Fotografia judiciara

Expertiza medico-legală referitoare la cadavre reprezintă unul dintre domeniile cele mai importante ale activităţii medico-legale. Autopsiile medico-legale se efectuează de medicii legişti în condiţiile prevăzute şi reglementate de lege. În anumite cazuri, medici de medicină generală, morfopatologi sau medici de alte specialităţi pot efectua autopsii medico-legale, în baza delegaţiei direcţiei sanitare judeţene pe raza căreia profesează şi a avizului conducerii I.M.L. Prevederile referitoare la cazurile în care autopsia medico-legală este obligatorie, aspectele procedurale şi problemele la care trebuie să răspundă medicul legist constituie deosebiri faţă de autopsia prosecturală.

Identificarea persoanei după metoda portret robot se constituie ca o armă de luptă eficientă împotriva fenomenului infracţional prin necesitatea, utilitatea şi larga sa aplicabilitate. Creşterea criminalităţii, pe de o parte, iar pe de altă parte „rafinarea” modului de operare al făptuitorului concretizat şi în încercările de inducere în eroare a martorilor cu privire la adevărata înfăţişare (prin deghizări şi operaţii estetice) au dus la unirea eforturilor specialiştilor pentru determinarea unor noi procese şi mijloace tehnice care să conducă la identificarea infractorilor. Astfel este cunoscut faptul că apariţia laserului (o sursă de fascicule luminoase, coerente, cu o mare directivitate, foarte intense şi înguste) a deschis perspective nebănuite în cele mai diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, unul dintre principalii săi beneficiari fiind fotografia şi, indirect procedeul de identificare după semnalmentele exterioare, rezultatele fiind cu adevărat spectaculoase.

Pentru a contura cu exactitate cadrul metodologic general al cercetării infracţiunilor contra proprietăţii publice sunt necesare a fi puse în lumină câteva scurte referiri la aspectele comune acestei categorii de infracţiuni. Legea penală ocroteşte în general toate relaţiile sociale de ordin patrimonial, dar face deosebire între ocrotirea avutului personal sau particular şi ocrotirea avutului public în sensul asigurării unei apărări mai severe a avutului public în comparaţie cu cel particular.

În terminologia legii penale, noţiunea de „patrimoniu” nu are acelaşi înţeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, putând fi evaluate în bani, sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane.

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile care le cuprinde la un moment dat patrimoniul.

Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale sau accesorii etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri, facilităţi, aptitudini ale subiectului, privite din punct de vedere al valorii lor economice şi a raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor puteri, facultăţi, aptitudini.

În dreptul penal noţiunea de patrimoniu, în legătură cu infracţiunile care se pot comite împotriva acestuia, are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos, etc.

Infracţiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că acesta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii, nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său.

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, obiectele ce conţin sau poartă urme ale infracţiunii, înscrisurile ori valorile care constituie astfel de mijloace trebuie să fie, nu numai descoperite şi cercetate de organele de urmărire penală, dar şi păstrate până la soluţionarea cauzei.

Acesta pe de o parte, pentru a da posibilitatea celor interesaţi să poată lua cunoştinţă de materialul probator din fiecare cauză, iar pe de altă parte, administrarea probelor în faţa instanţei de judecată să se poată face cu ajutorul acestui material.

Pentru realizarea acestui scop, legea procesual penală a prevăzut şi activităţile menite să conducă la descoperirea şi ridicarea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloace de probă, cunoscute de organul de urmărire penală, precum şi la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului.

Printre acestea se numără şi percheziţia. Potrivit legii ‚ percheziţia este activitatea de urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în căutarea - asupra unei persoane, în locuinţa sau la locul ei de muncă, ori în localurile deschise publicului - a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a cauzelor penale.

