Redactia Lucrari.ro

În ceea ce priveşte efectele contractului de vânzare-cumpărare, am dezvoltat obligaţiile ce rezultă din contract pentru fiecare dintre părţi, insistând îndeaproape asupra obligaţiilor principale, adică: obligaţia de predare a bunului, obligaţia accesorie predării şi obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi pentru viciile ascunse ale lucrului vândut - în privinţa vânzătorului, iar în sarcina cumpărătorului - obligaţia privind plata preţului, cea privind luarea în primire a lucrului vândut şi obligaţia de suportare a cheltuielilor vânzării.

Dificultăţile de care ne-am lovit în elaborarea acestei lucrări vin din lipsa unor reglementări exprese sau insuficienţei textelor de lege. Mai concret, ne referim la acele situaţii în care legea arată „numai pe jumătate” ce trebuie să facă părţile care încheie un contract de vânzare-cumpărare.

De exemplu, în cazul nerespectării legii, în unele situaţii, nu se prevede sancţiunea aplicabilă, ceea ce este de natură a da naştere unor greutăţi atât din punct de vedere practic, având în vedere aici situaţia în cazul unui litigiu, cât şi din punct de vedere teoretic, părţile neînţelegând situaţia lor juridică şi de aici consecinţele ce ar putea rezulta şi care ar putea fi lezionare pentru ele.

Această dilemă nu este rezolvată nici în literatura de specialitate, pentru că nici la acest nivel nu există o inspiraţie unitară în ceea ce priveşte acest domeniu.

Aşa cum am arătat pe parcursul acestui studiu, în sistemul nostru de drept, viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (viclenia) şi violenţa, iar pentru anumite acte juridice şi pentru anumite persoane fizice şi leziunea. Lucrarea de faţă tratează însă numai primele două vicii de consimţământ - eroarea şi dolul, vicii care, de altfel, sunt şi cele mai grave.

Eroarea în general este o falsă imagine, o falsă cunoaştere şi reprezentare a realităţii concrete pe care şi-o face partea (părţile) cu privire la încheierea unui act juridic.

Referitor la dol, ca viciu de consimţământ, reţinem că acesta constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un act juridic.

Spre deosebire de eroare, unde falsa reprezentare a realităţii este spontană, în cazul dolului falsa reprezentare este provocată prin mijloace viclene de către cealaltă parte.

Exproprierea înseamnă trecerea forţată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică.

Întrucât exproprierea pentru cauză de utilitate publică este o excepţie de la principiul constituţional al caracterului absolut şi inviolabil al dreptului de proprietate privată şi reglementarea de principiu a exproprierii este făcută tot de Constituţie în art. 44 alin. 3, text care prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire".

În vederea realizării unor lucrări care servesc unor utilităţi publice şi ţinând seama de caracterul de excepţie conferii de Constituţia României şi de Codul civil cedării prin expropriere a dreptului de proprietate privată, a cărui protecţie se realizează, de altfel, prin garantarea şi ocrotirea sa de către lege, în mod egal, indiferent de titular, a fost adoptată Legea nr. 33/1994, care cuprinde dispoziţii de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, cât şi apărarea dreptului de proprietate privată.

Contractul de vânzare-cumpărare este acel contract în baza căruia o persoană, numită vânzător, strămută (transferă) şi garantează altei persoane, numi cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori drept creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice, cumpărătorul obligându-se în schimb a plăti vânzătorului o sumă de bani, numită preţ.

Prin urmare, observând definiţia, rezultă că vânzarea-cumpărarea este, în sistemul dreptului nostru un contract translativ de proprietate, ceea ce înseamnă că de regulă, odată cu încheierea contractului operează transmiterea proprietăţii de la vânzător la cumpărător (art. 1295 C. civ.). Acest efect al contractului de vânzare-cumpărare implică, ca o premisă necesară, proprietatea vânzătorului asupra lucrului vândut.

O operaţiune juridică anormală, întâlnită însă în practica judiciară, o reprezintă vânzarea lucrului altuia. O astfel de operaţiune este efectuată în cunoştinţă de cauză de ambele părţi, sau în împrejurări în care atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul ori numai unul din ei nu ştia că bunul vândut aparţine altei persoane.

