EBooks - Lucrari in format electronic

Pe parcursul acestui studiu structurat în patru capitole voi încerca să analizez instituţia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie atât sub aspect teoretic, cât şi practic beneficiind în acest sens de o bogată jurisprudenţă în materie.

Actualitatea unui studiu asupra instituţiei răspunderii juridice pentru fapta proprie se prezumă dacă pornim de la constanta că fiecare persoană are obligaţia de a se comporta în aşa măsură încât prin faptele sale să nu cauzeze altuia un prejudiciu. Importanţa studiului responsabilităţii juridice pentru fapta proprie va fi pusă în evidenţă prin detalierea reglementărilor în materie şi prin prezentarea practicii judiciare în materie.

Aspectele prezentate pe parcursul acestui studiu dovedesc faptul că reforma sistemului judiciar a reprezentat şi reprezintă în continuare o prioritate în cadrul procesului de reformă instituţională din România, ale cărei obiective au fost stabilite prin Strategia naţională privind reforma sistemului judiciar din România.

În continuare, realizarea unui act de justiţie transparent, îmbunătăţirea accesului cetăţeanului la justiţie, diminuarea corupţiei reprezintă obiective principale şi prioritare în procesul de adaptare a României ca stat membru al Uniunii Europene de la data de 1 ianuarie 2007, la exigenţele instituite pe plan comunitar.

Reforma justiţiei vizează totodată obiective necesare modernizării şi informatizării sistemului judiciar. Utilizarea tehnologiilor informatice moderne va accelera procesul de reformă prin asigurarea standardizării procedurilor la nivelul întregului sistem, unificarea acestora, precum şi prin introducerea unor indicatori de măsurare a eficienţei actului de justiţie.

Aşa cum am văzut art. 136 din Constituţia revizuită în anul 2003 reglementează regimul juridic al proprietăţii statuând la alin. 1 că proprietatea este publică sau privată (în raport de titularul ei). La alin. 2 legea fundamentală arată că proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

Aşadar, este proprietate publică acea proprietate care aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Pe cale de consecinţă rezultă că bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică constituie domeniul public, care pot fi proprietatea statului, cel de interes naţional, sau proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale, cel de interes local.

Definind proprietatea publică prin prevederile art. 136 alin. 2 Constituţia României prevede la alin. 3, din acelaşi articol, care sunt bunurile ce sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, rezultând că celelalte bunuri fac obiectul proprietăţii private, ele nefiind limitativ enumerate. Legea privind proprietatea publică şi regimul juridic a acesteia a fost elaborată în temeiul art. 136 din Constituţia României, potrivit căruia proprietatea este publică sau privată (alin. 1).

Este important de relevat că, potrivit dispoziţiilor constituţionale, această lege, fiind o lege care reglementează regimul juridic general al dreptului de proprietate publică, este o lege organică. Aceasta rezultă fără echivoc din prevederile art. 5 alin. l al legii, potrivit căruia, „regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel".

Potrivit art. 136, pct. 1 din Constituţia republicată: „proprietatea este publică şi privată”. Punctul 2 din acelaşi articol defineşte proprietatea publică: potrivit acestui text de lege, proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, spre deosebire de alte subiecte de drept, pe lângă faptul că sunt persoane juridice - subiecte de drept privat, sunt în primul rând subiecte de drept public - purtătoare ale atribuţiilor de autoritate. Această dublă calitate le conferă aptitudinea de a fi singurii titulari ai unui drept de proprietate cu un regim juridic diferit faţă de cel comun: dreptul de proprietate publică . Temeiul existenţei acestui drept îl reprezintă Constituţia republicată în anul 2003 care, în art. 136, alin. 1, prevede că "proprietatea este publică sau privată", ca prin alin. 2 să dispună: "proprietatea publică este garantată şi ocrotită de lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale" .

Pentru a înţelege teoria generală a simulaţiei, în câteva cuvinte, în continuare am considerat necesar a prezenta succint principalele aspecte reţinute pe parcursul lucrării, în această materie. Astfel, am numit numim simulaţia ca fiind aceea operaţiune juridică complexă care constă în încheierea şi existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi contractante, a două contracte, dintre care unul este aparent, dar public - prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară realităţii; iar altul secret, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi, anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului public.

