Libertatea de circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor

Iniţierea Acordului de la Schengen a pornit de la mai multe considerente dintre care mai importante sunt următoarele:

- progresele înregistrate în cadrul Comunităţilor Europene în vederea asigurării liberei circulaţii a persoanelor, a mărfurilor şi a serviciilor;

- necesitatea consolidării solidarităţii între popoarelor, prin eliminarea obstacolelor din calea liberei circulaţii la graniţele comune între Statele Uniunii Economice a BENELUX-ului, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze;

- obiectivitatea efortului de amplificare a raporturilor dintre popoarele statelor membre ale Comunităţilor Europene prin intermediul liberei treceri a graniţelor interioare pentru resortisanţii lor şi ale liberei circulaţii a mărfurilor şi a serviciilor;

- dorinţa de a suprima controlul graniţelor comune.

Aşa cum se va putea conchide din întregul parcurs al lucrării de faţă, în primul rând conceptul general de „cetăţenie” are o latură politică prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor.

Mai mult decât atât, orice om dintr-o societate îşi poate singur da seama că participă, în calitatea sa de cetăţean, la exercitarea puterii, astfel încât se poate spune că oricăruia dintre noi îi revine o foarte mică parte din puterea suverană a poporului. Ca exemplu elocvent în acest sens, poate fi dat dreptul cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi în instituţiile parlamentare.

O altă latură a cetăţeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală. În fine, cea de-a treia latură a cetăţeniei este cea socială, care include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul al educaţie, dreptul la locuinţă etc.

Printre principalele obiective ale integrării europene a fost şi acela de a crea o zona de liberă circulaţie a persoanelor. Prin Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene din 1957 s-au adoptat prevederile care reglementează această problemă, iar Tratatul de la Maastricht şi celelalte tratate care au urmat au adus noi progrese. În ceea ce priveşte dreptul la libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană acesta cuprinde şi dreptul la rezidenţă într-un alt stat-membru pentru a lucra în acel stat chiar dacă persoana în cauză nu este cetăţeană a statului respectiv.

Prin acest drept se permite unui rezident în Uniune să caute de lucru în alt stat membru, dreptul fiind în acelaşi timp acordat soţilor şi copiilor; în acest fel este considerat ca principalul mecanism în realizarea pieţei interne a Uniunii Europene. Prin Tratatul CE se menţionează că eliminarea obstacolelor din calea libertăţii de circulaţie a persoanelor este un obiectiv de maximă importanţă al Comunităţii. Adoptat în 1986, Actul Unic European a înglobat programul pieţei unice în Tratatul CE, având ca scop asigurarea creării unei pieţe interne în interiorul Comunităţilor Europene.

Astfel au fost incluse dispoziţii distincte privind libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a capitalului şi a serviciilor; de asemenea s-a prevăzut şi eliminarea frontierelor în zona pieţei interne. În ordine cronologică, urmează Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1993, unde sunt prevăzute pentru prima dată reguli comune pentru o cooperare sistematică între statele-membre în domeniile justiţiei şi afacerilor interne. În partea a VI-a a Tratatului de la Maastricht se cuprind prevederi privind circulaţia persoanelor, politica acordării azilului, poliţia, regulile vamale şi cooperarea judiciară. Prin înscrierea acestor prevederi se constituie cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene, iar cooperarea se găsea la nivel interguvernamental. Tratatul de la Amsterdam, care modifică Tratatul Uniunii Europene, Tratatele de înfiinţare a Comunităţilor Europene şi anumite norme conexe din legislaţia secundară au adus mai multe îmbunătăţiri decât toate cele anterioare.

Pe lângă faptul că sunt dezbătute probleme detaliate privind libera circulaţie a persoanelor, a mai fost adăugat un titlu nou, Titlul III, referitor la „Strategii privind vizele, azilul, imigrarea si alte probleme legate de libera circulaţie a persoanelor”, ce are ca scop de „a crea treptat o zona de libertate, securitate şi dreptate” (articolul 73).

Anumite prevederi noi îi cer Consiliului Uniunii să adopte „(a) Într-un interval de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, măsuri menite să asigure libera circulaţie a persoanelor în conformitate cu articolul 7A, dublat prin masuri conexe legate direct de controale la frontierele exterioare, azil şi imigrare… măsuri de prevenire şi de combatere a infracţiunilor în conformitate cu prevederile articolului K.3(e) din Tratatul Uniunii Europene”.

Uniunea vamală este condiţia esenţială a integrării economice a tuturor statelor care formează Uniunea Europeană. Nu este posibil să se creeze, să se dezvolte sau să se gestioneze o piaţă comună unică, în care mărfurile să circule liber decât în cadrul unei uniuni vamale unde reguli comune sunt aplicate în interiorul frontierelor exterioare. Fără uniune vamală politica comercială comună şi politica de dezvoltare a Uniunii Europene, piaţa comună agricolă şi coordonarea eficace a politicilor economice şi monetare n-ar fi posibile.