Instituţie clasică a dreptului civil, garanţia pentru evicţiune a evoluat în timp, fiind continuu cizelată de jurisprudenţă şi doctrină, pentru a putea răspunde mai bine nevoilor prezentului. Din această perspectivă, o analiză la zi, în lumina ultimelor soluţii jurisprudenţiale şi comentarii doctrinare, nu este câtuşi de puţin lipsită de interes, cu atât mai mult cu cât legislaţia noastră este într-o permanentă schimbare, impusă atât de evoluţia raporturilor juridice, cât şi ca urmare a necesităţii alinierii legislaţiei la aquis-ul comunitar şi la legislaţia internaţională, în general.

În materia garanţiilor, nu de puţine ori, există anumite dificultăţi atât la nivel teoretic cât şi practic, motiv pentru care pe parcursul acestei lucrări am încercat să dezbatem mai amănunţit toate aspectele legate de acestea.

Astfel, am încercat să subliniem importanţa deosebită a principalelor garanţii care asigură respectarea obligaţiilor contractate.

În capitolul introductiv am pus accentul pe importanţa creditului şi a garanţiilor în contextul economic, pentru ca în capitolul următor să relevăm necesitatea garanţiilor reale în ansamblul garanţiilor.

Capitolele următoare sunt elaborate în ideea cunoaşterii aprofundate a garanţiilor reale, în acest sens încercând o trecere în revistă a fiecărei garanţii în parte pentru cunoaşterea cât mai exactă a condiţiilor pe care le presupune fiecare.

Având în vedere toate cele subliniate pe parcursul lucrării de faţă, trebuie reţinut că prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice, deci determinarea poziţiei sale în viaţa juridică.

Este de reţinut, de asemenea, că individualizarea persoanei fizice se realizează nu numai în raporturile juridice civile, ci în toate celelalte raporturi juridice în care persoana fizică apare ca titulară de drepturi şi obligaţii.

În consecinţă, ca ansamblu de norme juridice ce reglementează individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice la care aceasta participă, identificarea persoanei fizice este o instituţie complexă, iar numai o parte din această instituţie juridică aparţine dreptului civil, anume aceea formată din normele juridice (civile) care reglementează mijloacele de individualizare a persoanei fizice în raporturile juridice civile.

Ipoteca (dezvoltată în capitolul III) este una din cele mai importante garanţii care a devenit în perioada actuală o siguranţă activă de necontestat, motiv pentru care i-am alocat un spaţiu suficient de mare de desfăşurare.

În cadrul lucr[rii de faţă am încercat să ancorăm aspectele teoretice cu cele practice, în speranţa elaborării unei lucrări cât mai complete şi corecte care să ofere nu numai o privire de ansamblu asupra garanţiilor, ci să ajute şi la identificarea reală a rolului deosebit pe care îl au garanţiile în contextul social actual.

Pe scurt, trebuie reţinut că ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al altei persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui bun.

După cum am reţinut, dreptul de proprietate poate fi pur şi simplu sau afectat de modalităţi. El este pur şi simplu atunci când are ca titular o singură persoană iar existenţa sa nu atârnă de un eveniment sau de o împrejurare viitoare; acest drept poate să poarte asupra unui bun mobil sau imobil sau asupra mai multor bunuri.

Dar dreptul de proprietate poate fi afectat de modalităţi atunci când el poartă asupra unui bun sau asupra unei universalităţi de bunuri care fie aparţin simultan la două sau mai multe persoane, fie că existenţa sa viitoare în patrimoniul titularului depinde de un eveniment sau de o împrejurare prescrisă de lege sau stabilită prin voinţa părţilor. Sub acest din urmă aspect modalităţile dreptului de proprietate sunt: drept de proprietate rezolubilă (sau revocabilă), drept de proprietate anulabilă şi drept de proprietate comună.

Prin urmare, am reţinut că proprietatea rezolubilă (revocabilă sau condiţională) reprezintă situaţia în care dreptul de proprietate este afectat de o condiţie rezolutorie fie rezultată din convenţia părţilor, fie dintr-o dispoziţie a legii. Această condiţie rezolutorie face ca existenţa dreptului în patrimoniul dobânditorului să fie nesigură el putând fi desfiinţat pentru a se întoarce, de regulă, în patrimoniul înstrăinătorului. Fiind vorba de o condiţie rezolutorie vor fi incidente prevederile art. 1019 C.civ. care instituie: "Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi incert".