EBooks - Lucrari in format electronic

Pe fondul sărăciei şi al dorinţei de desprindere de trecut, „importul de modele occidentale” a făcut ca Romania să cunoasca realităţi dintre cele mai neasteptate şi nedorite. Una dintre consecinţele care bulversează valorile româneşti tradiţionale este că familia şi-a pierdut din consistenţă şi semnificaţie. Jumatate din copiii născuţi în ţara noastra au un singur părinte trecut în certificatul de naştere, sunt crescuţi în familii monoparentale sau în cupluri “consensuale”.

Fenomenul este o consecinţă a abandonurilor, motivate de probleme materiale şi de teama asumării răspunderii, a dorinţei tinerelor de a-şi împlini menirea de procreare - chiar în afara căsătoriei - sau ca urmare a unui gest iresponsabil, caracteristic vârstei sau nivelului de educaţie. Familia, celula de bază a societăţii, a pierdut chiar şi pretinsele privilegii acordate de stat înainte de '89 şi se confruntă cu spectrul nesiguranţei şi dezinteresul clasei politice.

Legislaţia cu privire la protecţia copilului a suferit numeroase modificări în perioada de după revoluţia din 1989 ce au urmărit îmbunătăţirea politicii în domeniu, precum şi aşezarea acesteia pe o bază concretă şi coerentă.

Astfel, de-a lungul timpului, în mod permanent, s-au adus în discuţie principii noi, practici probate în societăţi cu o democraţie deja consolidată în paralel cu particularităţile României, toate acestea urmând să-şi găsească ecou în cadrul legislativ ce urma a se revizui. Fiind o problemă de o asemenea amploare, în contextul dezbaterilor privind necesitatea îmbunătăţirii cadrului legislativ, un rol important l-au avut organismele internaţionale, vădit interesate de situaţia copiilor din România.

Ponderea sugestiilor comunităţii internaţionale în ansamblul deciziilor adoptate (mai ales a acelora ce ţineau de cadrul legislativ în domeniu) a fost importantă în primii paşi în domeniu după 1989. În planul abordării acestui domeniu, acest aspect a devenit din ce în ce mai important, evoluţia cadrului legislativ din acest unghi de analiză indicând o preocupare din ce în ce mai pregnantă pentru autorităţilor române de a găsi în primul rând soluţii pentru prevenirea amplificării fenomenului copiilor instituţionalizaţi, abandonaţi, abuzaţi, exploataţi etc. Implementarea noii legislaţii a copilului este privită ca o ocazie de schimbare în trepte a mentalităţii şi practicii; cerinţa cheie este ca implementarea noii legislaţii să fie planificată şi realizată în mod creativ şi practic.

Deosebit de important va fi rolul de coordonare al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, precum şi cât de bine ANPDC şi direcţiile de protecţie a copilului, vor lucra împreună. Cooperarea efectivă inter-instituţională este un aspect important în cadrul practicii moderne de protecţie a copilului dar, şi o zonă de relativă slăbiciune în cadrul sistemului din România. Intrarea în vigoare a pachetului legislativ la 1 ianuarie 2005 însemnă o serie de provocări cărora toţi cei implicaţi în domeniul protecţiei copilului, dar nu numai, vor trebui să le facă faţă; toate instituţiile pe care noua legislaţie le implică în procesul de protecţie a copilului vor avea nevoie de îndrumare şi sprijin substanţiale pentru a se pregăti pentru implementare - dar şi după ce acest proces va începe, aspect care presupune materiale explicative, pregătire şi resurse.

Asigurarea şi respectarea drepturilor copiilor şi plasarea acestora într-o zonă de interes special constituie o prioritate naţională. Acest lucru rezidă în primul rând în faptul că viaţa, dezvoltarea şi bunăstarea de care trebuie să beneficieze toţi copiii la acest început de nou secol şi mileniu reprezintă baza pe care se construieşte viitorul unei ţări.

Respectarea, promovarea şi exercitarea drepturilor copilului, astfel cum sunt acestea definite în documentele internaţionale ratificate de România, vor asigura o dezvoltare deplină şi armonioasă a personalităţii fiecărui copil, alăturând în spiritul tradiţiilor şi valorilor culturale ale poporului român o componentă nouă, modernă şi dinamică de integrare în spiritualitatea universală. În lumina acestei integrări protecţia copilului în România înseamnă realizarea unui echilibru între trei componente esenţiale: copilul, familia şi societatea.

