EBooks - Lucrari in format electronic

Recidiva, ca forma a pluralitatii de infractiuni, consta in savarsirea din nou a unei infractiuni de catre o persoana care anterior a mai fost condamnat definitiv pentru alta infractiune.

Pluralitatea de infractiuni desemneaza un grup de doua sau mai multe infractiuni, intre care care trebuie sa existe o anumita legatura din care decurg anumite consecinte juridice.

Pluraliatea de infractiuni se prezinta sub mai multe forme, cele mai importante fiind:

 concursul de infractiuni;

 recidiva;

 pluralitatea intermediara de infractiuni.

Legea noastra penala consacra in mod explicit ca principale forme ale pluralitatii de infractiuni, prin dispozitiile art. 32 alin. 1 din Codul Penal, concursul de infractiuni si recidiva, in mod implicit este consacrata forma pluralitatii intermediare de infractiuni intre concurs si recidiva, prin dispozitiile art.40 din Codul Penal. Criteriul de distinctie intre principalele forme ale pluralitatii de infractiuni, concursul de infractiuni si recidiva il constituie existenta sau inexistenta nei hotarari judecatoresti definitive de condamnare, in sensul ca pluralitatea de infractiuni constituie concurs de infractiuni atunci cand infractiunile ce o alcatuiesc au fost savarsite inainte ca faptuitorul lor sa fi fost condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele si este recidiva atunci cand, dupa condamnarea definitiva (pentru una sau mai multe infractiuni concurente), infractorul savarseste din nou una sau mai multe infractiuni.

Pluralitatea intermediara se realizeaza atunci cand o persoana care, dupa ce a fost condamnata definiv pentru una sau mai multe infractiuni, savarseste din nou o infractiune , inainte de inceperea executarii pedepsei, in timpul executarii acesteia ori in stare de evadare si nu sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru existenta starii de recidiva.

Deci pluralitatea intermediara este o puralitate de infractiuni care nu constituie nici concurs de infractiuni si nici recidiva prezentand insa unele trasaturi caracteristice ale acestora si ocupand o pozitie intermediara intre ele.

De asemenea, deosebirea dintre concursul de infractiuni si recidiva nu se reduce numai la aspectul formal (existenta unei hotarari definitive de condamnare pentru infractiunea comisa anterior) ci reflecta o periculozitate sporita a celui ce comite infractiunea in stare de recidiva si care persevereaza astfel pe calea infractionala , dispretuind avertismentul primit din partea societatii prin condamnarea definitiva , prin savarsirea unai noi infractiuni. Infractorul care a savarsit o recidiva , denumit infractor recidivist, dovedeste incorigibilitate in raport cu pedeapsa primita ai pe care uneori a si executat-o.

Existenta recidivei ca simptom de incorigibilitate , sta la baza distinctiei ce se face intre infractorul primar si cel recidivist.

Schimbarea fundamentală a legislaţiei internaţionale, săvârşită în secolul XX şi realizată pe planul documentelor, a însemnat trecerea dintr-un drept care recunoştea statelor dreptul de a dezlănţui război – jus ad bellum – într-un drept care le interzicea o asemenea acţiune, calificând-o şi sancţionând-o ca pe o gravă crimă de drept internaţional: războiul de agresiune. Cât timp i se recunoştea statului un jus ad bellum, nu era logic să-i ceri să nu dispună de arme.

Dar, de vreme ce astăzi dezlănţuirea războiului este incriminată, cum se va mai justifica fabricarea şi deţinerea de arme şi de forţe armate? Pentru a se menţine ordinea înăuntrul statului?

Revenind pe plan naţional, schimbările produse în România după Decembrie 1989, în toate planurile vieţii, economice, sociale şi politice, precum şi deschiderea către toate ţările lumii, inclusiv posibilitatea cetăţenilor români de a călători liber pe alte meleaguri ale planetei, benefice şi absolut normale într-un stat de drept, au fost urmate, din nefericire, şi de proliferarea fenomenului infracţional în domeniul armelor şi muniţiilor. Necesitatea cunoaşterii prevederilor legale în domeniu se constituie într-un instrument eficace de luptă şi combatere a acestui flagel al zilelor noastre, la aceasta contribuind, în egală măsură, şi ultimele modificări aduse Codului Penal.

O altă problemă, este respectarea, cu stricteţe, a regulilor de tactică criminalistică utile în efectuarea cercetării penale de descoperire a infracţiunilor săvârşite la regimul armelor şi muniţiilor. Datorită pericolului social pe care îl prezintă infracţiunile săvârşite la acest regim, organele de urmărire penală trebuie să dea dovadă de o pregătire temeinică şi riguroasă în prevenirea şi descoperirea acestor fapte.

Admiţând că amploarea fenomenului de nerespectare a regimului armelor de foc şi muniţiilor constituie o ameninţare la adresa ordinii economice şi sociale, este unanim acceptată ideea conform căreia în lupta dată împotriva acestui flagel, trebuie coroborate eforturile mai multor factori, cum ar fi:

 puterea legislativă;

 puterea executivă;

 puterea judecătorească (instanţele şi parchetul);

 persoanele juridice de orice natură;

 marea masă a cetăţenilor.

