Aşa cum se apreciază pe bună drseptate în literatura de specialitate , în ultimii ani, construcţia europeană şi-a pus de multe ori problema necesităţii apropierii UE de cetăţean ca unică manieră de a se ajunge la o deplină legitimare politică a acesteia. De aceea, îndeplinirea aşteptărilor cetăţenilor europeni, a devenit pilierul esenţial al reformei Uniunii Europene din ultimii ani. Instituirea unei cetăţenii europene reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale procesului de integrare europeană parcurs în prezent.

Mult timp, poate chiar prea mult (după cum apreciază specialiştii în domeniu ), a fost analizată numai crearea Pieţei unice europene, atribuindu-se aspectelor economice şi financiare o importanţă excesivă, reuşindu-se, astfel, să se treacă peste obiectivul primordial al părinţilor fondatori ai Comunităţilor: acela de a uni popoarele Europei şi nu numai pieţele naţionale.

Conceptul de „cetăţenie europeană” a fost introdus în mod oficial, pentru prima dată, prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv.

Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora.

 Ca o concluzie finală, încheiem prezenta lucrare afirmând că cetăţenia europeană reprezintă epilogul unui îndelungat, dar ireversibil, proces, constituind, în acelaşi timp, punctul de plecare al realizării efective a unui spaţiu integrat de libertate, de securitate şi de justiţie.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca Centrală Europeană (BCE) au fost constituite în virtutea art. 4 A din Tratatul instituind Comunitatea Europeană ; ele îşi îndeplinesc sarcinile şi îşi desfăşoară activităţile în conformitate cu dispoziţiile Tratatului şi ale statutului, conţinut în Protocolul 3 al TUE.

Astfel, la data de 1 ianuarie 1999, Uniunea Economică şi Monetară a intrat în cea de-a treia etapă, odată cu apariţia SERC în locul IME. În conformitate cu art. 106, paragraful 1 din Tratatul CE, SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale statelor membre (băncile centrale naţionale) . În conformitate cu art. 105, paragraful 1 din Tratatul CE, obiectivul principal al SEBC este menţinerea stabilităţii preţurilor.

Fără a aduce atingere acestui obiectiv, SEBC sprijină politicile economice generale din Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunităţii, aşa cum sunt definite în art. 2 din Tratat: o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul un grad înalt de convergenţă a performanţelor economice. SEBC acţionează conform principiului unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă, favorizând o alocare eficientă a resurselor comunitare.

Potrivit dispoziţiilor art. 105, paragraful 2 TCE, sarcinile fundamentale ale SEBC sunt:

 definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Europene;

 desfăşurarea operaţiunilor de schimb pentru Euro în raport cu monedele necomunitare;

 păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre - de subliniat că această prevedere nu aduce atingere deţinerii şi gestionării de către guvernele statelor membre a fondurilor de rulment în valută;

 promovarea bunei funcţionări a sistemului de plăţi.

De asemenea, SEBC contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autorităţile competente în ceea ce priveşte controlul prudenţial al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar.

Potrivit dispoziţiilor art. 107 din TCE, în exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea obiectivelor şi a îndatoririlor care le sunt conferite prin Protocolul 3 al TUE, nici BCE, nici o bancă centrală naţională şi nici un membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme.

Instituţiile şi organele comunitare, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea sarcinilor lor. Acest principiu conferă un mare grad de independenţă SEBC, lucru necesar pentru îndeplinirea obiectivelor propuse.

Aşa cum se va putea conchide din întregul parcurs al lucrării de faţă, în primul rând conceptul general de „cetăţenie” are o latură politică prin faptul că modalităţile de stabilire şi cadrul legal de instituire nu reprezintă altceva decât expresia voinţei suverane a unui popor.

Mai mult decât atât, orice om dintr-o societate îşi poate singur da seama că participă, în calitatea sa de cetăţean, la exercitarea puterii, astfel încât se poate spune că oricăruia dintre noi îi revine o foarte mică parte din puterea suverană a poporului. Ca exemplu elocvent în acest sens, poate fi dat dreptul cetăţenilor de a alege şi de a fi aleşi în instituţiile parlamentare.

O altă latură a cetăţeniei este cea civilă, care se referă, spre exemplu, la drepturile privind libertatea individuală. În fine, cea de-a treia latură a cetăţeniei este cea socială, care include, spre exemplu, drepturile cetăţenilor la un standard decent de viaţă, dreptul la sănătate, dreptul al educaţie, dreptul la locuinţă etc.

