EBooks - Lucrari in format electronic

În primul rând trebuie să subliniem că prezumţia de nevinovăţie reprezintă o regulă de bază în desfăşurarea procesului penal şi, în acelaşi timp, prin implicaţiile pe care le are, unul din drepturile fundamentale ale omului. Aşa se explică înscrierea acestui principiu într-o serie de documente de drept internaţional care vizează drepturile fundamentale ale fiecărei persoane.

Prezumţia de nevinovăţie în legislaţia noastră îşi găseşte consacrarea în art. 23 pct. 3 din Constituţia României şi în art. 52 şi 66 din Codul de procedură penală.

Art. 23 alin. 8 din Constituţie prevede că „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 din Codul de procedură penală, “orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”. Tot astfel, Codul de procedură penală stipulează că învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Pornind de la aceste reglementări, prezumţia de nevinovăţie se înfăţişează ca o garanţie, protejând persoana implicată într-o cauză penală, oferindu-i acesteia posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc. În virtutea acestei reguli, persoana împotriva căreia s-a dispus începerea urmăririi penale este prezumată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Realizarea în cele mai bune condiţii a obiectului urmăririi penale face necesară cunoaşterea de către organele de urmărire penală a tuturor infracţiunilor şi intervenţia lor imediată pentru a obţine probele necesare în baza cărora să se rezolve temeinic şi legal tragerea la răspundere penală a tuturor infractorilor, şi să apere de constrângere pe cei nevinovaţi. Sesizarea imediată corespunde necesităţii de operativitate care trebuie să stea la baza activităţii de descoperire a autorului unei infracţiuni.

Reacţia imediată a organului, de urmărire penală depinde, în cadrul unei proceduri judiciare, de rapiditatea cu care se ia hotărârea de a se începe activitatea de urmărire, concretizată într-un act procesual. E şi motivul pentru care C. proc. pen. prevede ca act iniţial şi constitutiv al urmăririi penale dispunerea începerii urmăririi penale de către organul competent, act de dispoziţie consemnat într-un proces verbal sau rezoluţie.

În procesul penal al unor state de drept condamnarea pe nedrept a unor persoane se întâlneşte foarte rar, existând un sistem amplu de garanţii procesuale care împiedică o asemenea situaţie. Scopul procesului penal este de a pedepsi numai pe cei vinovaţi, în frontispiciul codului de procedură penală fiind înscrisă ideea ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Toate regulile de bază şi întreaga organizare a procesului penal se polarizează în jurul acestui deziderat major al actului de justiţie. De asemenea, gradul de pregătire profesională a celor chemaţi să înfăptuiască justiţia penală în statul modern reduce la minimum riscul producerii unei erori judiciare.

Umanismul profund al dreptului nostru reclamă însă şi reglementarea acelor modalităţi procesuale prin care, în ipoteza puţin probabilă a unui act de injustiţie, cel condamnat pe nedrept să aibă posibilitatea obţinerii cât mai neîntârziate a reparaţiilor cu care societatea îi este datoare. Este vorba desigur de acele aspecte la care există posibilităţi obiective de reparare (de exemplu redarea timpului cât persoana a fost nedrept privată de libertate este obiectiv imposibilă).

Faza urmăririi penale este cuprinsă între două momente bine marcate în timp, şi anume, între momentul începerii urmăririi penale şi momentul dispunerii uneia dintre următoarele soluţii:

- trimiterea în judecată;

- scoaterea de sub urmărire penală;

- încetarea urmăriri penale;

- clasarea cauzei penale.

În ceea ce priveşte etapa terminării urmăririi penale, aceasta nu se confundă cu epuizarea respectivei faze procedurale. Aceasta înseamnă că terminarea urmăririi penale, aşa cum este reglementată în art. 255-260 C. pr. pen. , nu semnifică epuizarea urmăriri penale ca fază a procesului penal, ci doar terminarea activităţii de urmărire de către organele de cercetare penală.