Observăm că, pentru efectuarea acestui act procedural legea prevede existenţa uneia din situaţiile cu caracter de cerinţe substanţiale: când există sau se presupune în mod întemeiat că ar exista un obiect sau înscris ce poate servi ca mijloc de probă şi care s-ar afla în posesia unei persoane fizice sau juridice , sau când recurgerea la procedeul percheziţiei este necesară pentru descoperirea şi strângerea mijloacelor de probă.

Apărarea avutului public şi privat, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a ordinii de drept se realizează de către organele abilitate ale statului, în mod continuu, prin forme şi metode diversificate. În centrul preocupărilor ştiinţei criminalistice ce concură direct la aflarea adevărului material în procesul penal, se găseşte activitatea de identificare a persoanelor, obiectelor sau fenomenelor aflate în legătură directă cauzală cu faptele incriminate de legea penală.

Deci stabilirea identităţii persoanelor, obiectelor şi fenomenelor, descoperirea şi prinderea infractorilor, probarea activităţilor infracţionale, particularizează la necesităţile justiţiei această activitate, prin intermediul criminalisticii, imprimându-i trăsături specifice, determinate de natura scopului urmărit prin identificarea subiecţilor unei cauze penale, fie activi, fie pasivi.

Exigenţele aplicării realizărilor ştiinţei şi tehnicii în cercetarea infracţiunilor, pentru aflarea adevărului material, se amplifică şi dobândesc noi valenţe atât în ceea ce priveşte rolul activ şi obiectiv al acestei ştiinţe, cât şi al metodelor şi mijloacelor folosite în activitatea de identificare a persoanelor ce au legătură cu o cauză penală aflată în cercetarea organelor judiciare.

Realizarea acestor obiective este demonstrată de preocupările ce vizează perfecţionarea metodelor de efectuare a cercetării la faţa locului, precum şi la folosirea unor mijloace moderne de descoperire, fixare, ridicare şi examinare a urmelor şi a celorlalte mijloace materiale de probă. Intensificarea activităţii de cercetare ştiinţifică în acest domeniu a permis folosirea unei aparaturi, a unor metode şi mijloace moderne de examinare criminalistică de laborator, care au lărgit aria posibilităţilor de identificare a infractorilor, şi de dovedire a vinovăţiei lor.

Metode şi mijloace moderne cum sunt cele bazate pe electronică şi microelectronică, automatizare şi informatică, pe cercetarea urmelor şi corpurilor delicte în diferite radiaţii vizibile şi invizibile, microscopia electronică, spectrometria de absorbţie atomică, analiza prin activare cu neutroni, folosirea sistemului automat de stocare, codificare şi comparare a amprentelor digitale AFIS 2000, precum şi a calculatorului pentru realizarea portretului-robot de identificare a persoanelor se folosesc astăzi în mod curent cu rezultate semnificative în activitatea de identificare criminalistică.

Expertiza criminalistică poate să rezolve astăzi problemele privind identificarea persoanei nu numai după semnalmentele exterioare ale acesteia, ci şi după o serie de urme biologice rămase la locul faptei, dintre care amintim identificarea pe baza amprentei genetice folosind urmele de sânge. Din cele expuse rezultă că procesul identificării criminalistice, prin rezonanţa sa, deţine un loc bine conturat de maximă importanţă în ansamblul cercetărilor criminalistice.

Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realităţii obiective şi sesizării proprietăţilor, trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect ce se individualizează în cadrul mai larg de fiinţe sau lucruri asemănătoare. Cu alte cuvinte ne aflăm în prezenţa recunoaşterii de persoane sau obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire, prin care s-au comparat caracteristicile mai multor persoane sau obiecte, în vederea stabilirii identităţii sau neidentităţii lor.

Specificul identificării criminalistice este determinat de necesitatea descoperirii unor fapte sau situaţii cu valoare probantă, de unde şi obligativitatea desfăşurării numai în limitele stricte ale legii procesuale penale iar pe de altă parte de faptul că examinarea are un caracter retroactiv, fiind ulterioară săvârşirii infracţiunii.