Codul de procedura civila

Referirea din titlu la acţiunea civilă este făcută pentru a permite autoarei să fixeze într-o sinteză cadrul general în care sunt analizate condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile şi abuzul de drept procesual, iar alăturarea celor două instituţii fiind justificată de legăturile care există între exercitarea acţiunii civile şi exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale.

Se remarcă, în mod deosebit, analiza pe care autoarea o face în legătură cu justificarea calităţii procesuale active şi cu justificarea calităţii procesuale pasive în unele materii în care doctrina şi practica judiciară au propus soluţii diferite şi soluţiile propuse de aceasta, după expunerea criticilor proprii la una sau alta dintre opinii, precum şi studiul comparativ al problemei acţiunilor colective, aspect foarte puţin cercetat în doctrina noastră.

Noţiunea de probă este folosită în terminologia juridică în mai multe accepţiuni.

Lato sensu, prin probă se desemnează fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistentei unui fapt, fie chiar rezultatul probaţiunii. În sens restrâns, conceptul de probă evocă însăşi mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt. Este accepţiunea cea mai frecvent folosită în doctrină şi jurisprudenţă.

Noţiunea de probă este folosită, în acest sens, şi în art. 167-225 şi 235-241 C. proc. civ., texte care au ca obiect administrarea dovezilor.

Conceptului de probă i se conferă şi un alt înţeles. Astfel, tot într-o accepţiune restrânsă conceptul de probă evocă şi faptul probator, adică faptul material, care, odată dovedit, este folosit spre a stabili un alt fapt ce este relevant pentru soluţionarea cauzei.

Proba poate fi privită atât din punct de vedere al instanţei, cât şi al părţilor litigante. Din punctul de vedere al instanţei probele sunt un mijloc pentru a ajunge la realizarea funcţiei jurisdicţionale: stabilirea adevărului în cauzele supuse judecăţii. Aceasta deoarece, nu poate exista justiţie dacă aceasta nu este fondată pe adevărul faptelor la care se referă. Din punct de vedere al părţilor, probele sunt mijloace folosite pentru a convinge judecătorul asupra existenţei sau inexistenţei unor fapte relevante.

De aceea, proba este, din punct de vedere al părţilor, “o modalitate destinată a forma convingerea magistratului”, iar convingerea magistratului depinde, în mare măsură, de activitatea probatorie a părţilor litigante. Importanţa probelor în dreptul civil este foarte bine ilustrată prin adagiul latin “Idem est non esse aut non probari” (absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului). Această maximă, care şi-a păstrat actualitatea, demonstrează importanţa covârşitoare a probelor în orice sistem judiciar.

Aşadar, având în vedere cele precizate în rândurile precedente dar şi pe parcursul întregii lucrări, se poate reţine că probele concură la stabilirea adevărului, la formarea convingerii intime a judecătorului; la pronunţarea unor hotărâri temeinice şi legale.

De asemenea, probele conferă instanţelor superioare posibilitatea de a exercita un control eficient asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. În prezent probele nu beneficiază de o reglementare unitară în dreptul nostru. Dispoziţii privitoare la probaţiune întâlnim atât în Codul civil, cât şi în Codul de procedură civilă.

Etimologic cuvântul „contencios” provine din limba franceză, fiind un neologism care a pătruns în limba română modernă. La originile sale latine cuvântul (verbul) „contendo” (-dere, -di, -dum), desemna, printre altele, acţiunea de a reclama, de a cere cu insistenţă, de a susţine sau de a pretind, de unde şi derivatele sale substantivale - de dispută sau luptă („contentio”) - şi adjectivale - încăpăţânat, certăreţ („contentiōsus”).

În limba franceză cuvântul „contentieux” desemnează o împrejurare, o situaţie sau un ansamblu de probleme puse în discuţie, discutabile sau litigioase , formând obiectul unui proces, aceeaşi semnificaţie având-o şi în limba română contemporană. În terminologia juridică română din secolul XIX şi până în prima jumătate a secolului XX noţiunea a avut o largă utilizare, cu multiple sensuri, după care a ieşit din uz ca urmare a evoluţiei legislative din ţara noastră, fiind înlocuită, mai ales în materie administrativă şi judiciară cu sintagma „controlul judecătoresc asupra administraţiei”, pentru ca apoi să revină în vocabularul juridic uzual, tot ca o consecinţă a modificărilor legislative de după anul 1989.