Structurată pe parcursul a cinci capitole, lucrarea de faţă încearcă să ofere o imagine cât mai completă asupra noului concept de cetăţenie europeană şi drepturile pe care le implică aceasta. Din prezenta lucrare, nu putea lipsi însă şi un capitol introductiv privind istoricul constituirii Comunităţilor Europene şi apoi al Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht din 1992). Tot în capitolul de debut al lucrării, am lămurit, pe cât posibil, şi unele noţiuni, concepte şi teorii privind cetăţenia în general şi cetăţenia europeană, în special.

Având în vedere toate cele prezentate pe parcursul lucrării de faţă trebuie să reţinem că „cetăţenia europeană” a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat în vigoare un an mai târziu. Incluzând drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Art. 17 al Tratatului de constituire a Comunităţii Europene (fostul art. 8) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene vine în completarea cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte.

Potrivit Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, cetăţenia europeană are la bază principiile comune statelor membre, şi anume: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale omului şi principiul statului de drept. Acelaşi tratat întăreşte protecţia drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, trebuie reţinut că cetăţenia Uniunii Europene oferă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora:

 dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în celelalte state membre ale Uniunii. Legislaţia Uniunii stabileşte însă numeroase condiţii pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de 3 luni este necesar un certificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din raţiuni de securitate şi de sănătate publică, iar interzicerea trebuie să fie justificată (la fel şi pentru expulzare);

 dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului respectiv;

 dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat terţ (stat care nu este membru al Uniunii Europene) de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

 dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a apela la Ombudsman-ul European (Avocatul Poporului) pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a veghea la respectarea Tratatului, supraveghează aplicarea prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi asupra dificultăţilor întâlnite.

În continuare, în cadrul capitolului III al lucrării am avut în vedere statutul cetăţeanului europeană aşa cum este dat de Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene - cartă ce fixează un ansamblu de drepturi civile, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, regrupate în şase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie. Aşa cum am arătat pe parcursul lucrării de faţă, aceste drepturi sunt bazate pe drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe tradiţiile constituţionale ale statelor Uniunii Europene.

În fine, capitolul IV se opreşte cu câteva detalii asupra cadrului instituţional implicat în protecţia drepturilor omului la nivelul Uniunii Europene şi anume: Agenţia Drepturilor Fundamentale care are ca obiectiv de a furniza instituţiilor şi autorităţilor Uniunii Europene precum şi statelor membre, asistenţă şi expertiză în domeniul drepturilor fundamentale atunci când acestea pun în aplicare legislaţia comunitară; instituţia Mediatorului European înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht (1992) care investighează şi sesizează cazurile de proastă administrare a activităţii instituţiilor sau organismelor Comunităţii Europene, cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European; Curtea Europeană a Drepturilor Omului – care deşi nu este instituţie a Uniunii Europene, este singura instanţă europeană cu atribuţii în acest domeniu.

Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, fiecare stat membru al Uniunii Europene îşi deleagă câte un comisar, căruia i se alocă o anumită sferă de competenţă politică, care după posibilităţi trebuie să corespundă cu autoritatea deţinută de statul membru în acel domeniu politic.

Începând cu 2007, având în vedere aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană la 1 ianuarie, Comisia Europeană este compusă din 27 de membri, câte un reprezentant pentru fiecare stat.

Consiliul European numeşte comisarii, după ce fiecare guvern naţional a propus pentru comisariat câte trei candidaţi. După numirea acestora se solicită apoi acordul Parlamentului European pentru cabinetul astfel compus.

Comisarii sunt membri cu drepturi egale ai Comisiei, reprezentând deciziile luate pe principiul colegial. Durata unui mandat este de 5 ani, începutul şi sfârşitul acestuia fiind corelate cu perioada legislativă a Parlamentului European. Limbile de lucru ale Comisiei sunt - engleza, franceza şi germana.

Comisia este motorul sistemului instituţional al Uniunii Europene:

 având dreptul de iniţiativă întocmeşte proiectele de acte normative, pe care le supune pentru adoptare Parlamentului şi Consiliului. În comparaţie cu organele interne întâlnite în alte sisteme politice, cum ar fi în cazul guvernului federal german, Comisia poate oricând să retragă orice iniţiativă legislativă care încă nu a fost adoptată definitiv de Consiliu;

 în calitate de instituţie executivă Comisia asigură aplicarea legislaţiei europene (directive, decizii etc.), execuţia bugetară şi realizarea programelor adoptate de Consiliu şi Parlament;

 împreună cu Curtea Europeană de Justiţie verifică respectarea legislaţiei comunitare;

 în calitate de reprezentant legal al Uniunii Europene la nivel global are dreptul de a negocia mai ales tratatele din domeniul comerţului şi colaborării internaţionale.

