EBooks - Lucrari in format electronic

Datorită restrângerilor aduse de lege, o persoană poate dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte numai prin acte revocabile, adică prin legate cuprinse într-un testament; fapt care are menirea să asigure celui care lasă moştenirea, posibilitatea de a dispune până în ultima clipă a vieţii sale de bunurile agonisite de-a lungul vieţii.

Deci este interzisă devoluţiunea testamentară a moştenirii printr-un‚ contract, adică un act juridic irevocabil, legea interzicând pactele asupra unei succesiuni viitoare, nedeschise. Constituie pact asupra unei succesiuni viitoare convenţia, nepermisă de lege, prin care o persoană dobândeşte drepturi eventuale la o moştenire sau renunţă a ele.

Prohibirea acestor pacte este cunoscută încă din Dreptul roman, în orânduirea sclavagistă, când pater familias trebuia să păstreze neştirbită, facultatea de a face singur şi a desface la proprie voinţă dispoziţiile sale pentru cauză de moarte, păstrând astfel în mâinile sale un puternic instrument de constrângere asupra membrilor familiei.

Termenul de act juridic este întrebuinţat nu numai spre a desemna operaţia juridică, actul de voinţă (care este actul propriu-zis - negotim ori negotim juris) ci el se întrebuinţează şi pentru a desemna doar înscrisul constatator al actului de voinţă, adică un instrument probator al actului juridic (instrumentum probationim).

Spre deosebire de contract unde voinţa de a produce efecte juridice este încorporată într-un acord de voinţă , actul juridic civil presupune manifestarea unei singure voinţe. Prin urmare, contractul este o specie a actului juridic civil.

Conceptul de act juridic este un concept general, obţinut printr-un proces de abstractizare şi de generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le cuprinde. Este însă util şi necesar ca acest concept să fie privit şi din perspectiva categoriilor de acte juridice civile, stabilite în funcţie de anumite criterii de clasificare.

Continuând prezentarea, reţinem că prin condiţiile actului juridic se înţeleg elementele din care este alcătuit un asemenea act şi fără de care o convenţiune nu poate exista, nu se poate concepe. Termenul condiţie este polivalent, el având în doctrina şi legislaţia civilă, în afară de sensul arătat (element al actului juridic civil), încă două sensuri, şi anume: condiţie, ca modalitate a actului juridic civil (adică un element viitor şi nesigur de care depinde naşterea ori desfiinţarea actului juridic civil) şi condiţie ca şi clauză a actului juridic civil.

Pentru a putea fi studiate mai bine şi pentru a li se identifica mai uşor efectele condiţiile actului juridic civil au fost clasificate în raport de mai multe criterii.

În dreptul roman vânzarea-cumpărarea (emptio-venditio) era un contract consensual în temeiul căruia o persoană numită vânzător se obligă să transmită alteia, numită cumpărător, posesiunea liniştită şi trainică a unui lucru (merx) în schimbul unei sume de bani numită preţ (pretium).

În acest sens, elementele constitutive ale vânzării erau următoarele:

 capacitatea părţilor contractante (caput);

 consimţământul (consensus;

 bunul vândut (res, sive merx)

 preţul vânzării (pretium).

Pornind de la definiţia contractului de vânzare-cumpărare, avem în vedere următoarele caractere juridice, astfel :

 este un contract consensual;

 este un contract cu titlu oneros;

 este un contract sinalagmatic (bilateral);

 este un contract comutativ;

 este un contract translativ de proprietate

Mandatul este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care îl reprezintă. În sistemul nostru de drept, temeiul legal al contractului de mandat este art. 1532-1559 C. civ.

Faţă de împrejurarea că mandatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentate - după cum, în raporturile cu terţii cu care urmează să încheie actele juridice stipulate în contract, mandatarul lucrează în numele mandantului sau în numele său, înţelegerea dintre el şi mandant fiind păstrată ocultă - trebuie precizat că reglementarea din Codul Civil este consacrată mandatului cu reprezentare.

Aceasta nu înseamnă, desigur, că existenţa mandatului fără reprezentare ar putea fi pusă la îndoială, utilitatea sa practică impunându-l de la sine .

Obligaţiile esenţiale ale cumpărătorului. Principalele obligaţii ale cumpărătorului se rezumă la două subcategorii:

  plata preţului convenit;

 ridicarea bunului predat de vânzător la data şi la locul convenite.

Pentru că, prin plata preţului, cumpărătorul transmite vânzătorului un drept de proprietate asupra sumei avansate, obligaţia de plată a fost asimilată oricărei obligaţii prin care se constituie un drept de proprietate (dare), spre deosebire de obligaţia esenţială a vânzătorului, care era de facere (efectuarea unei tradiţiuni ulterioare acordului de voinţă - emptor autem nummos venditoris facere cogitur).

Printr-o constituţiune imperială a lui Diocletianus (Codex Justinianeus repetitae praelectionis, Liber XXIV, Titulus octavus, De evictionibus) cumpărătorul a fost obligat să plătească preţul şi atunci când o evicţiune totală sau parţială din partea unui terţ îi ameninţa poziţia juridică, însă, cu condiţia ca el să fi primit suficiente garanţii contra evicţiunii din partea vânzătorului, garanţii ce puteau, exempli gratia, viza:

 existenţa unei ipoteci de care trebuia degrevat bunul cumpărat;

 existenţa unei servituţi ce greva bunul;

 existenţa unui pericol ca un terţ să invoce dreptul de proprietate asupra bunului.