Noţiunea de contencios desemnează conflictul de interese intervenit între două sau mai multe părţi şi care nu poate fi soluţionat, în caz de neînţelegere, decât pe calea unui proces sau litigiu juridic desfăşurat în faţa unui organ de jurisdicţie competent. Lato sensu, contenciosul administrativ a fost definit ca reprezentând totalitatea litigiilor dintre administraţia publică şi cei administraţi, indiferent de natura juridică a litigiilor.

Stricto sensu, noţiunea de contencios administrativ se referă doar la acele litigii în care autorităţile administraţiei publice şi alte organizaţii folosesc regimul juridic administrativ, în baza competenţei pe care le-o conferă legea.

Definiţia legală a contenciosului administrativ o regăsim în art. 2 alin. l lit. f) din Legea nr. 554/2004, care prevede că prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În acest context, ediţia de faţă a lucrării contribuie la dezvoltarea noilor principii şi reguli în materia executării silite, astfel cum au fost ele conturate prin acest act normativ.

În al doilea rând, din dorinţa de a pune la dispoziţia cititorilor informaţie juridică relevantă şi de maximă actualitate şi de a-i ţine la curent cu ultimele evoluţii ale teoriei şi practicii dreptului procesual civil, lucrarea a fost îmbogaţită cu jurisprudenţa şi doctrina publicate de la apariţia celei de-a doua ediţii şi pâna la sfârsitul anului 2006.

Lucrarea constituie un instrument util pentru toţi practicienii dreptului, care vor putea găsi, într-o singură lucrare, atât soluţii teoretice, cât şi practice la diversele probleme pe care, în mod inevitabil, viaţa juridică le ridică.

Mai mult, sperăm ca actuala ediţie a Comentariilor va stârni şi interesul specialiştilor şi practicienilor din domeniul executării silite, care vor desluşi, în cuprinsul lor, spiritul noilor orientări legislative în domeniu.

Nu în ultimul rând, lucrarea îi vizează şi pe tinerii absolvenţi ai facultăţilor de drept, care vor găsi aici repere procedurale semnificative şi utile pentru soluţionarea unora dintre problemele cu care se vor confrunta la începutul lor de carieră.

Ei sunt cei chemaţi să desăvârşească marea reformă a justiţiei într-o Românie care azi face parte din marea familie europeană şi în cadrul căreia, fără îndoială, juristul trebuie să constituie un exemplu de onestitate şi imparţialitate.

„Autorul”

Aşa cum am arătat pe parcursul acestui studiu, legea a oferit celui interesat posibilitatea de a solicita instanţei de judecată să ordone luarea unor măsuri asigurătorii, adică a unor măsuri de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice partea adversă ca, în timpul procesului, să distrugă ori să înstrăineze bunurile ce formează obiectul litigiului (în cazul acţiunilor reale) ori, după caz, să îşi diminueze activul patrimonial (în cazul acţiunilor personale).

Codul de procedură civilă reglementează trei măsuri asigurătorii: sechestrul asigurător; poprirea asigurătorie şi sechestrul judiciar.

Măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită, ci mijloace procesuale care intră în conţinutul acţiunii civile şi care au ca scop doar asigurarea părţii, prin indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului sau a celor ce formează obiectul litigiului, asupra posibilităţii de realizare efectivă a executării silite (prin echivalent sau, după caz, în natură) dacă va obţine titlul executoriu.

Sechestrul asigurător este măsura asigurătorie care se aplică în cazul în care obiectul litigiului de fond îl reprezintă plata unei sume de bani şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau imobile urmăribile ale debitorului-pârât.

Sechestrul judiciar este măsura asigurătorie ce se aplică în cazul bunurilor ce formează obiectul procesului şi care constă în încredinţarea, de către instanţă, a pazei şi administrării acestor bunuri unei anumite persoane, până când procesul va fi finalizat printr-o hotărâre executorie. Denumirea acestei măsuri asigurătorii sugerează că măsura se ia chiar cu privire la bunul sau bunurile ce formează obiectul judecăţii în litigiul de fond, având în vedere că şi înfiinţarea sechestrului judiciar presupune, în principiu, declanşarea litigiului de fond.

Poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege.

În finalul acestor aspecte consider oportun a prezenta unele aspecte din materia analizată potrivit Noului Cod de procedură civilă . Potrivit expunerii la Noul Cod de procedură civilă , actualul sistem procedural reglementat de Codul de procedură civilă, supus unor frecvente intervenţii legislative asupra diferitelor instituţii, a condus la o aplicare şi interpretare neunitară, lipsită de coerenţă, a legii de procedură civilă, cu repercusiuni asupra duratei, eficienţei şi finalităţii actului de justiţie.

De-a lungul timpului, între disfuncţiile majore ale justiţiei din România, cel mai aspru criticată a fost lipsa de celeritate în soluţionarea cauzelor, cu toate efectele ei. Dat fiind că procedurile judiciare s-au dovedit deseori greoaie, formaliste, costisitoare şi de lungă durată, s-a conştientizat faptul că eficacitatea administrării actului de justiţie constă în mare măsură şi în celeritatea cu care drepturile şi obligaţiile consfinţite prin hotărâri judecătoreşti intră în circuitul civil, asigurându-se astfel stabilitatea raporturilor juridice deduse judecăţii.

Astfel, nerespectarea cerinţelor procesului echitabil sub aspectul duratei procedurii ori decurgând din neexecutarea hotărârilor judecătoreşti, a constituit obiectul mai multor cauze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) în care este parte România. Având în vedere cazuistica României la C.E.D.O., deşi se poate afirma că durata procedurilor judiciare nu depăşeşte cu mult media europeană în acest domeniu, soluţionarea proceselor într-un termen rezonabil a reprezentat şi reprezintă o problemă reală şi un motiv de preocupare pentru autorităţi.

Constituţia României şi Legea administraţiei publice locale definesc consiliul judeţean ca fiind autoritatea administraţiei publice locale, constituită în judeţ, pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Alegerea prin vot universal, egal, secret, şi liber exprimat şi a consiliilor judeţene, asemenea celor locale, reflectă aplicarea, şi la acest nivel, a cerinţelor democratice privind constituirea autorităţilor reprezentative ale colectivităţilor locale şi asigură armonizarea, şi în această privinţă, a legislaţiei române cu prevederile cuprinse în Carta Europeană a autonomiei locale.

Constituirea consiliilor judeţene, inclusiv validarea mandatelor, depunerea jurământului şi declararea consiliului ca legal constituit se fac după aceleaşi reguli ca şi în cazul consiliului local.

Principalele atribuţii ale consiliului judeţean pot fi grupate în mai multe categorii, astfel: atribuţii de conducere sau de coordonare a unor activităţi, la nivelul judeţului; atribuţii privind organizarea internă a consiliului judeţean şi a aparatului său propriu; atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat şi a finanţelor publice ale judeţului; atribuţii privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de interes judeţean; atribuţii privind colaborarea externă sau internă; alte atribuţii ale consiliului judeţean. Art. 120 din Legea nr. 215/2001 prevede că fiecare judeţ are un secretar general salarizat din bugetul acestuia.

Secretarul general face parte din categoria înalţilor funcţionari publici şi are studii superioare juridice sau administrative şi se bucură de stabilitate în funcţie, în condiţiile legii. Secretarul general nu poate fi membru al vreunui partid politic sau al vreunei formaţiuni politice, sub sancţiunea eliberării din funcţie. Secretarul general al judeţului va exercita aceleaşi atribuţii , dar raportate la rolul şi locul care revin autorităţilor administraţiei publice de la nivelul judeţului. Prin urmare, el va exercita atât atribuţii proprii, specifice funcţiei de secretar, dar şi atribuţii care privesc buna funcţionare a consiliului judeţean şi a raporturilor acestuia cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice din judeţ pe planul coordonării serviciilor publice de interes judeţean.

Administraţia se regăseşte pretutindeni, în toată complexitatea vieţii sociale, constituind una din cele mai utile activităţi umane. Administraţia publică în statul de drept reprezintă principala pârghie prin care se realizează valorile stabilite la nivelul palierului politic. Ea trebuie să fie continuă, omniprezentă, promptă şi energică, deoarece reprezintă necontenit statul, atât în interior, cât şi în exterior. În orice compartiment al vieţii sociale, procesul complex al administrării constă într-o activitate raţională şi eficientă de utilizare a resurselor umane, materiale şi financiare în scopul obţinerii unor rezultate maxime cu eforturi minime.