Asigurarea acestui echilibru trebuie reglementată, aplicată şi monitorizată în mod continuu de către stat, ca responsabilitate fundamentală a acestuia faţă de soarta tuturor cetăţenilor săi. Pentru asigurarea unui cadru coerent şi unitar al promovării şi respectării drepturilor tuturor copiilor, o măsură majoră care se impunea era aceea de elaborare a unor legi complexe care să abordeze într-un mod integrat problematica referitoare la copil. O astfel de măsură şi-a găsit concretizarea prin adoptarea actelor normative prezentate care, cu siguranţă vor contribui la optimizarea serviciilor acordate copiilor şi la promovarea interesului superior al acestora.

Femeile şi bărbaţii, ca fiinţe umane, au aceleaşi drepturi şi obligaţii în viaţa profesională, publică şi în viaţa de familie, privată. Cu alte cuvinte, nu trebuie să se facă o diferenţă între bărbaţi şi femei în ce priveşte rolul lor social şi în familie. Nu alegem să ne naştem bărbaţi sau femei. Prin urmare, oportunităţile de a ne dezvolta în viaţă şi de a ne afirma ca persoane autonome nu trebuie să fie diferite.

Dincolo de trăsăturile naturale, biologice ale femeilor şi bărbaţilor, rolurile sociale ale femeii şi al bărbatului trebuie apreciate cu aceeaşi unitate de măsură, respectiv cea a valorii generate. Astfel, femeile şi bărbaţii au aceleaşi drepturi, obligaţii şi posibilităţi cu privire la obţinerea unui loc de muncă, implicarea în gospodărie şi creşterea copiilor, participarea la viaţa politică, sindicală, culturală, la activităţi comunitare. Influenţa curentelor feministe care militează pentru egalitate şi drept la diferenţă a devenit în prezent foarte mare şi este recunoscută internaţional. Naţiunile Unite şi Uniunea Europeană au pus principiile egalităţii şi diferenţei în centrul activităţii lor şi fiecare măsură care vizează chestiuni sociale, medicale, culturale sau de muncă este raportată la respectarea principiului „toţi diferiţi, toţi egali”, şi nu numai în ceea ce priveşte chestiunile de gen.

Egalitatea de gen a fost consacrată în Uniunea Europeană încă de la constituirea acesteia şi este baza pe care se construieşte Politica Socială şi de Ocupare a Forţei de Muncă. În 1975 Tratatul de la Roma introducea în dreptul comunitar principiul egalităţii dintre sexe în ceea ce priveşte remuneraţia pentru munca depusă. Procesul de integrare europeană a stimulat crearea de noi instrumente pentru asigurarea tratamentului egal dezvoltând prevederea Tratatului de la Roma. Tratatul de la Amsterdam a stipulat că promovarea egalităţii între femei şi bărbaţi este una din sarcinile fundamentale ale Uniunii, iar inegalităţile trebuiau eliminate din toate activităţile.

Un pas înainte a fost şi introducerea unui nou articol pe baza căruia UE poate lua măsuri de contracarare a tuturor formelor de discriminare bazate pe sex. Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale semnată în 2000 reafirmă şi completează aceste principii. Persoanele care au fost victime ale discriminării de gen pot apela la instituţii constituite în statele membre în concordanţă cu legislaţia UE.

Dincolo de cadrul legal, instituţiile centrale europene sunt asistate de structuri care reprezintă interesele femeilor, fac lobby în favoarea acestora şi asistă Comisia în formularea şi implementarea măsurilor în domeniu. Cea mai veche structură de acest tip este Comitetul Consultativ asupra Egalităţii Şanselor, înfiinţat de Comisie în 1981 (reprezentanţi ai ministerelor şi diverselor structuri din statele membre care au legătură cu subiectul). Alt organism este Grupul de Nivel Înalt asupra Problemelor de Gen, compus din responsabili la nivel guvernamental şi care funcţionează ca un forum de discuţii asupra temei.

După cum am arătat, în dreptul intern reglementările pe această temă sunt complexe. Astfel, Legea fundamentală - Constituţia României, revizuită în anul 2003 - constituie norma cadru ce recunoaşte nediscriminarea şi egalitatea între cetăţeni. Tot astfel, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare garantează principiul egalităţii de tratament între cetăţeni prin eliminarea oricărei forme de discriminare în ceea ce priveşte, printre altele, numeroase drepturi politice, economice şi sociale. Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, modificată şi republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 135 din 14.02.2005 reglementează măsurile pentru promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, în vederea eliminării discriminării directe şi indirecte după criteriul de sex, în toate sferele vieţii publice din România.

