Redactia Lucrari.ro

Pe fondul apariţiei în anul 2002 a unei noi reglementări în materie contravenţională, trebuie să subliniem că în prezent avem o legislaţie care se doreşte mult mai suplă şi teoretic mai, viabilă. Materia contravenţiilor a fost modificată şi de legea de revizuire a Constituţiei, care scoate din sfera sancţiunilor contravenţionale închisoarea contravenţională.

Asistăm aşadar la o materie care schimbă de la zi la zi, fiind supusă unor modificări cerute de realităţile economice, juridice sau politice. Tocmai de aceea, demersul nostru a încercat să treacă în revistă toate modificările – nu puţine – care au intervenit în dreptul contravenţional.

Lucrarea de faţă a fost structurată pe cinci capitole, după cum urmează:

Capitolul I prezintă istoricul materiei contravenţiilor in România. Astfel se trece în revistă seria de reglementări prin care contravenţiile au ieşit din sfera ilicitului penal pentru a fi calificate ca abateri cu caracter administrativ (dezincriminarea contravenţiilor). Se expune succinct modul prin care si alte state au recurs la un process de dezincriminare a contravenţiilor. Se marchează apoi momentul adoptării primei legi cadru în materie –Legea nr.32/1968 privind stabilirea si sancţionarea contravenţiilor. In ultima parte se prezintă răspunderea contravenţională de lege lata potrivit ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 180/2002. Aceasta defineşte contravenţia si delimitează trăsăturile ei, enunţă subiectele, activ şi pasiv, ale răspunderii contravenţionale, expune cauzele care înlătura raspunderea contravenţională şi prezintă condiţiile în care se prescrie aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

Capitolul II tratează sancţiunile contravenţionale principale: avertismentul, amenda, închisoarea contravenţională şi obligarea la prestarea unei activitati în folosul comunităţii. In cadrul fiecarei categorii se expun definiţia sancţiunii, istoricul aplicarii şi reglementarilor ei, cauzele abrogarii (în cazul închisorii contravenţionale), norme de aplicare precum şi subdiviziuni. Se mai prezintă totodată şi o suită de probleme specifice de ordin practic sau teoretic în ceea ce priveste aplicarea fiecarei sancţiuni. -

Capitolul III tratează sancţiunile contravenţionale complementare.

Capitolul IV se ocupă de procedura contravenţională cu cele patru etape principale ale ei: constatarea contravenţiei, aplicarea sancţiunii contravenţionale, exercitarea căilor de atac şi executarea sancţiunilor contravenţionale.

Capitolul V expune sancţiunile contravenţionale expuse în alte acte normative. -Capitolul VI prezintă concluziile acestei teze.

Din perspectivă generală, decizia administrativă este definită ca act individual sau social premergător acţiunii, constând în luarea unei hotărâri determinate, întemeiate pe cunoaşterea condiţiilor, prevederea efectelor şi pe opţiune axiologică, în raport cu anumite scopuri sau idealuri. În administraţia publică decizia administrativă este cea care exprimă voinţa cu caracter juridic întemeiată pe lege şi este o modalitate de a organiza punerea în executare a legii, prin acte administrative. Decizia administrativă este o componentă a activităţii oamenilor care lucrează în organele administraţiei publice.

Astfel, se poate spune că decizia administrativă este o specie a deciziei umane, care constituie elementul central al activităţii desfăşurate de organele administraţiei publice în realizarea sarcinilor de conducere şi organizare.

În literatura de specialitate decizia administrativă este definită ca fiind categoria deciziei speciale prin care se determină soluţiile juridice şi nejuridice ale organelor administraţiei publice pentru transpunerea în practică a valorilor exprimate în normele politice şi actele organelor puterii de stat. Astfel fiind, activitatea de conducere realizată de administraţie se compune din acţiuni decizionale (deliberative), de coordonare, de îndrumare şi de control.

Sistemul decizional are rolul de a asigura conducerea activităţii organului şi funcţionarea acestuia prin întreg ansamblul centrelor de decizie determinate, la rândul lor, de modul de alcătuire a organului (departamente, direcţii, servicii, birouri – adică de structurile funcţionale şi structurile de specialitate) ca şi de modul de constituire şi funcţionare a organului de conducere. Centrele de decizie reprezintă totalitatea nivelurilor ierarhice de la care se emit decizii, inclusiv cele cu atribuţii decizionale delegate.