 Pe viitor, după intrarea în vigoare a Tratatului de reformă de la Lisabona, se vor face reforme majore în privinţa Comisiei Europene, în acest sens, noul Tratat prevăzând reducerea pe termen lung a numărului membrilor comisiei la 2/3 din numărul statelor membre. Reducerea numărului de membri ai Comisiei are ca scop creşterea eficienţei activităţii acesteia, respectiv a capacităţii de acţiune a Comisiei într-o Uniune extinsă. BIBLIOGRAFIE

În prezenta lucrare prin cele cinci capitole am încercat, pe cât se poate să redăm o imagine de ansamblu asupra organizării, funcţionării şi activităţii Consiliului Europei. În acest scop prima parte a lucrării am dedicat-o aspectelor instituţionale şi funcţionale ale Organizaţiei, pentru ca după aceea, să ne oprim aprofundat asupra activităţii Consiliului, şi mai precis asupra politicii practicate de Consiliul Europei în vederea garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale la omului pe continentul european.

După cum se poate desprinde din întreg parcursul lucrării, principalul obiect de activitate al Consiliului Europei este apărarea drepturilor omului. Drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite.

În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei – această din urmă organizaţie constituind şi obiectul lucrării de faţă –, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre.

Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european. Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului. Relativ recent, odată cu summit-ul de la Nisa din decembrie 2000 (organizat sub preşedinţia Franţei), prin care s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană a început o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Cu toate acestea, problema „proiectului social” nu a mai fost dezbătută pe larg, nici sub preşedinţia Suediei (summit-ele de la Stocholm şi Göteborg) şi nici sub preşedinţia Belgiei (summit-ul de la Laeken). Această problemă a revenit în actualitate, după atacurile teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, care au constituit veritabile crime contra umanităţii, şi deci o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, determinând şi Uniunea Europeană să ia măsuri prompte, să se alăture Statelor Unite pentru combaterea terorismului.

* * *

În concluzie, problematica drepturilor omului constituie o problemă de fond cu care, pe plan european, se confruntă foarte multe organizaţii, cea mai importantă fiind, până în prezent Consiliul Europei, în ajutorul căreia vine se pare puternic, Uniunea Europeană.

În prezenta lucrare, prin cele cinci capitole am încercat, pe cât se poate să redăm o imagine de ansamblu asupra organizării, funcţionării şi activităţii Consiliului Europei. În acest scop prima parte a lucrării am dedicat-o aspectelor instituţionale şi funcţionale ale Organizaţiei, pentru ca după aceea, să ne oprim aprofundat asupra activităţii Consiliului, şi mai precis asupra principalelor documente adoptate de-a lungul anilor, cu o influenţă benefică în garantarea drepturilor omului şi a democraţiei pe plan european. După cum se poate desprinde din întreg parcursul lucrării, principalul obiect de activitate al Consiliului Europei este apărarea drepturilor omului.

Drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei – această din urmă organizaţie constituind şi obiectul lucrării de faţă –, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului.

Relativ recent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), prin care s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană a început o nouă eră, în care, aşa cum afirma ex-premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”. Cu toate acestea, problema „proiectului social” nu a mai fost dezbătută pe larg, nici sub preşedinţia Suediei (summit-ele de la Stocholm şi Göteborg) şi nici sub preşedinţia Belgiei (summit-ul de la Laeken).

Această problemă a revenit în actualitate, după atacurile teroriste din ultima perioadă, care au constituit veritabile crime contra umanităţii, şi deci o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, determinând şi Uniunea Europeană să ia măsuri prompte, să se alăture Statelor Unite pentru combaterea terorismului.

Aşa cum se apreciază, pe bună dreptate, de specialiştii în domeniu, viitorul Uniunii Europene trece prin două etape: aprofundare şi extindere. Nu este, însă, vorba de o oarecare aprofundare sau o oarecare extindere, ci este vorba de două etape care să conducă Uniunea Europeană spre un model viabil, capabil a-i permite îndeplinirea celor trei obiective fundamentale: eficacitate politică; eficacitate economică; prezenţă semnificativă în lume.

Cu alte cuvinte, s-ar putea afirma că Europa este în căutarea unei noi paradigme care să-i permită sintetizarea într-o entitate nouă a celor trei dimensiuni existente sau în curs de definire: dimensiunea politică, economică şi socială.