Complexitatea cerinţelor sociale, ridică în faţa administraţiei o serie de probleme, care trebuie rezolvate. Societatea cunoaşte un proces continuu de multiplicare şi diversificare a sarcinilor administraţiei, care impune necontenite îmbunătăţiri şi perfecţionări în structura şi activitatea administraţiei, prin utilizarea unor metode şi tehnici moderne.

În ţara noastră, tranziţia spre economia de piaţă a determinat o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism. Administraţia publică din ţara noastră s-a văzut confruntată în ultimii ani cu schimbări semnificative în ceea ce priveşte cadrul propriu de funcţionare, aşteptările din partea cetăţenilor, atribuţiile şi responsabilităţile. Includerea ei, cel puţin declarativ, în procesul general de reforme a făcut-o să se confrunte cu un set de dileme caracteristice întregii societăţi. Ideea de reformă, atât de frecvent vehiculată, este prea des legată de formulări generale, soluţii formale, iar procesele de conducere şi organizare nu sunt considerate atât de importante în reformarea sistemului administrativ, accentuându-se tot mai des importanţa cadrului legislativ.

Nu putem nega importanţa acestuia în reforma administraţiei publice, dar ignorarea necesităţii unei perspective strategice, lipsa unor preocupări constante referitoare la pregătirea managerială a responsabililor administrativi şi-a pus şi tinde să-şi pună încă amprenta asupra unor instituţii administrative, activitatea cărora este prea puţin bazată pe iniţiativă şi flexibilitate. Bunele intenţii, intuiţia nu mai sunt considerate condiţii suficiente pentru un manager în administraţia publică…

Este nevoie de multă raţiune şi imaginaţie creatoare, fundamentată pe noile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, pentru a rezolva diferitele situaţii deosebit de complicate adeseori, dar în acelaşi timp este necesar un efort creator, o adaptare şi combinare a tehnicilor furnizate de cunoaşterea ştiinţifică, de practica managerială

Dicţionarul de drept civil şi de proceduri civile reprezintă o încercare de a defini noţiunile de drept civil, precum şi pe cele ale procedurii civile de drept comun, la care s-au adăugat cele instituite prin unele proceduri speciale în materie civilă.

 Demersul de faţă are în vedere, cu preponderenţă, Codul civil al României (Legea nr. 287/2009 publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009), cât şi proiectul de Cod de procedură civilă în forma trimisă Parlamentului în cursul anului 2009.

Elaborată iniţial ca un curs sintetic în vederea susţinerii examenului de licenţă la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, ediţia 4 a lucrării Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă depăşeşte întinderea cerută de rigorile unui astfel de examen.

În această nouă ediţie, autorii, ale căror nume se identifică demult cu materia predată, au încercat să răspundă cât mai bine cerinţelor studenţilor care urmează să susţină examenul de licenţă, prin includerea în lucrare a peste 300 de teste grilă, asemănătoare, ca formulare şi grad de complexitate, testelor care vor face parte din probele de concurs.

Aflat la a treia ediţie în acest format, manualul de Drept procesual civil. Partea generală apare îmbogăţit cu trimiteri la modificările şi noutăţile instituţionale ale Noului Cod de procedură civilă.

Cursul, deşi este bazat pe legea procedurală încă în vigoare, pregăteşte trecerea la noua reglementare procedurală.

TITLU EPUIZAT!

Caietul de seminar este corespunzător părţii speciale a manualului de Drept procesual civil. Partea specială, apărut la aceeaşi editură. Tematica seminarelor urmăreşte să detalieze titlurile din curs şi să exemplifice, cu aplicaţii practice şi teste grilă, noţiunile teoretice prezentate la curs.

Totodată, ca urmare a publicării Legii nr. 202/2010 după apariţia manualului, la începutul fiecărui seminar au fost tratate modificările aduse de această lege materiei.