Pentru ca decizia administrativă să fie în măsură să slujească interesul general al societăţii, opţiunea care a determinat-o trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care amintim:

 să aibă o justificare ştiinţifică;

 să fie reală şi să conţină cea mai adecvată rezolvare a problemei în cauză, pe baza unei evaluări exacte a situaţiei de fapt;

 să intervină în timp util;

 să urmeze alegerii între mai multe variante de acţiune posibile;

 alegerea trebuie să fie conştientă, precedată de o deliberare; un gest instinctiv sau un impuls nu constituie o decizie;

 alegerea urmează a fi orientată spre unul sau mai multe scopuri;

 alegerea trebuie să ducă la acţiune; în caz contrar rămâne o simplă declaraţie de intenţie.

Eficienţa deciziei se verifică prin rezultatele obţinute în urma aplicării sale. Numai în condiţiile enumerate se poate realiza misiunea administraţiei publice, şi, în cele din urmă, realizarea politicii statului.

Sistemul administraţiei publice locale din România poate fi considerat ca fiind bicefal, dacă avem în vedere că, pe de o parte, există organe alese de către popor, iar pe de alta, organe numite, reprezentante ale Guvernului în teritoriu.

La nivel local, cel mai important organ, reprezentant al poporului este primarul.

Fiecare comună, oraş, municipiu şi subdiviziune administrativă teritorială a municipiului are un primar, iar municipiul Bucureşti primar general.

Primarul este ajutat de un viceprimar, cu excepţia municipiilor reşedinţă de judeţ şi a municipiului Bucureşti care au câte doi viceprimari.

Sistemul decizional are rolul de a asigura conducerea activităţii organului şi funcţionarea acestuia prin întreg ansamblul centrelor de decizie determinate, la rândul lor, de modul de alcătuire a organului (departamente, direcţii, servicii, birouri – adică de structurile funcţionale şi structurile de specialitate) ca şi de modul de constituire şi funcţionare a organului de conducere. Centrele de decizie reprezintă totalitatea nivelurilor ierarhice de la care se emit decizii, inclusiv cele cu atribuţii decizionale delegate.

Pentru ca decizia administrativă să fie în măsură să slujească interesul general al societăţii, opţiunea care a determinat-o trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care amintim:

 să aibă o justificare ştiinţifică;

 să fie reală şi să conţină cea mai adecvată rezolvare a problemei în cauză, pe baza unei evaluări exacte a situaţiei de fapt;

 să intervină în timp util;

 să urmeze alegerii între mai multe variante de acţiune posibile;

 alegerea trebuie să fie conştientă, precedată de o deliberare; un gest instinctiv sau un impuls nu constituie o decizie;

 alegerea urmează a fi orientată spre unul sau mai multe scopuri;

 alegerea trebuie să ducă la acţiune; în caz contrar rămâne o simplă declaraţie de intenţie.

Eficienţa deciziei se verifică prin rezultatele obţinute în urma aplicării sale. Numai în condiţiile enumerate se poate realiza misiunea administraţiei publice, şi, în cele din urmă, realizarea politicii statului.

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice sistem administrativ european.

Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale. Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului. Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală.

Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari. De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar. În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale. Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc.

Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu. Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns. Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor. Reprezentantul Guvernului pe plan local, este, aşa cum am reţinut pe parcursul lucrării, prefectul. Rolul prefectului este acela de a conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal, actul atacat fiind suspendat de drept. În vederea îndeplinirii rolului său, legea prevede că activitatea prefectului trebuie să se întemeieze pe următoarele principii: principiul legalităţii; principiul imparţialităţii; principiul obiectivităţii; principiul transparenţei; principiul eficienţei; principiul responsabilităţii; principiul orientării către cetăţean.

Autoritatea publică abilitată să-l numească în funcţie pe prefect este Guvernul. Numirea în funcţia de prefect se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Administraţiei şi Internelor, persoana numită în această funcţie trebuind să aibă studii superioare de lungă durată.

Legea stabileşte expres condiţiile ce trebuie îndeplinite de o persoană pentru ocuparea funcţiei de prefect, respectiv de subprefect: are vârsta de cel puţin 30 de ani pentru prefect, respectiv 27 de ani pentru subprefect; îndeplineşte condiţiile specifice prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice; are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diploma de licenţă sau echivalentă, şi o vechime în specialitatea absolvită de 5 ani pentru prefect, respectiv 3 ani pentru subprefect; a absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică, organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii specializate, din ţară sau din străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe juridice sau administrative ori a exercitat cel puţin un mandat complet de parlamentar. Pentru a putea fi numiţi în aceste funcţii mai este necesar ca aceste persoane să nu se afle într-o situaţie pe care legea o declară ca fiind incompatibilă cu funcţia de prefect. Începând cu data de 1 ianuarie 2006, prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici, aşa cum rezultă din prevederile art. 9 din Legea nr. 340/2004.