Europa politică s-a născut, formal, odată cu Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra Uniunii Europene), continuând pe două direcţii principale: binomul aprofundare-extindere; aşezare în centrul Uniunii Europene a „comunităţii de valori”, reprezentată de Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale (promulgată iniţial la Nisa în 2000, sub forma unei declaraţii de drepturi, şi apoi la Lisabona, în 2007 sub forma unui instrument juridic ce va deveni obligatoriu pentru statele membre odată cu intrarea în vigoare a noului Tratat de Reformă de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007). Europa socială şi economică este pe cale să devină şi ea o realitate, deocamdată existând Europa monetară, odată cu introducerea EURO.

Poate cel mai important pas din ultima perioadă este definitivarea, în iunie 2007, a „Proiectului de Tratat de reformă de la Lisabona”, proiect a cărui elaborare se prevedea încă din 2006 când au stagnat ratificările Constituţiei Europene. Ajuns în formă finală, noul Tratat de Reformă de la Lisabona a fost semnat pe 13 decembrie 2007, urmând a intra în vigoare după ratificarea sa de către cele 27 de state membre UE. Cu toate aceste evoluţii pozitive, mai rămân încă multe de făcut, pentru a se duce la capăt ceea ce cu mult timp în urmă au prevăzut părinţii fondatori ai Comunităţilor Europene.

Următorii paşi importanţi sunt, cu siguranţă intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, aderarea altor ţări aflate în proces de negociere, precum Croaţia, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei sau Turcia şi, poate, Ucraina sau chiar Republica Moldova. Referitor la Curtea Europeană de Conturi, reţinem că aceasta, începând cu Tratatul de la Maastricht, a fost recunoscută ca una dintre instituţiile Uniunii Europene, alături de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

 În cadrul sistemelor constituţionale din statele moderne, funcţia de audit este în general considerată a fi unul dintre elementele care garantează gestionarea democratică a afacerilor din sectorul public. Această activitate de gestionare ia de obicei două forme distincte dar complementare cunoscute sub numele de control intern şi audit extern.

Gestionarea fondurilor publice nu poate fi lipsită de un audit extern corespunzător. Înfiinţarea Curţii de Conturi Europene a urmat acelaşi raţionament şi a coincis cu două evenimente deosebit de importante: extinderea puterilor Parlamentului în domeniul controlului bugetar şi finanţarea integrală a bugetului Uniunii Europene prin resurse proprii.

Aşa cum am observat, în urma celui de-al doilea război mondial, dezastrul politic, economic şi social în care se afla Europa a condus la începerea efectivă a procesului construcţiei europene, început marcat de crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO, CECA). Mai târziu, după reforme succesive ale Tratatelor constitutive, apariţia noilor Comunităţi Europene şi, în fine, a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht) acest proces de „unificare în etape”, adică cel al integrării de tip funcţional-sectorial, a ajuns, prin enunţarea obiectivului Uniunii Economice şi Monetare, în faţa ultimei trepte a integrării sale economice şi a primei trepte a integrării sale politice.

Având exprimate explicit obiectivele, atât economice, cât şi politice, Uniunea Europeană nu reprezintă începutul drumului integrării, dar nici sfârşitul acestuia, fiind doar o etapă a procesului de integrare, deschis de CECO, şi care se va sfârşi, credem noi, prin realizarea unui anumit tip de federalizare, adaptat cerinţelor europene. Fără îndoială, un impact deosebit în evoluţia procesului de integrare l-au avut şi revoluţiile anticomuniste şi antisovietice din Europa din jurul anului 1989, procesul de democratizare a Est-ului continentului influenţând reforma CE, grăbind-o şi obligând-o spre atingerea de noi dimensiuni. Pe scurt revoluţiile din Est au accelerat transformarea Comunităţilor Economice într-o Uniune Politică.

Cu toate acestea, realizarea unui model european care să răspundă şi să raţionalizeze expectativa teoretică şi practică a unei Europe aflată în profundă transformare reclamă în continuare atât eficacitate politică şi eficienţă economică, cât şi o prezenţă reală în lume. Aşadar, construcţia europeană este în plin proces, acest fapt fiind cel mai bine evidenţiat de însuşi Tratatul de la Maastricht care cerea, în mod expres, convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale nu mai târziu de 1996 în scopul examinării dispoziţiilor Tratatului Uniunii Europene. Conferinţa Interguvernamentală din 1996 a adus cu sine speranţa unor reforme care să asigure Uniunii sprijinul cetăţenilor, prin realizarea unui sistem de organizare simplu şi transparent, uşor de înţeles şi deschis participării acestora.

Cu toate că noul sistem trebuia să se remarce prin eficacitate în soluţionarea problemelor reale ale cetăţenilor Uniunii Europene, se poate constata că nici după CIG ’96 (Tratatul de la Amsterdam) şi chiar nici după CIG 2000 (Tratatul de la Nisa) obiectivele transparenţei şi eficacităţii nu s-au realizat pe deplin. Ca o concluzie, putem afirma un lucru cert: construcţia europeană nu a luat sfârşit şi nici nu se va sfârşi într-un viitor foarte apropiat, mai existând multe de făcut pe calea integrării.