La încheierea Tratatului de la Amsterdam a fost adoptat şi un Protocol de integrare a acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, „menit să includă acordurile şi regulile mai sus menţionate în cadrul Uniunii Europene”.

În articolul 2 din acest Protocol se menţionează că „de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen, inclusiv deciziile Comitetului Executiv creat prin Acordurile de la Schengen care au fost adoptate înaintea acestei date vor fi imediat aplicabile celor treisprezece state-membre menţionate în articolul 1, fără a încălca prevederile paragrafului 2 al acestui articol.

De la aceeaşi dată, Consiliul se înlocuieşte prin Comitetul Executiv menţionat". In acest sens, paragraful următor afirma foarte clar că „atât timp cât masurile referitoare la cele de mai sus nu au fost luate şi fără încălcarea articolului 5(2), prevederile şi deciziile care alcătuiesc acquis-ul Schengen vor fi considerate documente bazate pe Titlul VI al Tratatului Uniunii Europene”.

Astfel, atât timp cât Uniunea Europeană, pe baza deciziilor Consiliului, va avea propriile reguli şi proceduri, prevederile Acordurilor de la Schengen se vor aplica cu succes. Nu ne rămâne în final, decât să amintim şi viitoarea Constituţie Europeană, semnată la data de 29 octombrie 2004 la Roma (în acelaşi loc unde în urmă cu cca. o jumătate de secol fuseseră semnate primele tratate comunitare), prin care se încearcă o nouă abordare a libertăţii de circulaţie a persoanelor, aspecte evidenţiate pe larg, în elaborarea lucrării de faţă.

Libertatea de mişcare a persoanelor constituie expresia cea mai uşor perceptibilă a apartenenţei la un spaţiu european comun, fără bariere interne. Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Roma, libera circulaţie a persoanelor este unul din obiectivele fundamentale de îndeplinit în vederea realizării pieţei comune, stabilind, prin art. 48, par. 1, realizarea liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul Comunităţii (Uniunii Europene, în prezent).

Circulaţia liberă a capitalului este reglementată în art. 56-60 din Tratatul CE. Ea este legată de libera circulaţie a produselor, persoanelor şi serviciilor, fiind menită să asigure realizarea şi funcţionarea optimă a pieţei comune.

Art. 56 paragraful 1 TCE precizează că toate restricţiile la circulaţia capitalului între statele membre şi între acestea şi statele terţe sunt interzise, iar paragraful 2 al aceluiaşi articol interzice restricţiile referitoare la plăţile între statele membre şi între acestea şi statele terţe.

Aşadar, Tratatul CE face deosebirea între mişcarea capitalurilor şi plăţile dintre statele membre. Liberalizarea plăţilor a fost necesară pentru a asigura circulaţia liberă a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor.

În prezent, poate cel mai vizibil beneficiu adus de integrare pentru omul obişnuit este libera circulaţie în spaţiul comunitar. Un adevărat salt de uriaş de la regimul de acum două decenii, în care dorinţa de a trece graniţa rămânea la stadiul de vis pentru majoritatea cetăţenilor, la cel actual în care singurul document necesar pentru a intra pe teritoriul majorităţii statelor membre UE este Cartea de identitate.

Dintre cele patru libertăţi fundamentale – libertatea de circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului şi persoanelor – se detaşează ca importanţă libera circulaţie a mărfurilor ce presupune circulaţia mărfurilor între statele comunitare fără impunerea de taxe vamale sau de taxe ce au efect echivalent cu taxele vamale şi respectiv fără aplicarea unei restricţii cantitative la import şi export. Doi piloni stau la baza libertăţii de circulaţie a mărfurilor.

Unul este uniunea vamală, care implică, într-un prim sens, abolirea şi deci, interzicerea în comerţul între statele membre de la o anumită dată a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent. Un al doilea pilon este reprezentat de interdicţia de restricţii cantitative la schimburile de mărfuri şi de măsuri cu efect echivalent acestor restricţii între statele membre.

Toate aceste elemente componente au fost analizate pe larg pe parcursul studiului de faţă, atât din punct de vedere al tratatelor comunitare, în special Tratatul CE, dar şi din perspectiva altor acte normative comunitare. În continuare, în cadrul acestui capitol final, ar mai fi necesare câteva precizări privind libertatea de circulaţie a mărfurilor şi uniunea vamală potrivit Tratatului de Reformă de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007.