Abordările pluridisciplinare ale condiţiei femeii din perspectiva istoriei, dreptului, a sociologiei şi a psihosociologiei evidenţiază evoluţii comune, cu unele particularităţi de la ţară la ţară, în funcţie de specificul economic, social, politic şi tradiţii, particularităţi care nu infirmă ci confirmă tendinţele generale, extrem de îngrijorătoare. Efectele tranziţiei şi recesiunea afectează cu precădere femeile, atât în privinţa accesului la ocuparea locurilor de muncă cât si la nivel salarial.

Se constată că forţa de muncă feminină este segmentată şi distribuită inegal pe ramuri şi sectoare economice, domeniile cu preponderenţă feminină fiind sănătatea şi asistenţa socială, activităţile financiare bancare şi de asigurări, învăţământul, cultura şi arta, comerţul, agricultura, industria textilă şi administraţia. Acestea sunt, de altfel, şi cele mai prost plătite, astfel încât, chiar în condiţiile unui salariu egal la muncă egală dar în interiorul aceluiaşi sector, între nivelul mediu de salarizare a femeilor şi cel al bărbaţilor apar diferenţe în favoarea celor din urmă.

Nici măcar pătrunderea forţei de muncă feminine în domenii rezervate în mod tradiţional bărbaţilor, experienţă trăită în ţările aflate astăzi în tranziţie, nu se dovedeşte a fi o soluţie mai fericită întrucât în situaţia, frecventă de altfel, a restrângerilor de activitate, femeile sunt cele mai expuse la pierderea locului de muncă. Mai mare este ponderea femeilor la categoria lucrătorilor particulari din agricultură şi circulaţia mărfurilor, ceea ce indică existenţa la femei a unei capacităţi de „a se descurca singure”, cu perspectiva de a echilibra piaţa forţei de muncă într-un viitor nu prea îndepărtat.

Pentru discriminările pe piaţa muncii, cea mai elocventă dovadă o constituie ponderea femeilor şomere, analiza comparativă a datelor statistice relevând o creştere mai accentuată a şomajului în rândurile populaţiei feminine. La calificare egală, femeile sunt mai vulnerabile decât bărbaţii. Ele devin primele şi cel mai adesea victime ale disponibilizărilor de personal, se confruntă cu un şomaj de lungă durată şi tot ele au cele mai puţine şanse de a se reîncadra în muncă.

După regula nescrisă „ultimul venit, primul plecat”, sunt vizate de acest pericol îndeosebi proaspetele absolvente ale diverselor forme de învăţământ, sau salariate cu o experienţă de scurtă durată, dar şi fără calificare sau cu o calificare inferioară. Este extrem de alarmantă frecvenţa cazurilor de disponibilizare a femeilor cu copii mici care îşi întrerup activitatea pentru creşterea acestora precum şi de refuz la angajare din cauza, în general nemărturisită, a perspectivei unor concedii de maternitate sau a obligaţiilor familiale.

Din aceste cauze, multe femei sunt nevoite să accepte angajările temporare, fără plata asigurărilor şi la niveluri de salarizare aflate mult sub nivelul calificării lor. Din anchetele sociologice efectuate rezultă faptul că şomajul are efecte dăunătoare nu numai asupra persoanei în cauză ci şi asupra familiei sale, în relaţiile cu soţul şi copiii - alterate de conflicte alimentate de greutăţile materiale - precum şi asupra sănătăţii fizice şi psihice. În plus, nesiguranţa zilei de mâine, traiul sub nivelul de sărăcie şi costurile înalte ale întreţinerii căminului invocate de subiecţii intervievaţi modifică şi comportamentul demografic. Ele reprezintă o sursă de preocupare pentru eventualele mame şi generează greutăţi insurmontabile pentru mamele cu mai mulţi copii, în special în cazul familiilor monoparentale.

Toate acestea dovedesc discrepanţa dintre situaţia de jure şi de facto a femeii. Odată cu efectele sale nefaste asupra condiţiei femeii, discriminarea ocupaţională, pe orizontală şi pe verticală, privează societatea de un important aport al segmentului majoritar al populaţiei.

De aici, necesitatea de a se adopta măsuri efective pentru asigurarea egalităţii reale în şanse şi posibilităţi, în special pentru protecţia satisfăcătoare a categoriilor celor mai defavorizate şi sprijinirea iniţiativei private prin credite ieftine şi alte facilităţi, atât de necesare în perioada de tranziţie.