Aceasta ne-o demonstrează şi Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa care nu răspund întru totul exigenţelor de democraţie şi eficacitate reclamate de către popoarele Uniunii. Mai mult decât atât, la acest început de secol XXI, Uniunea Europeană se confruntă cu un continent renăscut, dar şi cu o opinie publică contradictorie, aceasta din urmă demonstrând-o şi referendum-ul irlandez care a respins Tratatul de la Nisa, tratat care, aşa cum am arătat, a avut în vedere o oarecare reformă (în principal instituţională), în perspectiva lărgirii U.E. cu ţările din Europa Centrală şi de Est.

Cartea de faţă îşi doreşte să aducă lumină, atât publicului larg cât şi celor cu activităţi legate direct de fenomenul comunitar, cu privire la unul dintre cele mai importante aspecte ale Uniunii, sistemul său instituţional. Pentru a realiza acest lucru am structurat prezentarea pe mai multe capitole, unul cu privire la modul în care Uniunea s-a dezvoltat de la începuturi şi până în prezent, altul în care se tratează caracteristicile generale ale sistemului instituţional comunitar şi, apoi, câte unul pentru fiecare dintre instituţiile care fac parte din acest sistem, astfel cum a fost el redesenat de Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare la sfârşitul anului 2009, respectiv 1 decembrie.

În cadrul prezentării fiecărei instituţii s-a încercat cuprinderea cât mai multor aspecte, de la modul în care e organizată, la modul de funcţionare sau atribuţiile sale, însă s-a insistat şi pe prezentarea personalului care face parte din conducere, considerându-se că acesta, de multe ori, ajunge să reprezinte mult mai mult pentru caracteristicile vieţii unui organism decât litera unui Tratat sau Regulament de Funcţionare. În acelaşi timp am dorit să prezentăm şi exemple concrete din modul în care aceste instituţii au fost implicate în viaţa Uniunii, pentru a trece dincolo de discursul pur teoretic, în zona practicii de zi cu zi.

În prezent, poate cel mai vizibil beneficiu adus de integrare pentru omul obişnuit este libera circulaţie în spaţiul comunitar. Un adevărat salt de uriaş de la regimul de acum două decenii, în care dorinţa de a trece graniţa rămânea la stadiul de vis pentru majoritatea cetăţenilor, la cel actual în care singurul document necesar pentru a intra pe teritoriul majorităţii statelor membre UE este Cartea de identitate.

Cadrul constituţional european a fost constituit în primul rând plecând de la premisa generală a părinţilor fondatori ai Comunităţilor Europene care au ales calea integrării economice progresive. Construcţia europeană putea fi realizată doar treptat, pe baza unui cadru legislativ şi a unui cadru instituţional adecvat, care se puteau dezvolta şi perfecţiona în timp, pe măsură ce împrejurările au permis-o şi pe măsură ce se putea trece la un nou stadiu al integrării economice.

Termenul de “Uniunea Europeană” îşi datorează succesul unei anumite ambiguităţi, deoarece a permis evitarea până la un anumit punct a dezbaterii pe tema definirii ca entitate politică a Comunităţii Europene, cu dilema alegerii între conceptul de federaţie şi cel de confederaţie, cel din urmă fiind agreat de către adepţii interguvernamentalismului.

De altfel disputa federaţie-confederaţie s-a perpetuat în timp, fiind conexată şi cu conceptul guvernaţiei multinivel, cu toate că legislaţia comunitară a evoluat substanţial, prin apariţia Tratatelor de la Amsterdam, Nisa şi, foarte recent, Noul Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Totuşi, această “nedeterminare a finalităţilor” a permis evoluţii succesive ale edificiului comunitar, acestea putând fi prezentate ca fiind etape spre un obiectiv predeterminat. Un rol extrem de important cu privire la acest aspect l-au avut izvoarele şi principiile de drept comunitar.

Dacă izvoarele dreptului comunitar şi ale ordinii juridice comunitare sunt reprezentate de legislaţia primară, secundară, deciziile CEJ, acordurile internaţionale încheiate de către Comunitate precum şi de către statele membre, la polul opus principiile dreptului comunitar sunt principii generale derivate din natura sa, ca egalitatea şi solidaritatea, principii generale comune sistemelor juridice ale statelor membre, cum ar fi: aşteptarea legitimă, proporţionalitatea, etc. În cadrul procesului de constituire a dreptului comunitar şi a principiilor sale, rolul Curţii Europene de Justiţie a fost fundamental. Principala atribuţie a CEJ era să „vegheze asupra interpretării şi aplicării dreptului comunitar conform tratatului”.

