EBooks - Lucrari in format electronic

Consiliul de miniştri al Uniunii Europene (sau pur si simplu CONSILIUL, potrivit noului Tratat de la Lisabona) foloseşte în procesul adoptării deciziilor patru proceduri diferite. Prima procedură presupune adoptarea hotărârilor cu o majoritate simplă, cea de-a doua procedură presupune o majoritate calificată, cea de-a treia procedură necesită unanimitate în luarea deciziilor, iar cea de-a patra presupune exercitarea dreptului de veto.

Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită din două tipuri de documente: legislaţia primară (tratatele) şi legislaţia secundară (formată, în principal, din actele adoptate de către instituţiile UE).

Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente:

- tratatele fondatoare: tratatele prin care au fost instituite Comunităţile Europene (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) şi Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht);

- principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit Comunităţile Europene şi ale Tratatului privind Uniunea Europeană: Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa;

- protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962;

- tratate adiţionale, prin care sunt modificate anumite sectoare acoperite de tratate fondatoare, de exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975;

- tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea Europeană.

O sursă de practici neconcurenţiale o reprezintă chiar şi guvernele, care, prin ajutoare financiare directe ori alte forme de sprijin intern sau reguli şi proceduri restrictive, pot favoriza agenţii economici interni sau discrimina firmele din ţările partenere. Aceste din urmă practici sunt frecvent considerate a fi şi bariere netarifare, analizate pe larg de specialiştii în domeniul politicilor comerciale.

Dreptul comunitar secundar (derivat) cuprinde ansamblul normelor juridice adoptate de instituţiile comunitare în cadrul competenţelor proprii, în vederea aplicării tratatelor constitutive (a dreptului comunitar originar). Conform prevederilor tratatelor constitutive, actele unilaterale cu caracter normativ ale instituţiilor comunitare sunt: Regulamentele (decizii, în tratatul C.E.C.O.); Directivele (recomandări, în tratatul C.E.C.O.) si Deciziile. Tratatul de la Amsterdam face referiri la simplificarea, transparenţa şi calitatea legislaţiei comunitare, astfel că se pune problema unei codificări a tratatelor, iar pe de altă parte, aceea a transparenţei dreptului comunitar.

Diferenţa cea mai evidentă faţă de instituţia clasică parlamentară apare pentru PE în domeniul competenţei legislative. Astfel, el nu are rolul principal în cadrul acesteia şi nici măcar competenţa iniţiativei legislative, rezervată Comisiei europene. Parlamentul European are cel mai mare rol în cadrul diverselor metode legislative comunitare în cazul co-deciziei. În prezent aceasta devine procedură legislativă ordinară, acordând astfel aceeaşi importanţă Parlamentului şi Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu: transport, mediu şi protecţia consumatorilor). De altfel două treimi dintre legile europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European şi Consiliu.

Problematica drepturilor omului constituie o problemă de fond cu care, pe plan european, se confruntă foarte multe organizaţii, cele mai importante fiind, până în prezent Consiliul Europei şi OSCE, în ajutorul cărora vine se pare puternic, Uniunea Europeană.

Voit sau nu, între oameni se stabilesc relaţii, legături, raporturi. În principiu, aceste relaţii sunt dictate de interesele reciproce ale indivizilor, ori sunt obiective. Când o astfel de relaţie umană se desfăşoară sub incidenţa normelor juridice, avem de-a face, în aceasta situaţie, cu un raport juridic. Crearea unui raport juridic presupune participarea conştientă a oamenilor, adică realizarea reprezentărilor, ideilor, convingerilor, cât şi voinţa celui ce acceptă să fie parte într-un astfel de raport.

După cum vom vedea din cuprinsul lucrării de faţă, Consiliul European al şefilor de state şi de guverne nu este prevăzut în tratatele iniţiale, dar este reglementat de Actul Unic European şi, ulterior, în Tratatul de la Maastricht.

Consiliul European este o structură suprainstituţională, ce asigură cooperarea politică la nivel înalt, între cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Consiliul European a luat fiinţă prin voinţa şefilor de state şi de guverne în 1974, când aceştia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniştrii lor de externe, cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei Europene.

Tratatul de la Maastricht reglementează în mod expres, în articolul 5, Consiliul European, astfel: Consiliul european dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi oferă orientările politice generale.

Aspectele privind aversiunea Comisiei de a se implica în conflictul aprins dintre guverne pe de o parte şi companiile private pe de altă parte conduc în mod firesc spre cel de-al treilea pilon al conţinutului politicii concurenţiale comunitare care face obiectul articolului 92 TCE (înainte de adoptarea noului Tratat de reformă de la Lisabona), reglementări privind ajutoarele comunitare sub orice formă acordate întreprinderilor de către propriile guverne naţionale.

Atât persoanele fizice, cât şi întreprinderile (persoanele juridice), de la cele mai mici la cele mai mari, beneficiază de avantajele oferite de piaţa unică europeană. Suprimarea frontierelor interioare ale Uniunii Europene a devenit o realitate tangibilă.

Acum cetăţenii europeni circulă liber în spaţiul comunitar iar întreprinderile au devenit mai competitive, au putut să aibă acces la noi pieţe, au încheiat contracte cu parteneri transnaţionali, şi-au restructurat producţia pentru a exploata toate posibilităţile pe care le poate oferi o piaţă interioară de peste 600 milioane de locuitori.