Abordările pluridisciplinare ale condiţiei femeii din perspectiva istoriei, dreptului, a sociologiei şi a psihosociologiei evidenţiază evoluţii comune, cu unele particularităţi de la ţară la ţară, în funcţie de specificul economic, social, politic şi tradiţii, particularităţi care nu infirmă ci confirmă tendinţele generale, extrem de îngrijorătoare.

Efectele tranziţiei şi recesiunea afectează cu precădere femeile, atât în privinţa accesului la ocuparea locurilor de muncă cât si la nivel salarial. Se constată că forţa de muncă feminină este segmentată şi distribuită inegal pe ramuri şi sectoare economice, domeniile cu preponderenţă feminină fiind sănătatea şi asistenţa socială, activităţile financiare bancare şi de asigurări, învăţământul, cultura şi arta, comerţul, agricultura, industria textilă şi administraţia. Acestea sunt, de altfel, şi cele mai prost plătite, astfel încât, chiar în condiţiile unui salariu egal la muncă egală dar în interiorul aceluiaşi sector, între nivelul mediu de salarizare a femeilor şi cel al bărbaţilor apar diferenţe în favoarea celor din urmă.

Nici măcar pătrunderea forţei de muncă feminine în domenii rezervate în mod tradiţional bărbaţilor, experienţă trăită în ţările aflate astăzi în tranziţie, nu se dovedeşte a fi o soluţie mai fericită întrucât în situaţia, frecventă de altfel, a restrângerilor de activitate, femeile sunt cele mai expuse la pierderea locului de muncă. Mai mare este ponderea femeilor la categoria lucrătorilor particulari din agricultură şi circulaţia mărfurilor, ceea ce indică existenţa la femei a unei capacităţi de „a se descurca singure”, cu perspectiva de a echilibra piaţa forţei de muncă într-un viitor nu prea îndepărtat.

Pentru discriminările pe piaţa muncii, cea mai elocventă dovadă o constituie ponderea femeilor şomere, analiza comparativă a datelor statistice relevând o creştere mai accentuată a şomajului în rândurile populaţiei feminine. La calificare egală, femeile sunt mai vulnerabile decât bărbaţii. Ele devin primele şi cel mai adesea victime ale disponibilizărilor de personal, se confruntă cu un şomaj de lungă durată şi tot ele au cele mai puţine şanse de a se reîncadra în muncă. După regula nescrisă „ultimul venit, primul plecat”, sunt vizate de acest pericol îndeosebi proaspetele absolvente ale diverselor forme de învăţământ, sau salariate cu o experienţă de scurtă durată, dar şi fără calificare sau cu o calificare inferioară.

Este extrem de alarmantă frecvenţa cazurilor de disponibilizare a femeilor cu copii mici care îşi întrerup activitatea pentru creşterea acestora precum şi de refuz la angajare din cauza, în general nemărturisită, a perspectivei unor concedii de maternitate sau a obligaţiilor familiale. Din aceste cauze, multe femei sunt nevoite să accepte angajările temporare, fără plata asigurărilor şi la niveluri de salarizare aflate mult sub nivelul calificării lor.

Din anchetele sociologice efectuate rezultă faptul că şomajul are efecte dăunătoare nu numai asupra persoanei în cauză ci şi asupra familiei sale, în relaţiile cu soţul şi copiii - alterate de conflicte alimentate de greutăţile materiale - precum şi asupra sănătăţii fizice şi psihice. În plus, nesiguranţa zilei de mâine, traiul sub nivelul de sărăcie şi costurile înalte ale întreţinerii căminului invocate de subiecţii intervievaţi modifică şi comportamentul demografic. Ele reprezintă o sursă de preocupare pentru eventualele mame şi generează greutăţi insurmontabile pentru mamele cu mai mulţi copii, în special în cazul familiilor monoparentale.

Toate acestea dovedesc discrepanţa dintre situaţia de jure şi de facto a femeii. Odată cu efectele sale nefaste asupra condiţiei femeii, discriminarea ocupaţională, pe orizontală şi pe verticală, privează societatea de un important aport al segmentului majoritar al populaţiei.

 De aici, necesitatea de a se adopta măsuri efective pentru asigurarea egalităţii reale în şanse şi posibilităţi, în special pentru protecţia satisfăcătoare a categoriilor celor mai defavorizate şi sprijinirea iniţiativei private prin credite ieftine şi alte facilităţi, atât de necesare în perioada de tranziţie.