Prioritatea normei introduse prin tratatele CEE în faţa normei de drept naţional ‚‚la primauté’’ îşi are originea în dreptul internaţional public. Ceea ce este specific, însă, dreptului comunitar este reglementat în art. 177 din Tratatul CEE, care dă posibilitatea judecătorului comunitar să intervină atunci când problema se pune din punct de vedere al responsabilităţii, adică din momentul producerii de către norma comunitară a efectelor juridice.

Tratatul CEE exprimă o viziune ce poate fi tradusă din punct de vedere juridic printr-un anumit număr de principii şi de reguli. Dacă o constituţie conţine o viziune asupra devenirii societăţii, atunci se poate afirma că Tratatul CEE ar constitui o adevărată constituţie, cel puţin din punct de vedere economic.

La rândul lor, actele cu caracter normativ emise de către instituţiile Uniunii Europene în cursul exercitării competenţelor sale, reprezintă legislaţia secundară, care este la rândul său una dintre cele mai importante izvoare ale dreptului comunitar.

Organizatii europene si euroatlantice încearcă să prezinte, fără a avea pretenţia că este exhaustivă, cele mai importante organizaţii europene şi euroatlantice, adresându-se, în special, studenţilor şi altor persoane interesate să aprofundeze domeniul atât de generos al organizaţiilor europene şi euroatlantice.

Lucrarea se demarcă printr-o abordare diferită, în sensul că se bazează pe convingerea că pentru o mai bună înţelegere şi formarea unei viziuni de ansamblu asupra evoluţiei organizaţiilor europene şi euroatlantice este necesar a fi studiate atât organizaţiile înfiinţate de către statele Europei occidentale, cât şi cele ale statelor foste socialiste din centrul şi estul Europei, deoarece toate îşi au originea în situaţia complexă instituită după cel de-al doilea război mondial şi au evoluat într-un mod interdependent.

În consecinţă, în cuprinsul lucrării sunt tratate atât organizaţii ca NATO sau Uniunea Europeană, cât şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia sau Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

Dintre cele patru libertăţi fundamentale – libertatea de circulaţie a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului şi persoanelor – se detaşează ca importanţă libera circulaţie a mărfurilor ce presupune circulaţia mărfurilor între statele comunitare fără impunerea de taxe vamale sau de taxe ce au efect echivalent cu taxele vamale şi respectiv fără aplicarea unei restricţii cantitative la import şi export. Doi piloni stau la baza libertăţii de circulaţie a mărfurilor.

Unul este uniunea vamală, care implică, într-un prim sens, abolirea şi deci, interzicerea în comerţul între statele membre de la o anumită dată a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent. Un al doilea pilon este reprezentat de interdicţia de restricţii cantitative la schimburile de mărfuri şi de măsuri cu efect echivalent acestor restricţii între statele membre.

Toate aceste elemente componente au fost analizate pe larg pe parcursul studiului de faţă, atât din punct de vedere al tratatelor comunitare, în special Tratatul CE, dar şi din perspectiva altor acte normative comunitare. În continuare, în cadrul acestui capitol final, ar mai fi necesare câteva precizări privind libertatea de circulaţie a mărfurilor şi uniunea vamală potrivit Tratatului de Reformă de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007.

Astfel, acestei materii, noul Tratat de la Lisabona îi dedică o întreagă secţiune unde sunt avute în vedere în subsecţiuni distincte: uniunea vamală, cooperarea vamală şi interzicerea restricţiilor cantitative. Potrivit noului „Tratat de Reformă”, Uniunea Europeană cuprinde o uniune vamală care reglementează toate schimburile de mărfuri şi care implică interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.

Sunt considerate ca fiind în liberă circulaţie într-un stat membru produsele care provin din ţări terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri. Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export şi taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică, de asemenea, taxelor vamale cu caracter fiscal.

În exercitarea misiunilor ce-i sunt încredinţate prin Tratat, Comisia Europeană se orientează după: necesitatea de a promova schimburi comerciale între statele membre şi ţările terţe; evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul Uniunii, în măsura în care această evoluţie are ca efect îmbunătăţirea capacităţii competitive a întreprinderilor; necesităţile de aprovizionare a Uniunii cu materii prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între statele membre condiţiile concurenţei în ceea ce priveşte produsele finite să nu fie denaturate; necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o expansiune a consumului în cadrul Uniunii.