Administraţia publică locală reprezintă, la rândul ei, o structură a administraţiei publice cu o natură juridică aparte, datorită faptului că puterea sa nu provine din puterea de stat, ci îşi trage forţa din voinţa alegătorilor locali care sunt reprezentaţi de autorităţile administrative autonome în numele căruia ele acţionează. Administraţia publică locală este competentă, îşi exercită atribuţiile, numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în care funcţionează, sau altfel spus autoritatea lor se termină la hotarele teritoriale ale circumscripţiei respective.

 Având în vedere toate cele exprimate de-a lungul celor trei capitole ale lucrării de faţă, trebuie făcută precizarea că România va trebui să ţină cont sau să se inspire măcar în reforma structurilor administrative proprii, de experienţa unor state mai dezvoltate membre ale Uniunii Europene încă de la începuturile sale. Astfel va trebui avută în vedere atât perfecţionarea organizării administrativ-teritoriale şi întărirea dimensiunii interne a autonomiei locale, cât şi o mai mare deschidere a colectivităţilor teritoriale locale spre exterior, în condiţiile respectării suveranităţii şi unităţii statului.

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice guvern european. Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale.

Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului.

Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală. Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari.

De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar.

În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale. Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc. Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu. Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns.

Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor.

Având în vedere cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă, în cadrul acestui final ne propunem a trage câteva concluzii privind ceea ce caracterizează, în general, orice sistem administrativ european.

Astfel, în toate ţările europene, guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor generale pentru ansamblul colectivităţii naţionale. Trebuie făcută distincţia însă, între afacerile proprii guvernamentale şi administraţie sau afacerile de natură administrativă, ca acte şi fapte administrative. Acestea din urmă sunt de natură a aduce la îndeplinire măsurile dispuse la nivel central guvernamental. Nu există însă, o delimitare precisă între cele două activităţi ale guvernului.

Pe de altă parte, actele administrative, spre exemplu, nu sunt numai de natură guvernamentală. Ele sunt dispuse adeseori de preşedinte sau chiar de parlament. Spre exemplu, parlamentul hotărăşte, alături de şeful statului, numirea unor înalţi funcţionari.

De asemenea, parlamentul poate autoriza unele operaţiuni administrative, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea unor lucrări publice. În regimul parlamentar miniştrii trebuie să se bucure de încrederea parlamentului şi să se conformeze voinţei acestuia.

De asemenea, miniştri sunt chemaţi în faţa camerelor parlamentare sau a unor comisii speciale pentru a da explicaţii asupra felului în care conduc serviciile administrative. Miniştrii sunt aceia care realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Dublul caracter al miniştrilor – de guvernanţi, dar şi de administratori – este evident în regimul parlamentar. În regimul neparlamentar, miniştri pot fi chiar cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, deoarece şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale.

Dacă excludem rolul lor guvernamental, miniştrii execută atribuţii administrative foarte importante: numirea unor funcţionari; asigurarea disciplinei în servicii; veghează la bunul mers al treburilor administrative centrale; au putere de reglementare, dând instrucţiuni subordonaţilor etc. Miniştrii acţionează fie individual, fie în colegiu.

Ei se reunesc în consiliul de cabinet, în consiliul de miniştri sau în comitet restrâns.

Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi un rol preponderent. Importanţa primului-ministru este în creştere în sistemul common-law, pe când, în sistemul prezidenţial, rolul său este destul de şters, sau chiar inexistent.

Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, însă, deseori, acţionează în materie administrativă, exercitând un control general asupra administraţiei publice şi asigurând coordonarea serviciilor.

Activitatea autorităţilor administrative se caracterizează ca o activitate cu caracter dinamic, care în permanenţă acţionează în scopul îndeplinirii unei cerinţe, unei nevoi umane, astfel că exercitarea unui control asupra îndeplinirii cu eficienţă a acestei activităţi apare ca necesar pentru desfăşurarea ei normală. Un prim efect direct şi imediat al controlului constă în stabilirea unei aprecieri de conformitate.

Dacă în aprecierea pe care o face organul de control rezultă concordanţa dintre activitatea administraţiei cu ceea ce este reglementat, înseamnă că aceasta funcţionează just. Punerea în evidenţă a neconcordanţelor produce efecte derivate al căror obiectiv este restabilirea conformităţii.

Practic, concluziile controlului sunt dezbătute în instituţia administrativă verificată, formulându-se obiecţiuni şi creându-se un climat de colaborare pentru stabilirea celor mai adecvate măsuri de îmbunătăţire a activităţii analizate.