Astfel, acestei materii, noul Tratat de la Lisabona îi dedică o întreagă secţiune unde sunt avute în vedere în subsecţiuni distincte: uniunea vamală, cooperarea vamală şi interzicerea restricţiilor cantitative. Potrivit noului „Tratat de Reformă”, Uniunea Europeană cuprinde o uniune vamală care reglementează toate schimburile de mărfuri şi care implică interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.

Sunt considerate ca fiind în liberă circulaţie într-un stat membru produsele care provin din ţări terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri. Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export şi taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică, de asemenea, taxelor vamale cu caracter fiscal.

În exercitarea misiunilor ce-i sunt încredinţate prin Tratat, Comisia Europeană se orientează după: necesitatea de a promova schimburi comerciale între statele membre şi ţările terţe; evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluţie are ca efect îmbunătăţirea capacităţii competitive a întreprinderilor; necesităţile de aprovizionare a Uniunii cu materii prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între statele membre condiţiile concurenţei în ceea ce priveşte produsele finite să nu fie denaturate; necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o expansiune a consumului în cadrul Uniunii.

În ceea ce priveşte cooperarea vamală, în noul Tratat de Reformă de la Lisabona se arată că, în limitele domeniului de aplicare a tratatelor comunitare, regulamentele sau directivele europene stabilesc măsuri pentru consolidarea cooperării vamale între statele membre şi între acestea şi Comisia Europeană.

Societăţile comerciale au fost şi sunt şi în prezent cel mai adecvat instrument juridic de drenare a energiilor umane şi financiare pentru realizarea unor scopuri sociale, ca şi pentru satisfacerea unor interese personale ale întreprinzătorilor.

Primele norme juridice care au reglementat (chiar dacă într-o formă rudimentară) instituţia juridică a societăţilor comerciale au fost edictate prin 7 din cele 34 de articole ale Codului Hammurabi, care au conturat caracteristicile acestei entităţi juridice .

Codul lui Hamurabi reglementa activitatea comercială în mai multe dispoziţii referitoare la contractul de locaţiune, de comision, precum şi cel de împrumut .

În dreptul roman , erau cunoscute mai multe tipuri de societăţi:

 societăţi în cadrul cărora se puneau în comun toate bunurile prezente şi viitoare (societas omnium bonorum);

 societăţi în cadrul cărora se punea în comun un singur lucru (societas unius rei);

 societăţi în cadrul cărora se puneau în comun veniturile (societas quaestus);

 societăţi cu un singur fel de afaceri (societas alianius negationis), ca de pildă societatea publicanilor (societas publicanomm), care avea drept obiect arendarea impozitelor statului. Indiferent de forma sa, societatea era lipsită de personalitate juridică .

Bunurile care formau fondul social erau considerate că aparţin asociaţilor în proprietate, iar nu societăţii, ca patrimoniu distinct al acesteia. Societatea comercială, cu principalele ei atribute, apare în evul mediu. În republicile italiene Florenţa, Genova şi Veneţia comerţul maritim şi terestru a cunoscut o puternică înflorire la începutul secolului al XII-lea .

Dezvoltarea comunităţilor urbane a condus la apariţia unor corporaţii ale negustorilor, conduse de „consuli”‚ cu atribuţii de judecători şi apărători ai comerţului şi corporaţiei. Meritul deosebit al sistemului corporaţiilor a constat tocmai în faptul că el a determinat organizarea unei reglementări unitare a regulilor referitoare la comerţ . Odată cu extinderea schimburilor comerciale ce au urmat cruciadelor, a apărut societatea în comandită.

Ea a fost reglementată pentru prima oară în Ordonanţa lui Ludovic al XIV-lea, privind comerţul terestru din 1673. Marile cuceriri coloniale din secolele XVI şi XVII au solicitat importante capitaluri, care au fost obţinute din Olanda, Franţa, Anglia, prin înfiinţarea societăţilor anonime pe acţiuni.

Compania Olandeză a Indiilor Orientale (înfiinţată în 1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale, Compania Noii Franţe, Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India de Est şi Compania Mărilor Sudului, celebre în epocă, au jucat un rol important în procesul de colonizare.

Aşa cum se poate desprinde de pe întreg parcursul lucrării, libertatea de a furniza servicii presupune eliminarea restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie în cadrul Uniunii a salariaţilor sau liber profesioniştilor şi a familiilor lor. Acest capitol include prevederile din Tratat referitoare la dreptul de a se stabili şi de a furniza servicii, precum şi legislaţia secundară din domeniu, în special în ceea ce priveşte serviciile financiare (bancare, de asigurare şi de valori mobiliare), de protecţie a datelor personale, precum şi cele referitoare la societatea informaţională.