Termenul de succesiune poate fi înţeles atât într-un sens larg, cât şi în sens restrâns. În sens larg, el desemnează „orice transmisiune de drepturi, chiar cu titlu particular”.

Astfel, în cadrul dreptului civil, „lato sensu”, prin succesiune se înţelege orice transmisiune de drepturi, între vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular . „Stricto sensu”, termenul de succesiune primeşte două accepţiuni:

 în primul rând, succesiunea, ereditatea sau moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, la una sau mai multe persoane în viaţă. În acest înţeles, se spune că o persoană succede alteia, sau o moşteneşte;

 într-un al doilea înţeles, derivând din primul, succesiunea, moştenirea sau ereditatea desemnează patrimoniul transmis „mortis causa”; în această accepţie, se spune că succesiunea sau moştenirea este vacantă sau insolvabilă.

Rezultă de aici, că termenul de succesiune, moştenire sau ereditate, înseamnă atât moştenirea mortis causa, cât şi obiectul acesteia.

Împărţeala (partajul) este operaţiunea juridică prin care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părţi ideale sunt trecute în proprietatea exclusivă a fiecărui copărtaş şi determinate în materialitatea lor.

În conformitate cu prevederile art. 728 C. civ. nimeni nu poate fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce însemnă că dreptul nostru exclude indiviziunea silită. În condiţiile legii, este însă admisă indiviziunea voluntară.

Împărţeala (partajul) este o modalitate prin care moştenitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul nu este însă, singura modalitate de încetare a indiviziunii (el este cel mai des întâlnit în practică). Un ultim aspect pe care îl subliniem este acela că împărţeala poate avea loc prin bună învoială, iar în caz contrar va putea fi realizată pe cale judiciară.

În ceea ce priveşte cadrul legal, în prezent, acesta este dat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 219/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 609 din 14 iulie 2005) care a introdus în Codul de procedură civilă Capitolul VII1 intitulat „Procedura împărţelii judiciare”.

Astfel aceste reglementări constituie dreptul comun aplicabil oricărei forme de împărţeală, Legea nr. 603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare, fiind abrogată.

Situată la frontiera dintre juridic şi non-juridic, posesia este unul dintre acele concepte care ilustrează, în maniera cea mai elocventă, că trecerea din teritoriul faptului în acela al dreptului nu se realizează printr-o ruptură, ci dimpotrivă, după anumite criterii legale, elementele de fapt dobândesc legitimare juridică, fiind ridicate la rang de regulă juridică.

Importanţa şi actualitatea unui studiu asupra posesiei şi viciilor posesiei rezultă tocmai din necesitatea înţelegerii mecanismelor juridice instituite de legiuitor care conferă protecţie juridică unei stări „de fapt” numită posesie.

Aşa cum voi detalia, instituţia juridică a posesiei se defineşte ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real.

„Împărţirea bunurilor fiind realizată în societate, era necesar ca fiecare să poată păstra fără grijă ceea ce avea şi să existe semne vizibile şi cunoscute care să o menţină.

Niciun semn nu este mai vizibil decât posesia…”. Cuvântul „posesie” derivă din verbul latin „possidere”, a cărui origine etimologică se consideră a fi cuvintele „pos” şi „sedere”, însemnând a fi instalat, a şedea persistent, cu alte cuvinte, a stăpâni un bun. Situată la frontiera dintre juridic şi non-juridic, posesia este unul dintre acele concepte care ilustrează, în maniera cea mai elocventă, că trecerea din teritoriul faptului în acela al dreptului nu se realizează printr-o ruptură, că dimpotrivă, după criterii mai mult sau mai puţin raţionale, elemente de fapt dobândesc legitimare juridică, sunt ridicate la rangul de drept.

Dacă, de regulă, dreptul nu recunoaşte situaţiile de fapt decât în măsura în care ele i se conformează, sancţionându-le sau ignorându-le cu desăvârşire pe acelea care îl contrazic, se întâmplă totuşi, în mod excepţional, ca el să se alinieze acestora din urmă, tocmai pentru a pune capăt oricărei distorsiuni între ceea ce există din punct de vedere juridic şi ceea ce apare ca existând, în fapt .

În principiu, legea cheamă la moştenirea defunctului rudele apropiate ale acestuia, precum şi pe soţul supravieţuitor. Precum observăm, temeiul chemării la moştenire constă în rudenie , indiferent de natura ei - din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, cu excepţia situaţiei soţului supravieţuitor.

În primele două cazuri este vorba despre rudenia firească, iar în ultimul caz despre rudenia civilă. Rudenia, însă, poate fi în linie dreaptă sau în linie colaterală . Rudenia în linie dreaptă, la rândul ei, poate fi ascendentă sau descendentă.

Chemarea legală la moştenire a rudelor defunctului şi a soţului supravieţuitor se întemeiază pe interesul social al conservării bunurilor dobândite de generaţii succesive în sânul aceleiaşi familii, precum şi pe afecţiunea prezumată a defunctului pentru aceste persoane. Dacă toate rudele defunctului ar fi chemate deodată la moştenire, s-ar ajunge la o fărâmiţare excesivă a averilor succesorale, lucru care însă nu este de dorit.

Pe acest temei, prin lege, legiuitorul român de la 1864 a instituit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la moştenire, în funcţie de clasa de moştenitori din care fac parte, în primul rând, şi în funcţie de gradul de rudenie cu acesta, în al doilea rând.