De altfel, eficienţa activităţii de control depinde, în bună măsură, de valorificarea constatărilor efectuate. Un efect derivat al controlului constă în transmiterea constatărilor organului competent, cu scopul de a lua măsuri pentru remedierea deficienţelor semnalate. Un alt efect derivat al controlului îl constituie publicarea rezultatelor acestei activităţi. Această publicare poate avea scopul numai de a informa opinia publică.

O astfel de metodă face ca funcţionarii să se conformeze normelor de referinţă. Acţiunea autorului controlului pentru a restabili conformitatea constituie tot un efect derivat. Această acţiune are loc în caz de autocontrol sau control ierarhic, când constatându-se deficienţe organul de control le remediază din propria sa decizie. O atenţie insuficientă a organelor superioare faţă de rapoartele organelor de verificare, toleranţa faţă de erorile descoperite, micşorează acţiunea preventivă a controlului.

Astfel, se ajunge la extinderea aparatului de control, căutându-se o întărire a eficienţei sale prin sporirea numărului de verificări şi analize. Dar sporirea acţiunilor de control nu dă rezultatele dorite, iar în aceeaşi măsură, creşte şi indulgenţa faţă de lipsurile semnalate. Dacă controlul nu produce efecte, iar funcţionarii au convingerea că acesta este insuficient, cantitatea şi calitatea muncii în administraţia statului se diminuează. Întrucât controlul constituie o operaţie de conformitate, rezultatul său constă în aceea că administraţia se conformează normelor ce-i reglementează activitatea.

Trei raţiuni principale converg la atingerea acestui rezultat:

 raţiuni de eficienţă. Activitatea de control urmăreşte ca administraţia să funcţioneze în mod raţional şi eficient, ca un ansamblu unitar. Atrăgându-i atenţia asupra abaterilor constatate de la normele stabilite şi propunând soluţii pentru remedierea deficienţelor descoperite, controlul contribuie la funcţionarea în condiţii optime a administraţiei.

 raţiuni de legalitate. Controlul asupra activităţii organelor administrative asigură conformitatea muncii acestora cu cerinţele legalităţii. Respectând voinţa poporului, administraţia devine eficientă, deoarece acţionează în interesul general.

  raţiuni de legitimitate. O importantă funcţie a controlului este aceea că verifică în ce măsură administraţia transpune în viaţă concepţia politico-juridică a statului pentru a acţiona în cadrul legitimităţii.

Prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia adopţiei prevăzute la art. 20 lit. b din Legea nr. 273/2004 (pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv), caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul. Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte.

Efectele adopţiei internaţionale, precum şi efectele în cazul anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului sunt cele prevăzute de Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său.

În cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta. Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană faţă de părinţii săi fireşti.

Adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale acestuia o permit. Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor competente extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. Identitatea părinţilor fireşti ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau unui spital.

După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în România, Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti. Instanţa citează direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, Oficiul, precum şi orice altă persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru soluţionarea cererii şi va putea admite cererea dacă, potrivit probelor administrate, constată că accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi echilibrului emoţional ale solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere din partea direcţiei.

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări – intitulată „Rolul organelor externe ale statelor în menţinerea relaţiilor dintre state”, se poate spune că lucrarea a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor dreptului internaţional dar şi a structurii instituţionale interne a statului, toate menite să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi. Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă.

Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Oricum însă, diplomatul trebuie să fie de partea statului său, de la care are mandat şi căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde; şi, dacă reuşeşte să promoveze un interes, aceasta înseamnă că el a înţeles nu numai cum să acţioneze, dar şi de ce a trebuit astfel acţionat. În consecinţă, diplomatul este chemat să reprezinte ţara şi să apere interesele poporului său, fără de care nici misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenţă; şi, dacă nu reuşeşte să facă să triumfe drepturile legitime ale celor care l-au mandatat, să stabilească o colaborare de durată între state, nu doar efemeră, aceasta s-ar putea întâmpla şi datorită faptului că el nu a luat în considerare drepturile egale ale partenerului, care, ca şi el, are un mandat şi un stăpân în propriul său popor…

La capătul acestor dezvoltări nu putem să nu ne punem întrebarea care sunt perspectivele reale ale dezvoltării arbitrajului ca mijloc de reglementare paşnică a diferendelor, ţinând seama de cerinţele noi ale convieţuirii internaţionale şi de finalităţile noi cărora trebuie să le răspundă întregul instrumentar de mijloace paşnice aflat la îndemâna statelor.