În ceea ce priveşte cooperarea vamală, în noul Tratat de Reformă de la Lisabona se arată că, în limitele domeniului de aplicare a tratatelor comunitare, regulamentele sau directivele europene stabilesc măsuri pentru consolidarea cooperării vamale între statele membre şi între acestea şi Comisia Europeană.

Uniunea Europeană a ajuns în ultima perioadă să fie privită ca cel de-al treilea pol de putere al lumii. Aceasta este o realitate demonstrată zi de zi prin implicarea UE, atât în viaţa politică internaţională, dar şi în cea economică, socială etc.

Această „forţă” a UE este dată de statele care o compun, state reprezentative pentru scena mondială, nu doar în actuala perioadă, ci şi la nivel istoric, cum ar fi Franţa, Germania, Marea Britanie etc. Faptul că în prezent s-a început un proces de creare a unei „voci unice” a Celor 15 nu poate fi decât de bun augur pentru statele membre.

Una din cele mai ambiţioase proiecte europene se află în plină desfăşurare în acest moment, fiind vorba de Uniunea economică şi monetară. Aceasta va asigura şi coagularea tuturor forţelor monetare ale Uniunii întruna singură, ajungându-se astfel la un sistem dolar/euro/yen mai echilibrat şi mai lipsit de fluctuaţiile atât de dăunătoare vieţii economice în general. Acest proiect are, astfel, un impact major pe piaţa mondială şi de aceea el trebuie susţinut şi la nivelul politic nu numai la cel economic. Această susţinere, având ca obiective şi alte proiecte, se concretizează în PESC, o altă realizare ambiţioasă a Comunităţilor Europene.

În cadrul acestei lucrări am prezentat relaţiile externe ale Comunităţilor cu statele industrializate din afara Europei, subiect de un interes crescut în contextul integrării tot mai accentuate la nivelul european, integrare subliniată la nivelul actual şi prin semnarea de către miniştrii de externe ai Celor 15 la 26 februarie 2001 a Acordului de la Nisa, text de o deosebită importanţă în domeniul integrării dar şi al extinderii.

În prezentarea relaţiilor externe cu ţările industrializate din afara Europei nu am insistat numai pe latura politică, ci şi pe cea economică, socială, de apărare, de mediu etc., încercând să cuprind o cât mai bogată paletă a acestei problematici.

Prezentarea celor mai noi dezvoltări aduse acestor relaţii a constituit unul din scopurile acestei lucrări, de aceea a trebuit să fac apel, pe lângă lucrările consacrate ale autorilor români, recunoscuţi ca specialişti în domeniu şi pe plan internaţional, şi la lucrările autorilor străini şi la informaţiile oferite de către mass-media precum şi tehnologiile moderne de informare, cum este internetul.

TITLU EPUIZAT!

Tratat de drept comparat. Volumul III - stiinta dreptului comparat - Autor: Constantinesco Leontin Jean

TITLU EPUIZAT!

Ediţia 1 a lucrării, coordonată de judecător Diana Ungureanu, conţine versiunile consolidate ale Tratatului privind Uniunea Europeană, Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene şi Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, cu modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Noul Tratat este clădit, în general, pe conţinutul Constituţiei Europene, din cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în primul rând, titlul de „Constituţie”, care speria populaţia europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea. În acelaşi timp, pentru ţara noastră, noul tratat este primul pe care îl semnează în calitate de ţară membră.

Este evident că iniţiativa Uniunii Europene în ceea ce priveşte dezvoltarea propriei dimensiuni de securitate şi apărare nu este una tocmai facilă, ce poate fi finalizată şi aplicată pe termen scurt. Probabil că se impune realizarea unui întreg proces de asimilare a lecţiilor învăţate, ceea ce va necesita o capacitate sporită de adaptabilitate, atât a structurilor, cât şi a procedurilor implicate.

Un lucru este cert, şi anume că Uniunea Europeană a înţeles că o politică europeană de securitate şi apărare este deosebit de necesară. Strategia europeană de securitate şi toate celelalte instrumente direct relaţionate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Naţională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar nu reprezintă, în fapt, decât dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată şi sprijinită cu mijloace şi eforturi proprii.

Cunoscând toate aceste aspecte, credem că pot fi desprinse câteva concluzii:

1. Datorită puterii sale economice (a doua după SUA), Uniunea Europeană trebuie să-şi asume şi responsabilităţi strategice globale. În cooperare cu NATO, Uniunea Europeană trebuie să-şi consolideze cadrul instituţional şi operaţional pentru a răspunde adecvat crizelor şi conflictelor regionale.