Epuizarea fazei de urmărire penală are loc prin trimiterea în judecată efectuată de procuror. Tot astfel, urmărirea penală, aşa cum am arătat, se poate stinge prin scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi în cauză, însă, terminarea urmăririi, în sensul folosit la denumirea instituţiei nu are în vedere aceste situaţii.

În actualul Cod de procedură penală, urmărirea penală este simplificată, fiind încredinţată organului de urmărire penală: procurorului şi organelor de cercetare penală. Faţă de reglementarea anterioară anului 1969, actuala reglementare a urmăririi penale oferă acesteia eficienţă şi operativitate, constituind, totodată, un cadru legal în care se înscriu o suită întreagă de garanţii ale realizării dreptului de apărare.

De asemenea, între dispoziţiile generale privind urmărirea penală se înscrie reglementarea referitoare la organele care realizează activitatea cuprinsă în obiectul urmăririi penale. Potrivit art. 201 C. pr. pen., modificat prin Lege nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale , urmărirea penală se efectuează de către procuror şi de către organele de cercetare penală.

Necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunilor a condus la instituirea regulii potrivit căreia declanşarea şi desfăşurarea procesului penal se face din oficiu. În acest sens, în dispoziţiile art. 2 alin. 2 C. pr. pen. se arată că actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când legea dispune altfel. Instituţia plângerii prealabile se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialităţii şi constă în posibilitatea oferită de lege persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului.

Declanşarea procesului penal a fost lăsată, în anumite cazuri, la aprecierea persoanei vătămate datorită gradului redus de pericol social pe care-l prezintă anumite infracţiuni. Alteori, deşi infracţiunile pentru care legea prevede necesitatea plângerii prealabile a persoanei vătămate au un pericol social ridicat, desfăşurarea procesului penal, prin publicitatea pe care ar genera-o, ar putea reînnoi suferinţele persoanei vătămate sau ar da naştere la diferite conflicte între persoane care fac parte din aceeaşi familie sau din acelaşi mediu social. Plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor interese sociale privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal.

Plângerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. În primul rând, constituie o încunoştinţare a organelor judiciare cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi, în al doilea rând, plângerea prealabilă dă expresie voinţei persoanei vătămate ca acea infracţiune să fie urmărită sau judecată, ridicând astfel impedimentul ce s-ar opune activităţii procesual penale. În urma acestei manifestări de voinţă, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată poate dispune declanşarea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Fiind reglementată atât pe planul dreptului material (art. 131 şi 132 din C.p.), cât şi pe planul dreptului procesual penal (art. 10 lit. f, art. 279-286, art. 362 lit. c şi art. 479 alin. 2) şi având în vedere consecinţele sale pe planul răspunderii penale şi ale desfăşurării procesului penal, plângerea prealabilă are o natură juridică mixtă. Instituţia plângerii prealabile se înfăţişează atât ca o condiţie de pedepsibilitate, cât şi ca o condiţie de procedibilitate. În acest sens, pe planul dreptului penal, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 C.p.), iar pe planul dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este reglementată ca o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 lit. f). Strâns legate de instituţia plângerii prealabile, în Codul penal (art. 131 alin. 2 şi art. 132) şi Codul de procedură penală (art. 10 lit. h) sunt reglementate retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor.

Aceste două instituţii, care au, ca şi plângerea prealabilă, un caracter mixt, permit persoanei vătămate să decidă asupra continuării procesului penal. Împăcarea părţilor poate fi definită ca o manifestare bilaterală de voinţă a părţii vătămate şi a făptuitorului făcută cu intenţia de a stinge conflictul născut între ele ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

Plângerea prealabilă este şi un act de sesizare a organelor judiciare, dar ea se deosebeşte de plângere ca modalitate de sesizare a organelor de urmărire penală. În timp ce plângerea prealabilă este un act de sesizare care constituie, în acelaşi timp, şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, plângerea este numai un act de sesizare.

Ca deosebire între cele două instituţii poate fi evidenţiat şi faptul că plângerea prealabilă este unicul act de sesizare prevăzut de lege pentru unele infracţiuni, în timp ce plângerea ca act de sesizare a organelor de urmărire penală poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu.

