Curtea de Justitie Europeana. Hotarari comentate

TITLU EPUIZAT!

Autoarea cartii "Egalitate si nondiscriminare in jurisprudenta Curtii Europene de Justitie" prezinta o parte din cele mai importante aspecte ale principiului egalitatii in cadrul mai larg al realizarii constructiei europene, apeland, in special, la solutiile de principiu date de Curtea Europeana de Justitie in legatura cu nationalitatea, sexul, orientarea sexuala si varsta.

In contextul aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, al transpunerii acquis-ului comunitar in materie, o analiza a jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, insotita de comentarii referitoare la evolutia legislatiei comunitare in materia egalitatii si nondiscriminarii, reprezinta o necesitate.

Având în vedere titlul prezentei lucrări, în cadrul acestui capitol final, este important de amintit, pe scurt, cele mai importante aspecte la care trebuie să ne oprim atenţia, şi care, în acelaşi timp, trebuie reţinute, în legătură cu sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene. Astfel, Curtea de justiţie a Uniunii Europene are sediul la Luxembourg şi este compusă, în prezent, din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali.

Curtea este autoritatea juridică supremă a Uniunii Europene, funcţionând în mod permanent începând cu anul 1952. Curtea Europeană de Justiţie a Uniuni Europene este obligată şi are responsabilitatea să observe şi să asigure justa interpretare şi aplicare a dreptului comunitar aşa cum reiese el din legislaţia primară dată de Tratatele Comunităţilor Europene şi de către instituţiile comunitare.

Compunerea Curţii este stabilită de comun acord de către statele membre ale Uniunii Europene. Mandatul celor 27 de judecători, precum şi al celor 8 avocaţi generali este pe o durată de 6 ani, mandat ce poate fi reînnoit. Atât judecătorii, cât şi avocaţii generali sunt persoane independente de statele ai căror cetăţeni sunt, fiind jurişti de cea mai înaltă clasă, a căror valoare şi competenţă este recunoscută în ţările din care provin. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, aşa cum apare din analiza dispoziţiilor tratatelor europene, are în sarcina sa să soluţioneze litigiile dintre statele membre ale Uniunii Europene, dintre statele membre şi instituţiile comunitare, precum şi între instituţiile comunitare, între ele.

Curtea de justiţie a Uniunii Europene este abilitată, de asemenea, să soluţioneze, în anumite condiţii, şi litigiile ivite între particulari, persoane fizice sau juridice resortisante într-unul din statele membre, pe de o parte şi statele membre sau organizaţiile comunitare, pe de altă parte. Aşadar, calitatea procesuală activă, respectiv de reclamant în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, o pot avea atât statele, cât şi particularii persoane fizice sau juridice care au intrat într-un conflict de interese cu instituţiile comunitare.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă, pot fi pârâţi în faţa CEJ atât statele membre ale Uniunii Europene, precum şi instituţiile comunitare. Jurisdicţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor se întinde asupra tuturor statelor membre, Curtea fiind abilitată să soluţioneze acele litigii născute în legătură cu aplicarea dreptului comunitar de către statele membre sau de către instituţiile Comunităţilor. Limbile în care se desfăşoară procedura Curţii sunt toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene aplică dreptul comunitar european, care are două mari componente:

 legislaţia primară – formată din Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene şi modificatoare ale celor institutive şi

 legislaţia secundară care derivă din legislaţia primară şi este dată de actele unilaterale ale instituţiilor europene – regulamente, directive, decizii, avize şi recomandări.

Dreptul comunitar are două caracteristici definitorii: pe de o parte, este un drept intern – dotat cu puteri publice asemănătoare cu cele ale sistemelor de drept naţionale, iar pe de altă parte, dreptul comunitar este integrat în sistemele naţionale de drept ale statelor membre.

Organizatii europene si euroatlantice încearcă să prezinte, fără a avea pretenţia că este exhaustivă, cele mai importante organizaţii europene şi euroatlantice, adresându-se, în special, studenţilor şi altor persoane interesate să aprofundeze domeniul atât de generos al organizaţiilor europene şi euroatlantice.

Lucrarea se demarcă printr-o abordare diferită, în sensul că se bazează pe convingerea că pentru o mai bună înţelegere şi formarea unei viziuni de ansamblu asupra evoluţiei organizaţiilor europene şi euroatlantice este necesar a fi studiate atât organizaţiile înfiinţate de către statele Europei occidentale, cât şi cele ale statelor foste socialiste din centrul şi estul Europei, deoarece toate îşi au originea în situaţia complexă instituită după cel de-al doilea război mondial şi au evoluat într-un mod interdependent.