Prezentul caiet de seminar este destinat în primul rând studenţilor facultăţilor de drept, dar şi altor jurişti care urmăresc să fie la zi cu orientările practicii judiciare. Intenţia autorilor este de a oferi un instrument util, pentru ca cititorii să aibă o imagine completă asupra noţiunilor prezentate, prin corelarea manualului cu caietul de seminar

Această lucrare este destinată persoanelor care vor să-şi uşureze munca de pregătire a examenului de primire sau definitivare în profesia de avocat şi a fost elaborată ţinând cont de bibliografia recomandată de instituţiile abilitate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul redactarii.

STOC EPUIZAT!

Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge - cu concursul organelor de stat competente - pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod silit.

Scopul activităţii judiciare nu se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile. Simpla recunoaştere a dreptului sau obligarea debitorului de a restabili dreptul încălcat ori contestat nu este, adeseori suficientă. De aceea, adeseori este necesară şi recurgerea la forţa de constrângere a statului pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească, atunci când executarea acesteia nu se face în mod voluntar, aşa cum rezultă din prevederile art. 3711 din Codul de procedură civilă. Astfel, această constrângere şi pe cale de consecinţă realizarea dreptului subiectiv civil poate avea loc în faza executării silite.

Executarea silită nu este însă obligatorie, dar ea este întotdeauna posibilă. Este posibil ca debitorul, în faţa unei hotărâri înzestrate cu forţă executorie şi putere de lucru judecat, să se convingă de justeţea deciziei date şi să procedeze de bună voie la realizarea obligaţiei dispuse în sarcina sa. Legiuitorul trebuie să instituie însă un ansamblu de mijloace procedurale de natură a face posibilă realizarea efectivă a dreptului chiar şi în cazurile de opunere ale debitorului la îndeplinirea obligaţiilor statuate prin hotărârea judecătorească pronunţată împotriva sa.

TITLU EPUIZAT!

Lucrarea "Jurisprudenta civila a instantei supreme (2003-2007)" se înscrie în linia celebrelor repertorii de practică judiciară îngrijite de I.G. Mihuţă şi A. Lesviodax.

Lucrarea de fata se înscrie în linia celebrelor repertorii de practica judiciara îngrijite de I.G. Mihuta si A. Lesviodax, ineditul ei constând în cuprinderea, cu mici exceptii, a unor probleme de drept civil si procesual civil, din practica Sectiei civile si de proprietate intelectuala a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, din perioada anilor 2003-2007, ivite cu ocazia solutionarii recursurilor exercitate împotriva hotarârilor pronuntate de sectia civila a Curtii de Apel Cluj.

TITLU EPUIZAT!

În sprijinul practicianului şi nu numai, culegerea "Procedura civila" reuneşte speţe ce aparţin unui domeniu neaprofundat până în prezent în colecţiile de jurisprudenţă: procedura civilă.

Soluţiile sunt însoţite de note explicative şi, uneori, de note critice care exprimă punctul de vedere al autorului pe o anumită problemă de drept.

Lucrarea este structurată în 6 titluri referitoare la:

• competenţa instanţelor judecătoreşti,
• acţiunea civilă,
• judecata,
• hotărârea judecătorească,
• căile de atac,
• executarea silită,

acoperind astfel principalele instituţii de drept procesual civil.

Plecând de la realitatea că normele de drept procesual civil disciplinează activitatea de judecată, interesul pentru studiul problemei privind forma, materia şi metoda procesului civil a devenit cu atât mai actual cu cât, din calitatea de judecător, autoarea şi-a propus să abordeze modalitatea specifică prin care se înfăptuieşte justiţia, având ca obiectiv transformarea caracterului aparent filosofic al temei într-un caracter de utilitate practică al lucrării.

TITLU EPUIZAT!

Desfacerea casatoriei prin divort este un mijloc juridic prin care se pune capat existentei casatoriei pe cale judecatoreasca, la cererea unuia dintre soti, atunci cand datorita unor motive temeinice raporturile dintre soti sunt grav vatamate si continuarea casatoriei nu mai este posibila.

Lucrarea cuprinde toate deciziile pronunţate de Înalta Curte prin care au fost admise recursuri în interesul legii, din anul 1993 până în prezent.

Cunoaşterea acestor decizii este deosebit de importantă având în vedere faptul că, pe de-o parte, ele sunt pronunţate de Instanţa Supremă în situaţia în care celelalte instanţe de judecată din ţară nu au un punct de vedere unitar asupra unor probleme de drept, adică în scopul unificării practicii judiciare, iar pe de altă parte, sunt obligatorii pentru toate instanţele.