Contractul secret exprimă voinţa reală a părţilor şi stabileşte adevărata situaţie juridică născută între ele; se mai numeşte şi contraînscris (contre-lettre), pentru că, în general, se încheie în forma scrisă.

Contractul aparent, public sau simulat (ostensibil) are rolul de a disimula intenţia reală a părţilor, cu scopul de a ascunde faţă de terţi, prin crearea unei false aparenţe, adevăratele raporturi juridice dintre părţi, al căror izvor principal este şi rămâne actul secret.

Pentru a putea fi vorba despre o simulaţie, ori de câte ori între părţi se încheie două acte juridice, contra-înscrisul trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie secret şi să fie contemporan cu actul public.

În ceea ce priveşte aspectul activ al raportului juridic de obligaţie la care dă naştere contractul – şi anume ca executarea obligaţiei să fie cerută, ca urmare a voinţei părţilor, de către un terţ – o astfel de excepţie de la principiul relativităţii contractului o constituie „contractul în favoarea altuia”, denumit în mod tradiţional „stipulaţia pentru altul” deoarece conţine o stipulaţie pe care o face nu în favoarea sa, ci pentru o terţă persoană care nu este parte la contract.

Fiind un contract de genul celor nenumite , stipulaţia pentru altul nu este definită de legiuitor prin reguli speciale, ea fiind stabilită de părţile contractante, în funcţie condiţiile reale în care îşi dau acordul de voinţă, fie prin combinarea unor elemente specifice diferitelor contracte numite, fie prin stabilirea unor elemente noi, independent de orice contract numit.

Intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia dreptul de acţiune în sens material trebuie exercitat sub sancţiunea pierderii lui, constituie ceea ce se cheamă termenul de prescripţie extinctivă.

Termenul de prescripţie extinctivă este un termen legal (esenţialmente legal), izvorul lui, în contextul reglementărilor juridice, fiind numai legea. Caracterul legal a termenului rezultă neîndoielnic din dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că: “dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”.

Prin testament, defunctul poate dispune, pentru timpul când nu va mai fi, fie de întreaga sa avere, dacă nu sunt moştenitori rezervatari, fie, în caz contrar, de cotitatea disponibilă. Aşadar, testamentul este acel act juridic prin care decujus declară ultima sa voinţă. Importanţa şi scopul testamentului rezultă şi din dispoziţiile art. 802 C. civ., unde se arată că, prin testament, decujus dispune în tot sau în parte de avutul ce va lăsa la moartea sa.

Cu privire la vânzarea lucrului altuia există numeroase controverse, atât în practica judiciară cât şi în literatura de specialitate. Controversele în această materie au existat încă din cele mai vechi timpuri şi nici până în prezent nu există o opinie unanimă. Toate acestea sunt alimentate şi de dispoziţiile Codului nostru civil, care nu reglementează expres problema vânzării lucrului altuia, aşa cum de altfel o face Codul civil francez.

În afară de controversele despre care am făcut referire mai sus, pentru sistemul nostru de drept, trebuie reţinut că, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate, este firesc ca, pentru validitatea acestuia, vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut individual determinat, în caz contrar el neputând transmite dreptul care face obiectul contractului (el nefiind titularul dreptului care se transmite).

În primul rând trebuie să precizăm că vânzarea de drepturi succesorale este reglementată de art. 1399-1401 C. civ., fiind contractul prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane; înstrăinarea se poate face către un comoştenitor sau către o altă persoană, fizică sau juridică.

Acest tip de vânzare poate să aibă loc numai după deschiderea succesiunii. Moştenirea nedeschisă nu poate fi înstrăinată (“nulla est viventis hereditas”), chiar având consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba, conform art. 702 şi 965 alin. 2 C. civ. În acest caz ar fi vorba despre un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis sub sancţiunea nulităţii absolute, putând trezi dorinţa morţii unei alte persoane.