Un ultim aspect diferenţial pe care-l subliniem între plângere şi plângerea prealabilă constă în faptul că, în cazul plângerii în procesul penal declanşat, acţionează cu toate valenţele sale principiul oficialităţii, în timp ce în procesul penal declanşat ca urmare a unei plângeri prealabile principiul oficialităţii este ştirbit prin posibilitatea pe care o are persoana vătămată de a-şi retrage plângerea prealabilă sau de a realiza împăcarea cu învinuitul sau inculpatul.

În materia analizată, în perspectiva adoptării unui nou Cod de procedură penală, ar putea fi avute în vedere următoarele de exemplu, următoarele aspecte: propunerea ca pentru art. 210 C. pen., plângerea să se adreseze organelor de cercetare penală şi nu instanţei de judecată, deoarece trebuie să se efectueze unele acte de cercetare penală pe care instanţa le poate realiza mai greu şi cu întârzieri (de exemplu, cercetarea la faţa locului, reconstituiri, percheziţii etc.).

În procesul penal, activitatea de probaţiune ocupă un loc central. Pentru a lua o hotărâre care va influenţa viaţa unor persoane, magistratul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei şi să fie convins că soluţia pe care o adoptă este singura corectă. Or, această decizie - de a trimite sau nu în judecată, ori de a condamna sau achita o persoană - este fundamental determinată de activitatea de probaţiune.

Desigur că răspunderea organului judiciar - procuror sau judecător -, în funcţia sa de administrare a justiţiei, este pe măsura importanţei şi a complexităţii muncii pe care o desfăşoară. De acurateţea cu care magistratul va şti să conducă probaţiunea în procesul penal şi de sinceritatea şi spiritul de răspundere cu care va aprecia toate probele înfăţişate va depinde, în mod direct, justeţea hotărârii sale finale, cu toate implicaţiile sale. Vinovăţia sau nevinovăţia celui suspectat că ar fi comis o faptă penală nu poate reieşi decât din probe.

Pe cale de consecinţă, însuşi scopul procesului penal, acela ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat, în funcţie de atenţia şi corectitudinea cu care cel în drept să o facă se achită de dificila sarcină pe care legiuitorul i-a încredinţat-o: administrarea şi aprecierea probelor. În materia probaţiunii, în literatura de specialitate se fac două distincţii: în primul rând, se deosebeşte activitatea de administrare a probelor, de cea de apreciere a lor; în al doilea rând, există conceptul de probe şi cel de mijloace de probe. De asemenea, mai pot fi făcute şi alte delimitări, specifice activităţii de probaţiune.

Astfel, sunt studiate şi definite: instituţia obiectului probaţiunii, în care se deosebesc faptul principal de faptele probatorii, faptele similare de cele auxiliare, prin toate acestea înţelegându-se ce anume trebuie dovedit într-un proces penal, pentru ca soluţia pronunţată în final să fie legală şi temeinică; tot aici se face trimitere la faptele şi împrejurările care nu pot forma obiect al probaţiunii într-o cauză penală; concludenţa şi utilitatea probelor este un alt domeniu important în cadrul probaţiunii; noţiuni ca sarcina probei (ori dispensa ei), principii ca prezumţia de nevinovăţie a învinuitului sau inculpatului, ca să nu mai vorbim de o serie de criterii folosite pentru clasificarea probelor - în învinuire sau în apărare, imediate şi mediate, ori directe sau indirecte - se regăsesc în tot atâtea laturi distincte ale activităţii, atât de complexe, de probaţiune.