În consecinţă, în cuprinsul lucrării sunt tratate atât organizaţii ca NATO sau Uniunea Europeană, cât şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia sau Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

În continuare, pe parcursul acestui capitol, în vederea redării unei imagini cât mai complete asupra unui subiect atât de complex cum este cel analizat în prezenta lucrare, ne-am propus a face câteva scurte referiri privind legăturile sau raporturile Curţii Europene de Justiţiei cu instanţele naţionale ale statelor membre.

Astfel, din analiza dispoziţiilor legale nu rezultă că s-ar fi intenţionat amenajarea unor raporturi ierarhice prin care să se încalce atributele specifice ale tribunalelor naţionale. Fiecare dintre aceste categorii de organe jurisdicţionale - Curtea de Justiţie şi tribunalele naţionale - au competenţe bine delimitate. Dar, pentru aplicarea uniformă a dreptului comunitar, instituţiile comunitare de jurisdicţie vor contribui direct şi complementar la luarea unei decizii. Atunci când soluţionează o cerere pentru o hotărâre preliminară, Curtea nu se poate pronunţa în sensul de a interpreta legile sau reglementările naţionale.

Curtea a admis că dacă descrierea prevederilor naţionale relevante făcute într-o hotărâre de solicitare a unei hotărâri preliminare nu este pe deplin corectă, acest lucru nu are efectul de a nu se recunoaşte competenţa Curţii de a răspunde la chestiunea deferită ei de tribunalul naţional. Curtea de Justiţie este în principiu obligată de o hotărâre preliminară dacă problema ridicată de tribunalele sau curţile naţionale, care sunt cele mai bine plasate spre a aprecia, în lumina împrejurărilor cauzei, necesitatea obţinerii acestei hotărâri, trebuie să privească interpretarea unei prevederi de drept comunitar şi, în special, ea nu poate să refuze punerea la dispoziţia tribunalelor naţionale a elementelor de drept comunitar pe care acestea le solicită pe baza argumentului că hotărârea ar putea determina tribunalele să procedeze la anularea prevederilor naţionale şi astfel să se creeze un vid juridic în dreptul naţional.

Dacă nu are competenţa, în contextul procedurilor conform art. 177 fie de a interpreta prevederile dreptului naţional, fie de a hotărî asupra posibilei lor incompatibilităţi cu dreptul comunitar, totuşi, în contextul interpretării dreptului comunitar, Curtea poate să furnizeze tribunalului naţional criteriul care să-i dea posibilitatea de a rezolva acţiunea pendinte în special în privinţa oricărei incompatibilităţi cu dreptul comunitar a prevederilor naţionale. Dispoziţiile art. 177 nu dau vreo competenţă Curţii nici de a aplica Tratatul la un caz determinat, nici de a decide asupra validităţii unei prevederi de drept intern privitoare la Tratat, aşa cum ar fi posibil să se procedeze potrivit art. 169 “Deoarece art. 177 - a subliniat Curtea - este bazat pe o clară separare pe funcţiuni între tribunalele naţionale şi Curtea de Justiţie, aceasta din urmă nu poate să investigheze faptele cauzei ori să critice motivele şi scopul cererii pentru interpretare”.

Deşi aprecierea faptelor este lăsată la latitudinea tribunalelor, totuşi, atunci când este solicitată o hotărâre preliminară, tribunalele trebuie să explice, când motivele nu apar mai presus de orice îndoială din dosar, de ce ele consideră că este necesar un răspuns la întrebările lor spre a le da posibilitatea să procedeze la soluţionarea cauzei.

În acest sens Curtea a precizat ca obligaţia sa este nu de a-si exprima opinia asupra unor întrebări abstracte, generale şi ipotetice sau de a formula opinii consultative asupra acestora, ci de a asista în administrarea justiţiei într-un stat membru. Scopul art. 177 nu trebuie să fie deturnat. Curtea trebuie să-şi verifice propria competenţă, luând în considerare repercusiunile deciziei sale în cauza respectivă. În această verificare ea trebuie să ia în considerare nu numai interesele părţilor în această cauză, dar şi pe acelea ale statelor membre şi ale Comunităţii.

Curtea de Justiţie poate să refuze darea unei hotărâri preliminare dacă solicitarea tribunalului naţional nu are nici o legătură cu dreptul comunitar sau soluţionarea cauzei nu depinde de o prevedere a acestuia ori întrebările puse sunt, în opinia Curţii, necesare pentru a se decide în acea cauză. Daca va considera necesar, Curtea va decide separat asupra competenţei sale.

Curtea a constatat că în procedurile potrivit art. 177, ea nu are în mod evident competenţa de a răspunde la întrebări care nu implică o interpretare a dreptului comunitar obiectiv necesară pentru o decizie pe care tribunalul naţional trebuie să o ia în litigiul ce i-a fost dedus, precum în cazul unui judecător lichidator al unei societăţi comerciale care face trimitere pentru o hotărâre preliminară a Curţii pentru unele chestiuni ce privesc reguli şi principii de drept comunitar care nu se aplică în procedura de lichidare.