Tratatul CE prevede că există două modalităţi pentru ca liber profesioniştii să poată desfăşura o activitate lucrativă: o persoană fizică sau juridică dintr-un anume stat membru îşi poate desfăşura activitatea într-un alt stat membru (dreptul de stabilire - art. 43/52) sau îşi poate oferi serviciile transfrontalier, fără a părăsi ţara de reşedinţă (dreptul de a furniza servicii – art. 49/59). Acquis-ul cuprins în acest capitol se referă la:

1. articolul 43 al Tratatului CE privind libertatea de stabilire şi articolul 49 al Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii;

2. serviciile financiare: - operaţiuni bancare; - asigurări; - serviciile legate de investiţii şi pieţele de valori mobiliare. Acquis-ul din domeniu stipulează cerinţele minimale pentru diferitele tipuri de instituţii în scopul creării unui standard minim uniform bazat pe următoarele principii: minima armonizare a condiţiilor de autorizare şi a regulilor prudenţiale, controlul în ţara de origine şi licenţa unică, recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale de supraveghere.

3. directiva privind protecţia datelor personale şi libera circulaţie a acestor date;

4. directivele privind libertatea de stabilire şi libertatea de a furniza servicii de către meşteşugari, comercianţi şi fermieri;

5. directiva privind agenţii comerciali independenţi;

6. directivele referitoare la Societatea Informaţională privind furnizarea de informaţii referitoare la standarde tehnice, reglementări şi reguli, precum şi protecţia juridică a serviciilor legate de accesul condiţionat.

Aşa cum se poate desprinde de pe întreg parcursul lucrării, libertatea de a furniza servicii presupune eliminarea restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie în cadrul Uniunii a salariaţilor sau liber profesioniştilor şi a familiilor lor. Acest capitol include prevederile din Tratat referitoare la dreptul de a se stabili şi de a furniza servicii, precum şi legislaţia secundară din domeniu, în special în ceea ce priveşte serviciile financiare (bancare, de asigurare şi de valori mobiliare), de protecţie a datelor personale, precum şi cele referitoare la societatea informaţională.

Tratatul CE prevede că există două modalităţi pentru ca liber profesioniştii să poată desfăşura o activitate lucrativă: o persoană fizică sau juridică dintr-un anume stat membru îşi poate desfăşura activitatea într-un alt stat membru (dreptul de stabilire - art. 43/52) sau îşi poate oferi serviciile transfrontalier, fără a părăsi ţara de reşedinţă (dreptul de a furniza servicii – art. 49/59).

Acquis-ul cuprins în acest capitol se referă la:

1. articolul 43 al Tratatului CE privind libertatea de stabilire şi articolul 49 al Tratatului CE privind libertatea de a presta servicii;

2. serviciile financiare: - operaţiuni bancare; - asigurări; - serviciile legate de investiţii şi pieţele de valori mobiliare. Acquis-ul din domeniu stipulează cerinţele minimale pentru diferitele tipuri de instituţii în scopul creării unui standard minim uniform bazat pe următoarele principii: minima armonizare a condiţiilor de autorizare şi a regulilor prudenţiale, controlul în ţara de origine şi licenţa unică, recunoaşterea reciprocă a standardelor naţionale de supraveghere.

3. directiva privind protecţia datelor personale şi libera circulaţie a acestor date;

4. directivele privind libertatea de stabilire şi libertatea de a furniza servicii de către meşteşugari, comercianţi şi fermieri;

5. directiva privind agenţii comerciali independenţi;

6. directivele referitoare la Societatea Informaţională privind furnizarea de informaţii referitoare la standarde tehnice, reglementări şi reguli, precum şi protecţia juridică a serviciilor legate de accesul condiţionat.

Problematica liberei circulaţii a serviciilor este strâns legată de alte probleme precum libera circulaţie a capitalului sau a persoanelor.

În ţările candidate care au negociat sau au solicitat restricţii în ceea ce priveşte circulaţia capitalului, aranjamentele tranzitorii pot avea un impact direct asupra dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii. În contextul acordului de menţinere a restricţiilor în ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, Germania şi Austria sunt libere să aplice măsuri de protecţie în anumite sectoare de servicii sensibile, şi anume în domeniul construcţiilor şi serviciilor de curăţenie.

În ceea ce priveşte problematica liberei circulaţii a serviciilor şi procesul de aliniere la acquis-ul comunitar, crearea unei infrastructuri reglementative eficiente are o importanţă deosebită pentru punerea în practică a acquis-ului şi asigurarea existenţei unui sector financiar eficient şi supravegheat în mod corespunzător.

Din acest motiv, Comisia, în strânsă cooperare cu Statele Membre, monitorizează îndeaproape mecanismele de supraveghere a serviciilor financiare în ţările candidate.