledând pentru extinderea mării teritoriale în detrimentul mării libere, în timp ce alte state pentru limitarea şi stoparea dreptului statelor de a revendica noi zone marine, lăsând spaţiu larg de acţiune principiului libertăţii mării libere.

După cel de-al doilea război mondial a început o adevărată „ofensivă” a unor state riverane asupra spaţiilor maritime - unele dintre acestea dependente în grad înalt de resursele mării - marcată de extinderi ale mării teritoriale de la 3 mile la 6 ori la 12 mile sau chiar la 200 de mile de către unele state latino americane.

Într-un asemenea context, a avut loc o primă etapă a codificării dreptului mării în cadrul a patru convenţii adoptate, la Geneva în 1958, urmată de o nouă etapă care pe parcursul unor negocieri susţinute şi îndelungate a reuşit să „producă” un nou drept al mării, consacrat într-o singură convenţie, adoptată la Montego Bay în 1982 şi considerată „Constituţia Oceanelor”.

Pe parcursul lucrării am avut în vedere, în mod special, unele aspecte în domeniul dreptului mării şi mai ales asupra zonelor de jurisdicţie naţională care - cum este şi firesc - au fost cele mai sensibile şi susceptibile zone în procesul de extindere graduală a suveranităţii ori a unor drepturi suverane ale statelor asupra unor spaţii întinse ale mării libere. În prezent, când dreptul mării nu numai că tinde să devină o ramură a dreptului internaţional într-o serie de domenii conexe, unele chiar tehnice, abordarea zonelor marine de jurisdicţie naţională presupune, mai mult ca oricând, profesionalism, cunoştinţe temeinice în materie, precum şi cunoştinţe de geografie economică, de biologie maritimă, geologice şi morfologice indispensabile pentru înţelegerea problemelor generate de delimitarea diferitelor spaţii marine, ca şi de explorarea, conservarea şi exploatarea resurselor acestor zone şi de protecţia mediului marin.

În lucrarea de faţă, având în vedere titlul temei, ne-am oprit în mod special asupra soluţiilor de jurisprudenţă reţinute de Curtea Internaţională de Justiţie în materia delimitării spaţiilor marine, soluţii care, de altfel, sunt demne de reţinut în contextul în care, în prezent, este în curs de soluţionare litigiul dintre România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental în Marea Neagră. Totodată, din cele avute în vedere pe parcursul lucrării se poate vedea rolul covârşitor pe care l-a avut Curtea Internaţională de Justiţie în conturarea unui adevărat „Drept al mării”.

În concluzie, rolul necontestat şi influenţa covârşitoare a jurisprudenţei Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga în această materie dar şi interesele în creştere ale statelor în privinţa reglementării şi recunoaşterii tuturor revendicărilor maritime în temeiul noului drept al mării, pun într-o perspectivă nouă pentru dreptul internaţional rolul reglementării jurisdicţionale a diferendelor.

Curtea Penală Internaţională (C.P.I.), cunoscută în literatura de specialitate şi ca Tribunalul Penal Internaţional, a fost creată ca instituţie jurisdicţională permanentă, cu competenţă obligatorie pentru statele-părţi la Statutul acesteia. Jurisdicţia acesteia este complementară jurisdicţiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări, se poate spune că aceasta a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor diplomaţiei şi dreptului diplomatic dar şi a structurii instituţionale interne a statului menită să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi.

Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă. Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Adaptabilitatea la schimbare a fost dintotdeauna un certificat de excelenţă pentru Fondul Monetar Internaţional. Atenţia F.M.I. rămâne concentrată asupra politicilor macroeconomice care favorizează o creştere susţinută. Dar, ca răspuns la o nevoie demonstrată de recentele crize financiare, Fondul Monetar Internaţional pune în prezent un accent mai mare pe dezvoltarea unor sisteme financiare mai sănătoase, pe o bună administrare şi transparenţă.

Relaţiile consulare, deşi reglementate de dreptul internaţional, au un specific deosebit, ele neintrând decât parţial sub incidenţa acestuia (dreptului internaţional) şi anume, numai în ceea ce priveşte aspectul formal. În privinţa conţinutului, acesta este de drept intern, pentru că funcţiile sunt de drept intern. Prin natura lor, actele consulare sunt destinate a produce efecte în ordinea juridică internă (a statului trimiţător, a unui stat terţ sau chiar a statului de reşedinţă).

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

Împreună cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte – Pactul privind drepturile civile şi politice şi Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale şi cele două Protocoale facultative formează, aşa cum sunt denumite de către specialiştii în domeniu - „Carta Internaţională a Drepturilor Omului”.

După cum se poate observa din întreg parcursul lucrării, documentele internaţionale amintite mai sus nu sunt nicidecum singurele care urmăresc garantarea drepturilor omului, iar în acest scop, în Capitolul III al lucrării de faţă am analizat, cu titlu de exemplu, câteva dintre cele mai semnificative convenţii elaborate sub egida O.N.U. care ocrotesc fie în mod colectiv anumite categorii de persoane – femei, copii etc., fie se referă la un singur drept – cum este Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid.

Interesul pentru această temă a lucrării a pornit din faptul că, după o privire mai atentă, se poate conchide că drepturile omului sunt sau trebuie să fie piatra unghiulară a oricărei politici nu numai în domeniul dreptului ci şi social, economic, cultural etc. Importanţa promovării drepturilor omului este dată şi prin îndelungile discuţii purtate recent, atât în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, dar şi la nivelul Uniunii Europene, în special după atentatele teroriste din martie 2004, din Spania.