2. Viitorul politicii europene de securitate şi apărare (PESA) depinde în mare măsură de acordul celor 27 de state membre asupra unei agende comune privind interesele strategice. Aceasta va însemna în principal: o percepţie comună asupra ameninţărilor la adresa securităţii; voinţă politică pentru a aplica în mod punctual şi coerent instrumentele diplomatice, economice şi de gestionare a crizelor; îmbunătăţirea capabilităţilor civile şi militare existente.

3. Probabil că Uniunea Europeană nu dispune încă de instrumente militare adecvate, însă experienţa sa în domeniile non-militare, precum comerţ extern, dezvoltare, politica privind mediul, cooperare în domeniul poliţiei, justiţiei şi informaţiilor, politica de imigrare şi diplomaţie multilaterală constituie o bază care contribuie la contracararea ameninţărilor tot mai mult non-militare.

4. Proiecţia securităţii şi stabilităţii dincolo de graniţele Uniunii prin mijloace diplomatice, economice şi, în ultimă instanţă, militare, reprezintă o iniţiativă lăudabilă a UE, ce a cunoscut numeroase progrese. Totuşi, câteva semne de întrebare persistă, şi anume: rămâne PESA un instrument de stabilizare a periferiei Europei sau ar trebui extins la scară globală?, Ce misiune dintre categoria celor de tip „Petersberg” ar trebui să aibă prioritate (cele de gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-conflict sau cele de impunere a păcii)? etc. Probabil că viitoarele realităţi şi necesităţi ale lumii contemporane vor răspunde la aceste întrebări.

5. Divergenţele Statele Unite ale Americii – Marea Britanie versus Germania - Franţa impietează asupra procesului de edificare a politicii de securitate şi apărare europene.

6. În perspectivă este de aşteptat că PESA să evolueze în direcţia transferului tot mai mare de suveranitate către instituţiile Uniunii Europene, apărarea naţională devenind subsidiară celei europene.

7. Adoptarea unei Carte Albe a Securităţii şi Apărării Europene va asigura detalierea obiectivelor politice stabilite în Strategia de Securitate a UE. Astfel vom şti ce resurse vor fi necesare în funcţie de ameninţările militare cu care se va confrunta Europa în următorii ani. Este nevoie de o voinţă politică mai mare şi o adaptare mai eficientă a procedurilor naţionale la cele europene.

8. Constrângerile impuse de resurse cer o abordare mai integrată a apărării. Astfel sunt necesare:

 dezvoltarea unor planuri compatibile ale ţărilor europene în ceea ce priveşte nevoile de apărare, doctrinele militare şi capabilităţile militare necesare acestora;

 cooperare mai strânsă în domeniile cercetării, dezvoltării şi achiziţiilor capabilităţilor militare ce se consideră a avea prioritate;

 dezvoltarea capabilităţilor naţionale în ceea ce priveşte antrenamentul, sprijinul şi găzduirea unităţilor naţionale şi multinaţionale. De asemenea, specializarea unor ţări în dezvoltarea capabilităţilor de nişă poate avea un grad mai mare de importanţă în cadrul securităţii colective.

9. Strategia de Securitate Europeană prevede că ţările învecinate, candidaţii sau partenerii Uniunii Europene se pot implica în politici sau operaţii PESA. România poate avea un aport semnificativ în cadrul operaţiilor comune, ţinând cont de experienţa acumulată în misiunile din spaţiul fostei Iugoslavii sau din teatre precum cele din Afganistan şi Irak.

10. Politica externă a Uniunii Europene e multifuncţională şi se constituie, în principal, din intervenţii civile şi militare în procesul de gestionare a crizelor.

Însă, capabilităţile militare ale Uniunii Europene sunt încă în faza de dezvoltare. România poate să contribuie la efortul de îmbunătăţire a acestor capabilităţi prin furnizarea de forţe, echipamente şi pregătire la Forţa de Reacţie Rapidă a UE.

De asemenea, ţara noastră poate avea contribuţii semnificative la capabilităţile civile pentru prevenirea crizelor, prin participarea la evaluarea comună a ameninţărilor şi la eventualele iniţiative diplomatice.

TITLU EPUIZAT!

Aderarea României în Uniunea Europeana ca membru cu drepturi depline impune cu necesitate familiarizarea publicului român cu specificul mecanismelor de decizie europene.

Lucrarea „Uniunea Europeana: institutii si mecanisme” trateaza succint premisele si evolutia integrarii europene, institutiile comunitare europene, modul lor de functionare, precum si viitorul Europei unite, fiind destinata atât studentilor si masteranzilor de la specializarea Administratie publica a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj Napoca, altor studenti interesati, cât si publicului larg, dornic sa cunoasca istoria, realitatile si tendintele evolutive ale Uniunii Europene.

VA RECOMANDAM: