EBooks - Lucrari in format electronic

Prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează, cu excepţia adopţiei prevăzute la art. 20 lit. b din Legea nr. 273/2004 (pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv), caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul. Impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există, potrivit legii, atât între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe de altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte.

Efectele adopţiei internaţionale, precum şi efectele în cazul anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului sunt cele prevăzute de Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său.

În cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta. Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană faţă de părinţii săi fireşti.

Adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale acestuia o permit. Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor competente extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. Identitatea părinţilor fireşti ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau unui spital.

După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în România, Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti. Instanţa citează direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, Oficiul, precum şi orice altă persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru soluţionarea cererii şi va putea admite cererea dacă, potrivit probelor administrate, constată că accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi echilibrului emoţional ale solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere din partea direcţiei.

Ca o concluzie, având în vedere toate cele prezentate pe parcursul acestei lucrări – intitulată „Rolul organelor externe ale statelor în menţinerea relaţiilor dintre state”, se poate spune că lucrarea a fost concepută ca o expunere şi o analiză a normelor dreptului internaţional dar şi a structurii instituţionale interne a statului, toate menite să asigure desfăşurarea acelei activităţi de promovare a intereselor externe ale unui stat, prin relaţiile sale diplomatice.

Deşi diplomaţia este privită, de cele mai multe ori, cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică, în fond, ea este o activitate plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi. Aşadar diplomatul trebuie să lămurească interlocutorii asupra propriului lor interes, conştientizându-l dacă aceştia ar fi omis sau neglijat să o facă.

Diplomaţia, în general, este o negociere permanentă, ea nu se desfăşoară numai la masa tratativelor. Diplomaţii ştiu şi trebuie să ştie că a negocia nu înseamnă insistenţa pentru acceptarea unei soluţii avorabile numai statului propriu, el trebuie să aibă în vedere perspectiva unei colaborări cu interlocutorul, bazată pe reciprocitate.

Oricum însă, diplomatul trebuie să fie de partea statului său, de la care are mandat şi căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde; şi, dacă reuşeşte să promoveze un interes, aceasta înseamnă că el a înţeles nu numai cum să acţioneze, dar şi de ce a trebuit astfel acţionat. În consecinţă, diplomatul este chemat să reprezinte ţara şi să apere interesele poporului său, fără de care nici misiunea şi nici el ca funcţionar de stat nu ar avea raţiuni de existenţă; şi, dacă nu reuşeşte să facă să triumfe drepturile legitime ale celor care l-au mandatat, să stabilească o colaborare de durată între state, nu doar efemeră, aceasta s-ar putea întâmpla şi datorită faptului că el nu a luat în considerare drepturile egale ale partenerului, care, ca şi el, are un mandat şi un stăpân în propriul său popor…

La capătul acestor dezvoltări nu putem să nu ne punem întrebarea care sunt perspectivele reale ale dezvoltării arbitrajului ca mijloc de reglementare paşnică a diferendelor, ţinând seama de cerinţele noi ale convieţuirii internaţionale şi de finalităţile noi cărora trebuie să le răspundă întregul instrumentar de mijloace paşnice aflat la îndemâna statelor.

În primul rând, se poate aprecia şi chiar anticipa că ritmul dezvoltării şi extinderii arbitrajului internaţional pentru soluţionarea unor diferende interstatale nu este, nu poate fi şi nu va fi sensibil diferit de cel al evoluţiei căii judiciare, al dezvoltării practicii CIJ, întrucât în conştiinţa politico-juridică a statelor recurgerea la o entitate terţă, fie ea oricât de imparţială, este rezultanta unei încrederi efective în virtuţile acestuia şi, mai ales, în capacitatea sa de a oferi soluţii care să concilieze exigenţele dreptului şi echităţii cu imaginea proprie, individualizată, pe care fiecare parte la un diferend o poate avea cu privire la natura, întinderea şi particularităţile dreptăţii în stadiul actual al raporturilor internaţionale.

În al doilea rând, analiza atitudinii statelor faţă de arbitraj duce inevitabil la concluzia că orice avans pe calea sporirii frecvenţei recurgerii la serviciile sale depinde într-o măsură considerabilă, dacă nu hotărâtoare, de progresul general realizat în transpunerea efectivă în viaţă a principiului reglementării paşnice a. diferendelor. În manifestările sale practice, conduita statelor oferă imaginea unei anumite coerenţe politice, ceea ce face ca ataşamentul lor faţă de cerinţa înlocuirii arsenalului violenţei şi forţei cu instrumentul mijloacelor paşnice, să influenţeze şi atitudinea pe care sunt susceptibile să o adopte faţă de arbitraj. La nivelul întregii comunităţi internaţionale nu este de aşteptat să se cristalizeze o preferinţă marcată fată de arbitraj, atât timp cât ataşamentul real faţă de reglementarea paşnică a diferendelor nu va fi fost cu adevărat construit şi aşezat pe o voinţă politică fermă, aptă să determine o înnoire de concepţii în abordarea liberă a oricărui mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor dintre state.

În al treilea rând, se cuvine a sublinia că nu prin eforturi selective, de codificare şi dezvoltare progresivă a regulilor arbitrajului, nu prin „tehnicizarea” acestuia sau prin „juridicizarea” sa excesivă se poate acţiona asupra voinţei statelor spre a Ie determina să recurgă într-o mai mare măsură Ia procedura arbitrală, Mecanismul de acţiune asupra voinţei statelor şi de conexare a acesteia este cu mult mai complex, iar încrederea statelor în arbitraj depinde de o multitudine de factori pe care simpla codificare nu Îi poate influenţa simultan. O democratizare reală a vieţii internaţionale, un progres nedisimulat în direcţia statornicirii unei noi ordini mondiale, sentimentul de subiect deplin, de participant cu adevărat egal în raporturile interstatale, certitudinea fiecărui stat că se va putea afla la adăpost de actele de forţă şi de ameninţare cu forţa, sunt condiţii hotărâtoare pentru extinderea şi aprofundarea încrederii tuturor statelor, şi în primul rând a celor mici şi mijlocii faţă de arbitrajul internaţional.

În al patrulea rând, dezvoltarea arbitrajului internaţional trebuie concepută ca o parte integrantă, organică a eforturilor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a ansamblului mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor. Nu trebuie ignorat faptul că în condiţiile în care cel mai important şi mai frecvent mijloc de soluţionare a diferendelor - negocierile diplomatice - nu a format încă, pe planul codificării, obiectul unui instrument juridic multilateral, este nerealist să se anticipeze un progres rapid pe calea instituţionalizării procedurii arbitrale. Primordialitatea negocierilor diplomatice trebuie înţeleasă nu numai ca un deziderat, ci trebuie să-şi găsească reflectarea în orice efort, individual sau colectiv, menit să ducă la consolidarea principiului reglementării paşnice a diferendelor.

În al cincilea rând, se cuvine a sublinia că sunt infructuoase încercările de a extrapola un singur mijloc de reglementare paşnică, în detrimentul celorlalte. Fie. că aceste încercări au loc pe plan doctrinar, fie că se manifestă în cadrul unor organizaţii internaţionale, izolarea artificială a unui singur mijloc de reglementare paşnică şi sublinierea ostentativă a avantajelor sale reale sau virtuale nu servesc în realitate cauza generală a încetăţenirii efective în conduita tuturor statelor a principiului reglementării paşnice a diferendelor. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional nu sunt de aplicare selectivă, ci sunt de aplicare unitară şi universală. Aşa fiind, o adevărată universalizare a principiului reglementării paşnice a diferendelor postulează eforturi perseverente din partea tuturor statelor pentru codificarea şi dezvoltarea progresivă a întregului instrumentar de soluţionare prin mijloace exclusiv paşnice a litigiilor internaţionale. Numai într-un asemenea context se poate aştepta în mod realist o evoluţie pozitivă a arbitrajului internaţional şi o perfecţionare sensibilă a procedurilor sale.

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată atât pe plan intern cât şi internaţional şi regional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului.

Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană - care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

La nivelul Uniunii Europene, după cum se poate observa şi din conţinutul ultimei secţiuni a capitolului precedent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite.

În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Socială Europeană - care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european. La nivelul Uniunii Europene, după cum se poate observa şi din conţinutul ultimei secţiuni a capitolului precedent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Drepturile omului constituie azi o problematică care poate fi abordată pe planul filozofiei politico-juridice, pe planul cooperării dintre state şi pe plan juridic, unde constituie obiect al reglementărilor juridice internaţionale şi de drept intern. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional, în plan intern şi, în acelaşi timp, de dreptul internaţional public, la nivel internaţional. Este evidentă astfel, existenţa unei relaţii intern-internaţional, cu privire la obiectul comun al normelor şi la valorile apărate de acestea faţă de fiinţa umană, de demnitatea ei şi deci de drepturile ei fundamentale.

Doctrina şi practica drepturilor omului a evoluat în timp. Înainte de cel de-al doilea război mondial, în dreptul internaţional, drepturile omului au fost instituite şi apărate prin instituţii juridice referitoare la intervenţiile umanitare, responsabilitatea statelor pentru atingerile aduse străinilor, protecţia minorităţilor şi dreptul internaţional umanitar. Acesta era efectul unei concepţii tradiţionale conform căreia dreptul internaţional reglementează în mod exclusiv relaţiile dintre state. Se aprecia că normele dreptului internaţional nu au nici o incidenţă asupra relaţiilor dintre un stat şi cetăţenii lui. Cu toate acestea, au existat şi excepţii, dintre care amintim: o intervenţiile umanitare; o apărarea civililor, femeilor şi copiilor în cazul conflictelor armate şi o încercările de a garanta egalitatea de tratament a minorităţilor religioase.

După cel de-al doilea război mondial, asistăm la dezvoltarea unei concepţii moderne cu privire la reglementarea internaţională a drepturilor omului. Monstruoasele încălcări al drepturilor omului în timpul războiului au determinat omenirea să adopte un sistem de norme care să prevină suferinţele cauzate de flagelul războiului, dar şi asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor care existau deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor. Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor Unite a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În prezent, drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului, aşa cum nu este de negligat nici rolul altor organizaţii regionale despre care am făcut vorbire în lucrare – cum ar fi Organizaţia Statelor Americane (OSA) şi Organizaţia Unităţii Africane (OUA), care se ocupă de problematica drepturilor omului pe plan regional, la nivelul unor continente.

La nivelul Uniunii Europene, aşa cum am amintit pe parcursul lucrării, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană începând astfel o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Într-un sens strict, Consiliul de Securitate nu este totalmente diferit de Consiliul din 1945. el s-a lărgit, de la cei 11 iniţiali membri ajungând astăzi la 15, cu perspectiva unei alte lărgiri în viitorul previzibil, pentru a reflecta exigenţele unui organism mai reprezentativ pentru majoritatea membrilor Naţiunilor Unite. Printre membrii permanenţi, fotoliul alocat expres Republicii China este ocupat, din 1971, de Republica Populară a Chinei şi fotoliul alocat Uniunii Sovietice este ocupat din 1991 de Rusia.

Câţiva noi membri permanenţi pot fi adăugaţi dacă şi atunci când reforma în cursa Consiliului va fi definitivată. În acest moment al redactării articolului este prea devreme să prevedem unde va duce această dezbatere. O problemă practică este reprezentată de faptul că Consiliul, dea lungul anilor, a trecut peste obstacolele procedurale precum dublul drept de veto şi peste aparenta condiţie a Cartei ce prevedea că toţi membri să voteze în favoarea unei rezoluţii ce urma să fie adoptată. Abţinerile au fost tratate ca şi cum ar fi fost „voturi concurente” în conformitate cu conţinutul art. 27 (3).

Acest dispozitiv a împiedicat Consiliul să acţioneze, cel puţin în anumite cazuri în timpul Războiului Rece; acesta continuă mecanismul procedural necesar funcţionării Consiliului.

De asemenea, problemele de interpretare ale rezoluţiei 1441, care au dus la recenta intervenţie militară din Irak, au pus în discuţie nu doar capacitatea Consiliului de Securitate de a acţiona unitar, ci eficienţa în sine a rezoluţiilor sale în noul context global.

Cele mai serioase probleme legale sau quasi-legale ale Consiliului, apărute după Războiul Rece, au fost până acum de o natură în legătură cu care un observator din timpul războiului din Golf nu ar fi visat, că va ajunge în prim-plan. Observatorii se gândeau, mai degrabă, la posibilul abuz al puterii decât la o eventuală renunţare la acesta. Consiliul a invocat Capitolul VII când ameninţarea păcii internaţionale nu era în sine evidenţiată şi a omis în majoritatea cazurilor orice justificare a constatării unei asemenea ameninţări. El a invocat Capitolul VII pentru a autoriza statele membre să folosească forţa armată pentru păstrarea sau restabilirea păcii, fără să se bazeze pe art. 42 şi pe înţelegerile potrivite din art. 43.

Pe frontul quasi-legislativ, Consiliul a constituit tribunale privind crimele de război şi în legătură cu care a emis directive pentru ca statele membre să coopereze. El a creat o comisie de compensare pentru a determina creanţele împotriva unui stat agresor. El a împuternicit tribunalele şi comisia să aplice norme ce nu reflectă, în mod necesar, vrei dispoziţii legală internaţională preexistentă.

Consiliul European a luat fiinţă prin voinţa şefilor de state şi de guverne în 1974, când aceştia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele şi cu un vicepreşedinte al Comisiei Europene. Conform dispoziţiilor înscrise în Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (intrat în vigoare în 1993) “Consiliul european va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvoltării sale şi va defini liniile politice generale ale acesteia”.

Atribuţiile Consiliului european sunt destul de greu de definit. S-a apreciat că acesta are un rol dublu: pe de o parte – rol de decizie iar pe de alta, un rol de direcţionare.

Competenţele originale ale Consiliului, aşa cum au fost definite prin Comunicatul Final al reuniunii şefilor de state şi de guverne de la Paris din 9-10 decembrie 1974 şi Declaraţia Solemnă asupra Uniunii Europene de la Stuttgart din 19 iunie 1983, sunt:

 impulsionarea şi relansarea politicilor comunitare generale;

 orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de ordin politic general;

 coordonarea politicilor comunitare;

 definirea noilor sectoare de activitate. În domeniul cooperării politice, Consiliul are în principal un rol de mediere, de găsire a unui punct de vedere convergent, de a afirma pe scena internaţională europeană şi de a adopta poziţii comune şi coordonarea acţiunilor diplomatice în toate domeniile afacerilor internaţionale care afectează interesele Comunităţii.

În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul European - la nivelul şefilor de state şi de guverne - adoptă următoarele documente:

 decizii (în problemele cele mai importante);

 decizii de procedură, care sunt mai numeroase şi care presupun trimiterea la o altă instituţie comunitară, în special la Consiliul Miniştrilor;

 directive şi orientări, care de regulă însoţesc deciziile de fond şi de procedură, fiind cele mai numeroase;

 declaraţiile, care de regulă sunt comune pentru doi sau mai mulţi şefi de guverne şi care exprimă poziţia lor comună faţă de una sau mai multe probleme. Consiliul European, întrunit la Laeken, în Belgia, la 14 şi 15 decembrie 2001, constatând că Uniunea Europeană a ajuns într-un punct hotărâtor al existenţei sale, a convocat Convenţia europeană privind viitorului Europei.

Convenţia a fost însărcinată cu formularea de propuneri pe trei teme:

 apropierea cetăţenilor de proiectul european şi de instituţiile europene;

 structurarea vieţii politice şi a spaţiului politic european într-o Europă extinsă;

 transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi un punct de referinţă în noua ordine mondială.

Lucrările Convenţiei s-au încheiat, aşa cum am amintit pe parcursul capitolului VII al lucrării, prin finalizarea unui „Proiect de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa”, concretizat ulterior în „Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa”, semnat la Roma, în anul 2005 şi ratificat până în prezent (iunie 2006) de 15 state membre U.E. Constituţia introduce reglementări noi în materia Consiliului european, printre care şi o figură instituţională nouă – Preşedintele Consiliului European. De asemenea, Constituţia prevede expres toate domeniile în care Consiliul European adoptă decizii europene.

În prezenta lucrare prin cele cinci capitole am încercat, pe cât se poate să redăm o imagine de ansamblu asupra organizării, funcţionării şi activităţii Consiliului Europei. În acest scop prima parte a lucrării am dedicat-o aspectelor instituţionale şi funcţionale ale Organizaţiei, pentru ca după aceea, să ne oprim aprofundat asupra activităţii Consiliului, şi mai precis asupra politicii practicate de Consiliul Europei în vederea garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale la omului pe continentul european.

După cum se poate desprinde din întreg parcursul lucrării, principalul obiect de activitate al Consiliului Europei este apărarea drepturilor omului. Drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite.

În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea… Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei – această din urmă organizaţie constituind şi obiectul lucrării de faţă –, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre.

Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european. Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului. Relativ recent, odată cu summit-ul de la Nisa din decembrie 2000 (organizat sub preşedinţia Franţei), prin care s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană a început o nouă eră, în care, aşa cum afirma premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”.

Cu toate acestea, problema „proiectului social” nu a mai fost dezbătută pe larg, nici sub preşedinţia Suediei (summit-ele de la Stocholm şi Göteborg) şi nici sub preşedinţia Belgiei (summit-ul de la Laeken). Această problemă a revenit în actualitate, după atacurile teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, care au constituit veritabile crime contra umanităţii, şi deci o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, determinând şi Uniunea Europeană să ia măsuri prompte, să se alăture Statelor Unite pentru combaterea terorismului.

* * *

În concluzie, problematica drepturilor omului constituie o problemă de fond cu care, pe plan european, se confruntă foarte multe organizaţii, cea mai importantă fiind, până în prezent Consiliul Europei, în ajutorul căreia vine se pare puternic, Uniunea Europeană.

În prezenta lucrare, prin cele cinci capitole am încercat, pe cât se poate să redăm o imagine de ansamblu asupra organizării, funcţionării şi activităţii Consiliului Europei. În acest scop prima parte a lucrării am dedicat-o aspectelor instituţionale şi funcţionale ale Organizaţiei, pentru ca după aceea, să ne oprim aprofundat asupra activităţii Consiliului, şi mai precis asupra principalelor documente adoptate de-a lungul anilor, cu o influenţă benefică în garantarea drepturilor omului şi a democraţiei pe plan european. După cum se poate desprinde din întreg parcursul lucrării, principalul obiect de activitate al Consiliului Europei este apărarea drepturilor omului.

Drepturile omului şi respectarea lor confirmă gradul de civilizaţie al unui stat, al unui popor. Recunoaşterea demnităţii umane şi a drepturilor egale ale tuturor oamenilor indiferent de gen, naţionalitate, apartenenţă religioasă, indiferent de vârstă sau condiţie socială, constituie temelia păcii şi a libertăţilor fundamentale, a dreptăţii şi toleranţei faţă de aproape. Problemele referitoare la apărarea drepturilor omului în diferite ţări sunt aceleaşi; doar oamenii şi modalităţile de abordare ale lor sunt diferite. În epoca modernă ne confruntam cu probleme vechi de când lumea…

Mondializarea are efect şi în problematica drepturilor omului. Pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe plan european Consiliul Europei – această din urmă organizaţie constituind şi obiectul lucrării de faţă –, s-au ocupat şi se vor ocupa în continuare, în mod constant de protecţia drepturilor omului. Astfel au fost adoptate şi principalele documente ce vizează drepturile omului – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se regăsesc astăzi, într-un fel sau altul, şi în dreptul intern al tuturor statelor membre. Mecanismul instituţional de control creat de Consiliul Europei, şi în special Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi în continuare garantul aplicării dispoziţiilor în materie pe plan european.

Nu este de neglijat nici rolul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care, în special prin Actul final de la Helsinki, a adus o contribuţie importantă pe linia dezvoltării politicii de protecţie a drepturilor omului.

Relativ recent, odată cu summit-ul de la Nisa (sub preşedinţia Franţei), prin care s-a lansat şi Carta Fundamentală a Drepturilor Omului, Uniunea Europeană a început o nouă eră, în care, aşa cum afirma ex-premierul francez Lionel Jospin, trebuie să se pună bazele unui „proiect social”. Cu toate acestea, problema „proiectului social” nu a mai fost dezbătută pe larg, nici sub preşedinţia Suediei (summit-ele de la Stocholm şi Göteborg) şi nici sub preşedinţia Belgiei (summit-ul de la Laeken).

Această problemă a revenit în actualitate, după atacurile teroriste din ultima perioadă, care au constituit veritabile crime contra umanităţii, şi deci o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, determinând şi Uniunea Europeană să ia măsuri prompte, să se alăture Statelor Unite pentru combaterea terorismului.