Declaraţia universală a drepturilor omului, este documentul care a avut o însemnătate excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”.

În acest context, importanţa drepturilor omului este dincolo de orice îndoială. Nu numai „mediul academic” intră în interacţiune cu această problemă, ci orice om este direct interesat în această privinţă. Dar, femeilor li s-a rezervat dintotdeauna, iar în unele zone mai continuă această practică, un rol periferic, minor, deseori fiind supuse unui tratament discriminatoriu sau umilitor. Această realitate s-a remarcat în toate domeniile -social, economic, cultural şi nu în ultimul rând în domeniul politic.

Abordările pluridisciplinare ale situaţiei femeii evidenţiază particularităţi de la o ţară la alta, în funcţie de specificul economic şi tradiţii, particularităţi care nu infirmă ci confirmă tendinţele generale, extrem de îngrijorătoare. Dar trecând peste perspectiva istorică, un adevăr este că nici perspectiva actuală nu este în totalitate în sensul unei nondiscriminări, fiind nelipsite obstacolele în calea femeilor, chiar în domenii cu privire la care există reglementări exprese, dar care se pare că pălesc în practica aplicată. Situaţia rămâne aşadar alarmată, fiind greu de învins vechile concepţii, femeia fiind în continuare o ţintă vulnerabilă. Numai ca exemplificare, subliniem că pretutindeni în lume violenţa împotriva femeilor îmbracă cele mai diverse forme, de la agresiunea fizică, cea verbală, până la agresiuni sexuale şi chiar psihologice bazate pe ameninţări, şantaj, insulte. O altă practică care cucereşte teren este aceea a traficului cu fiinţe umane şi exploaterea prostituţiei.

Exemplele ar putea continua, dar semnalul care trebuie receptat este acela că şi în prezent, când deşi putem vorbi de o temelie solidă a reglementărilor în domeniu, se înregistrează grave încălcări ale drepturilor femeii, ceea ce nu se poate concretiza decât într-o revizuire a situaţiei, prin mijloace de orice natură, pentru că încălcarea drepturilor omului este incompatibilă cu demnitatea umană.

Problema se pune în termeni asemănători şi în domeniul copiilor, fiind sesizate şi în această situaţie condiţiile exploatării copiilor în multe domenii, de exemplu, în condiţiile actuale par să se accentuează anumite fenomene negative sub forma abuzurilor - indiferent că vorbim despre violenţă familială şi din afara familiei, de abuzurile sexuale, sau de traficul cu copii şi de exploatarea copiilor în domeniul muncii, etc.

Un fenomen cu totul aparte, care se impune prin complexitate este acela de copii ai străzii, situaţiei în care aceştia sunt victime directe ale drogurilor, ale bolilor de orice fel, şi a altor factori. Aceste situaţii au fost amplu avute în vedere atât pe plan internaţional, cât şi pe plan naţional, prin multitudinea de documente adoptate în sensul promovării unei situaţii favorabile femeilor şi copiilor, dar experienţa demonstrează că acţiunea oficială, naţională şi internaţională, nu este ea singură în măsură să elimine aceste aspecte, sub toate formele sale; trebuie să se modifice mentalităţile şi obiceiurile, care sunt atât de profund înrădăcinate.

Adopţia poate fi definită ca operaţiunea juridică prin care se creează raporturi de filiaţie şi rudenie civilă, în condiţiile legii, între persoanele prevăzute de lege. Prin adopţie se nasc legături de filiaţie între copilul adoptat si adoptator sau, după caz, soţii adoptatori. În virtutea acestor raporturi de filiaţie, drepturile şi îndatoririle părinteşti revin parinţilor adoptatori. Prin operaţiune juridica de adopţie, legătura de filiaţie îşi are fundamentul în voinţa celor care, potrivit legii, consimt să creeze o legătură de filiaţie civilă, sociologică. Legislaţiile naţionale reflectă atitudini diferite faţă de adopţie, în raport cu tradiţiile familiale, concepţiile religioase, moravurile şi chiar istoria statelor.

Încercând o sinteză a aspectelor prezentate pe parcursul lucrării, reţinem că până la 1 octombrie 2011, divorţul a fost reglementat în legislaţia noastră de Codul familiei (capitolul IV - art. 37-44), iar regulile procedurale speciale cu privire la desfacerea căsătoriei se află în Codul de procedură civilă (art. 607-619).