În ceea ce priveşte procesul penal, trebuie făcută precizarea că rolul acestuia este acela de a intermedia între săvârşirea faptei şi ispăşirea pedepsei. Va trebui să suporte privaţiunile pe care le incumbă lipsirea de libertate şi izolarea în penitenciar, cel sau cea care, în urma unei proceduri judiciare, se dovedeşte că a comis, cu vinovăţie, o faptă prevăzută de legea penală. Pentru a se ajunge la această finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul judiciar - procuror sau judecător - are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuşi să afle adevărul cu privire la faptă şi la persoana care a comis-o, cu alte cuvinte pentru ca adevărul judiciar - împrejurările cauzei aşa cum se regăsesc în dosar, mai precis aşa cum au fost reţinute în hotărârea penală - să coincidă cu adevărul pur şi simplu - adică faptele, aşa cum au avut loc în realitate.

Legiuitorul român a stabilit că nu orice tip de instrument juridic este de natură să ofere un anumit grad de siguranţă că această coincidenţă (între adevărul judiciar şi adevărul pur şi simplu) va surveni şi că astfel, în urma procesului, se va pronunţa o soluţie justă. Datorită relativităţii mijloacelor pe care omul le are la îndemână pentru a avea acces la realitatea imediată, legiuitorul a indicat, în Codul de procedură penală, doar câteva modalităţi, denumite mijloace de probă, dispunând că numai prin intermediul lor este permisă relevarea unei probe, a unei dovezi, din care să rezulte o împrejurare aflată în legătură cu fapta dedusă judecăţii.

Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră, etc.

Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat. Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale în acest sens.

Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei.

Ministerul Administraţiei şi Internelor este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar. Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală).

De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate. În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.

Legea română - cadru în domeniu este Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 şi recent, prin Legea nr. 222/2008, despre care am vorbit pe larg pe întreg parcursul lucrării de faţă. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca lege-cadru care reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă judiciară internaţională în materie penală a reprezentat, la momentul adoptării, un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene.

La elaborarea acesteia a fost avută în vedere legislaţia comunitară în vigoare la acea dată, precum şi instrumentele Consiliului Europei în domeniu care fac parte din acquis-ul comunitar. Evoluţia permanentă a acquis-ului comunitar în domeniul cooperării judiciare în materie penală, precum şi constatarea, în aplicarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală de către judecători, procurori, poliţişti şi reprezentanţii direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei, a existenţei unor reglementări perfectibile, au impus modificarea şi completarea acestui act normativ.

Astfel, luând în considerare propunerile practicienilor şi urmărind armonizarea deplină cu normele comunitare în domeniu, Ministerul Justiţiei a elaborat proiecte de modificare a legii care au devenit Legea nr. 224/2006, respectiv Legea nr. 222/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Toate aceste modificări au fost avute în vedere pe parcursul lucrării de faţă unde am încercat, totodată, să formăm o imagine cât mai completă asupra subiectului analizat.

În Declaraţia Universală a drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1948, a fost inclus, printre drepturile fundamentale ale omului, şi dreptul de apărare. Tot astfel, art. 14 pct. 3 lit. d din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asistenţa unui apărător. Art. 6 al C.E.D.O., garantând dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă, precizează, între altele, că persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de „timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”.

 Recunoscând ca legitimă o asemenea consacrare a dreptului de apărare, Constituţia ţării noastre, adoptată în anul 1991 şi revizuită în anul 2003 înscrie, în art. 24, dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Aşadar, în art. 24 din Constituţie, se stipulează că „dreptul la apărare este garantat” şi că „părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, fiind prevăzute şi garanţiile corespunzătoare pentru realizarea acestuia.

Astfel, art. 23 alin. 8 din Constituţie inserează o serie de garanţii (dreptul reţinutului sau arestatului de a i se aduce la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen, numai în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu). Codul de procedură penală, fiind legea de bază care disciplinează desfăşurarea procesului penal, înscrie, între regulile de bază ale acestei activităţi sociale, garantarea dreptului de apărare.

În acest sens, în art. 6 se arată că dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze de îndată şi înainte de a-l audiat, pe învinuit sau pe inculpat despre dreptul de a fi asistat de un apărător.