În primul rând, se poate aprecia şi chiar anticipa că ritmul dezvoltării şi extinderii arbitrajului internaţional pentru soluţionarea unor diferende interstatale nu este, nu poate fi şi nu va fi sensibil diferit de cel al evoluţiei căii judiciare, al dezvoltării practicii CIJ, întrucât în conştiinţa politico-juridică a statelor recurgerea la o entitate terţă, fie ea oricât de imparţială, este rezultanta unei încrederi efective în virtuţile acestuia şi, mai ales, în capacitatea sa de a oferi soluţii care să concilieze exigenţele dreptului şi echităţii cu imaginea proprie, individualizată, pe care fiecare parte la un diferend o poate avea cu privire la natura, întinderea şi particularităţile dreptăţii în stadiul actual al raporturilor internaţionale.

În al doilea rând, analiza atitudinii statelor faţă de arbitraj duce inevitabil la concluzia că orice avans pe calea sporirii frecvenţei recurgerii la serviciile sale depinde într-o măsură considerabilă, dacă nu hotărâtoare, de progresul general realizat în transpunerea efectivă în viaţă a principiului reglementării paşnice a. diferendelor. În manifestările sale practice, conduita statelor oferă imaginea unei anumite coerenţe politice, ceea ce face ca ataşamentul lor faţă de cerinţa înlocuirii arsenalului violenţei şi forţei cu instrumentul mijloacelor paşnice, să influenţeze şi atitudinea pe care sunt susceptibile să o adopte faţă de arbitraj. La nivelul întregii comunităţi internaţionale nu este de aşteptat să se cristalizeze o preferinţă marcată fată de arbitraj, atât timp cât ataşamentul real faţă de reglementarea paşnică a diferendelor nu va fi fost cu adevărat construit şi aşezat pe o voinţă politică fermă, aptă să determine o înnoire de concepţii în abordarea liberă a oricărui mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor dintre state.

În al treilea rând, se cuvine a sublinia că nu prin eforturi selective, de codificare şi dezvoltare progresivă a regulilor arbitrajului, nu prin „tehnicizarea” acestuia sau prin „juridicizarea” sa excesivă se poate acţiona asupra voinţei statelor spre a Ie determina să recurgă într-o mai mare măsură Ia procedura arbitrală, Mecanismul de acţiune asupra voinţei statelor şi de conexare a acesteia este cu mult mai complex, iar încrederea statelor în arbitraj depinde de o multitudine de factori pe care simpla codificare nu Îi poate influenţa simultan. O democratizare reală a vieţii internaţionale, un progres nedisimulat în direcţia statornicirii unei noi ordini mondiale, sentimentul de subiect deplin, de participant cu adevărat egal în raporturile interstatale, certitudinea fiecărui stat că se va putea afla la adăpost de actele de forţă şi de ameninţare cu forţa, sunt condiţii hotărâtoare pentru extinderea şi aprofundarea încrederii tuturor statelor, şi în primul rând a celor mici şi mijlocii faţă de arbitrajul internaţional.

În al patrulea rând, dezvoltarea arbitrajului internaţional trebuie concepută ca o parte integrantă, organică a eforturilor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a ansamblului mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor. Nu trebuie ignorat faptul că în condiţiile în care cel mai important şi mai frecvent mijloc de soluţionare a diferendelor - negocierile diplomatice - nu a format încă, pe planul codificării, obiectul unui instrument juridic multilateral, este nerealist să se anticipeze un progres rapid pe calea instituţionalizării procedurii arbitrale. Primordialitatea negocierilor diplomatice trebuie înţeleasă nu numai ca un deziderat, ci trebuie să-şi găsească reflectarea în orice efort, individual sau colectiv, menit să ducă la consolidarea principiului reglementării paşnice a diferendelor.

În al cincilea rând, se cuvine a sublinia că sunt infructuoase încercările de a extrapola un singur mijloc de reglementare paşnică, în detrimentul celorlalte. Fie. că aceste încercări au loc pe plan doctrinar, fie că se manifestă în cadrul unor organizaţii internaţionale, izolarea artificială a unui singur mijloc de reglementare paşnică şi sublinierea ostentativă a avantajelor sale reale sau virtuale nu servesc în realitate cauza generală a încetăţenirii efective în conduita tuturor statelor a principiului reglementării paşnice a diferendelor. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu sunt de aplicare selectivă, ci sunt de aplicare unitară şi universală. Aşa fiind, o adevărată universalizare a principiului reglementării paşnice a diferendelor postulează eforturi perseverente din partea tuturor statelor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a întregului instrumentar de soluţionare prin mijloace exclusiv paşnice a litigiilor internaţionale. Numai într-un asemenea context se poate aştepta în mod realist o evoluţie pozitivă a arbitrajului internaţional şi o perfecţionare sensibilă a procedurilor sale.