Decizii sunt prelucrate şi aranjate pe materii, pentru o consultare cât mai eficientă, iar lucrarea este însoţită şi de un index alfabetic care să permită regăsirea deciziilor în funcţie de anumite probleme punctuale de drept.

Lucrarea este prima monografie de acest fel, consacrată şedinţei de judecată în procesul civil, iar utilitatea ei teoretică şi practică este evidentă. Principala calitate a acesteia o constituie bogăţia de informaţii şi soluţii pe care o aduce, autorul examinând cu atenţie legislaţia în materie, doctrina şi, atunci când a fost cazul, jurisprudenţa instanţelor române.

Substanţa lucrării este întărită şi de faptul că autorul a analizat şi aspecte mai puţin cercetate în lucrările de procedură civilă, cum ar fi repartizarea dosarului constituit, traseul dosarului anterior şedinţei de judecată, profilul psihologic al judecătorului, aptitudinile de comunicare ale judecătorului în şedinţa de judecată, corelaţia dintre incidentele procedurale, excepţiile şi sancţiunile procesuale care pot influenţa cursul normal al şedinţei de judecată, traseul dosarului după încheierea şedinţei de judecată.

 Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu

Lucrarea de faţă, intitulată sugestiv „TAXELE DE TIMBRU & TIMBRUL JUDICIAR” (ediţie actualizată 2010) cuprinde legislaţia actualizată 2010 în acest domeniu.

În plus, prezenta lucrare tratează şi problematica taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar aşa cum este abordată în practica judiciară, cuprinzând hotărâri judecătoreşti cu relevanţă în acest domeniu şi de actualitate, extrasele din practica judiciară fiind pe anii 2008-2009.

„Această carte se adresează tuturor judecătorilor de judecătorii, care abia îşi încep activitatea sau care, copleşiţi de volumul mare de activitate, precum şi de multitudinea de norme civile ce trebuie aplicate, nu mai au suficient timp să creeze structuri de soluţii constante şi cărora îmi doresc să le fie un sprijin zilnic preţios. (...)

Totodată, am vrut să fac cunoscută publicului interesat o parte importantă a muncii judecătorului civilist, deoarece felul în care această profesie este percepută nu este întotdeauna corect, poate tocmai din faptul că este judecată mai mult prin intermediul şedinţei publice. Până la acest moment şi după acesta, însă, judecătorul are de realizat o intensă activitate de studiu şi redactare. În esenţă, lucrarea cuprinde o parte din raţionamentul şi redactarea ce urmează imediat şedinţei de judecată civile.

La rândul meu, aş fi fost mult ajutată atât la începuturile activităţii de judecător, cât şi pe parcursul muncii curente dacă un asemenea efort de sistematizare ar fi fost deja făcut.”

 Autoarea

Noua ediţie a Tratatului de drept procesual civil conţine acum un SUPLIMENT GRATUIT care include Modificările şi completările aduse actualului Cod de procedură civilă prin Legea pentru accelerarea proceselor, nr. 202/2010 "Mica Reformă".

Ce-a de-a cincea ediţie a Tratatului de drept procesual civil îşi propune, ca şi cele precedente, o actualizare legislativă, doctrinară şi jurisprudenţială firească, indispensabilă pentru orice lucrare didactică şi ştiinţifică. Un obiectiv major a celei de-a V-a ediţii este reprezentat de necesitatea unor abordări sintetice privitoare la principiile şi instituţiile fundamentale preconizate de viitorul Cod de procedură civilă.

Publicarea Proiectului Codului de procedură civilă a trezit deja un interes deosebit din partea teoreticienilor şi practicienilor dreptului, materializat în numărul semnificativ de studii şi articole publicate în revistele de specialitate.

Tratatul pe care îl oferim cititorilor, în prima parte a acestui an, nu-şi propune să dea „soluţii” definitive unor dispute sau controverse doctrinare, ci doar să ofere lectorilor săi - studenţi, teoreticieni şi practicieni ai dreptului - o perspectivă de ansamblu asupra principalelor inovaţii ale viitoarei noastre legislaţii procesual civile.