Totodată, potrivit art. 171 alin. 1 Cod procedură penală, învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de un apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept. În completare, alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol se referă la cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Din conţinutul acestor texte de lege se desprinde concluzia că asistenţa juridică excede cadrul unui drept subiectiv prin aceea că învinuitul sau inculpatul nu are posibilitatea de a renunţa la apărător în situaţiile prevăzute de lege - art. 171 alin. 2 şi 3. Asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului reprezintă o cerinţă fundamentală a desfăşurării procesului penal, întrucât chiar şi în situaţia în care inculpatul arestat preventiv declară că refuză să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu şi că renunţă la serviciile acestuia, preferând să se apere singur, organul judiciar nu poate să dea curs opţiunii acestuia.

Pe lângă cazurile de asistenţă juridică obligatorie comune atât urmăririi penale, cât şi judecăţii, s-au prevăzut cazuri suplimentare de asistenţă juridică obligatorie în cursul judecăţii, când s-au săvârşit infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă de 5 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Aceste dispoziţii legale se aplică indiferent de modul în care a fost sesizată instanţa de judecată şi indiferent dacă, în cauză, se reţin circumstanţe atenuante, care ar putea duce la scăderea pedepsei sub limita de 5 ani. Potrivit art. 172 alin. 1 C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii.

Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului. încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului. In cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta, iar actul este semnat şi de apărător. Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se confidenţialitatea convorbirilor. Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost acceptate.

Aşa cum am arătat Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 Cod procedură penală, subliniind în acest sens că modificând şi completând Codul de procedură penală, Legea nr. 356/2006, în art. I pct. 99, a dat art. 172 alin. 1 un alt conţinut, şi anume: „În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii”. Textul alin. 1 al art. 172, înainte de a fi modificat, avea următorul conţinut: „În cursul urmăririi penale apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii”. Curtea a constatat că modificarea adusă art. 172 alin. 1 constă în introducerea în textul legii a următoarei sintagme: „care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului”. Aceasta este partea de text care, raportată la art. 24 din Constituţie, se constată că este o condiţionare şi o restrângere a dreptului apărătorului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală privindu-l pe învinuitul sau inculpatul căruia îi asigură apărarea şi, prin aceasta, este o restrângere şi o limitare a însuşi dreptului la apărare.

Tot astfel, Curtea Constituţională a observat că şi prevederile art. 173 alin.(1) din Codul de procedură penală au fost modificate şi completate prin aceeaşi Lege nr. 356/2006, prin art. I pct. 101, şi în acelaşi sens în care au fost modificate şi completate prevederile art. 172 alin.(1) din Codul de procedură penală, cu aceeaşi condiţionare şi limitare a dreptului la apărare pentru celelalte părţi din procesul penal. 

. . .

Infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă reprezintă o infracţiune de mare complexitate şi varietate pe care teoreticieni ca: Tanoviceanu, Dongoroz, Bulai, Filipaş, Mitrache, Nistoreanu, Dobrinoiu şi alţii au tratat-o în complexitatea ei încercând a-i reda importanţa şi aplicaţia, arbitrarul de care se face uz în multe cazuri, arbitrarul pe care aceşti coloşi ai doctrinei penale l-au incriminat şi dezavuat.

De altfel această infracţiune ar trebui să fie luată în colimator şi nu în sensul banalului ce caracterizează o societate bolnavă prin mentalităţile ei şi în modul de reacţie. În realitate această infracţiune nu reprezintă decât un subiect tabu, un subiect la care nu se face referire decât la ştirile serii, subiect care este evitat cu o spastică nonşalantă şi contestat pe motivul că „instituţiile statului nu greşesc niciodată”.

Nu de puţine ori drepturile conferite cetăţenilor sunt cu stricteţe „călcate în picioare”, reglementările privind relaţia individ-stat din diferitele coduri, constituţii, legi organice sau ordinare, hotărâri de guvern sau ordonanţe nefiind decât obiectul unor „panacee” administrate pe cale mentală individului care nu de puţine ori se vede ameninţat, stigmatizat, blazat, violat în drepturile pe care acelaşi stat i le conferă.