O altă măsură, ce trebuie luată, este înăsprirea regimului sancţionator legal actual. Este nevoie ca, prin documente internaţionale, să se precizeze caracterul criminal din punct de vedere al dreptului internaţional, atât al acţiunilor de continuare şi accentuare a cursei înarmărilor, cât şi al fabricării, stocării şi folosirii armelor de foc şi a muniţiilor aferente acestora.

Din punct de vedere cultural, în România, diferitele forme de violenţă sunt bine tolerate de către societate, rezultatele unor studii întreprinse în acest sens fiind :

 96% din populaţia adultă din România nu consideră că a pălmui copilul înseamnă a-l umili;

 84% dintre părinţi utilizează pălmuirea copilului ca metodă de educaţie.

În 1988, în lucrările pregătitoare ale legii referitoare la prevenirea relelor tratamente şi a protecţiei copilului din Franţa, comisia de lucru a utilizat ca definiţie de lucru pentru copilul maltratat următoarea aserţiune: “copilul victimă a părintelui sau a adultului care îl are în grijă, fie prin acte brutale voluntare comise contra copilului fie prin omisiunea intenţionată a îngrijirilor, fapte care conduc la răniri fizice sau comportamentale, mai greu de evidenţiat pentru că nu lasă urme fizice: brutalităţi controlate, comportamente sadice, manifestări rejetante, dispreţuitoare faţă de copil, abandon afectiv; exigenţe educaţionale disproporţionate faţă de capacităţile copilului ca şi abuzul sexual.

Toate acestea afectează dezvoltarea psihoafectivă a copilului putând duce până la distrugerea corporala a copilului” .

Din punct de vedere al intervenţiei în maltratare se identifică două categorii :

 copii în situaţii de risc de maltratare; repetarea precoce a riscului poate conduce la măsuri care să prevină producerea maltratării. În general necesită un sprijin pentru familie;

 copii victime ale maltratării; în general se evaluează locul, forma, asocierea leziunilor, în relaţie cu vârsta copilului şi cu mărturiile copilului (explicite sau implicite, în comportamentul copilului).

Adesea prin îndepărtarea copilului de relaţia maltratantă semnele dispar, ceea ce constituie o dovadă în plus a maltratării.

„Abuzul emoţional reprezintă eşecul adultului de care copilul este foarte legat de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător sau acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale“. În cadrul acestui tip de abuz pot fi menţionate: restricţii de deplasare, discriminare, ridiculizare sau alte forme de tratament ostil şi de respingere.

„Abuzul sexual este implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care el nu o înţelege, pentru care nu are capacitatea de a-şi da încuviinţarea informată, pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoltării sau care încalcă legile sau tabuurile sociale“.

„Abuzul sexual asupra copilului presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenţia de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vârstă şi dezvoltare, se află faţă de el într-o relaţie de răspundere, încredere sau putere“.

Dintre toate infracţiunile ce pot fi săvârşite prin presă, cele mai frecvente cazuri practice sunt întemeiate pe art. 205-206 Cod penal, referitoare la insultă şi calomnie. Între aceste două infracţiuni legiuitorul a stabilit ca fiind mai gravă calomnia, aplicându-i şi un regim sancţionator mai sever.

Noţiunea de calomnie desemnează afirmarea sau imputarea, în public, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată ar supune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă, sau disciplinară, ori dispreţului public. Ceea ce este caracteristic, pentru calomnia prin presă, faţă de modalitatea tip a infracţiunii de calomnie, este dat de faptul că în cazul celei dintâi afirmarea sau imputarea în public se face prin mijloace de comunicare în masă (mass-media), ziare, reviste, diverse publicaţii etc. În ce priveşte obiectul juridic al acestei modalităţi a infracţiunii, acesta ca şi la modalitatea tip este format din totalitatea relaţiilor sociale care apără demnitatea şi reputaţia persoanei umane, care sunt afectate prin săvârşirea infracţiunii. Se are în vedere demnitatea şi reputaţia sub aspectul ei obiectiv, adică a aprecierii pe care o acordă celelalte persoane subiectului pasiv (persoana vătămată prin infracţiune).

De aceea, la calomnie, ceea ce se atinge în primul rând este reputaţia unei persoane şi numai în al doilea rând şi uneori indirect onoarea acestuia. Subiectul activ al infracţiunii de calomnie prin presă este redactorul, colaboratorul permanent sau ocazional, petiţionarul sau orice altă persoană care reuşeşte să facă publice printr-un mijloc de comunicare de masă, fapte calomnioase prin care se lezează cu intenţie reputaţia unei persoane determinate, subiectul pasiv al infracţiunii.

Relativ la subiectul activ al infracţiunii de calomnie prin presă se pot face anumite nuanţări, privind notorietatea gazetarului, în cazul săvârşirii de către acesta a calomniei prin presă. Luam aici termenul de notorietate în sensul de credibilitate, probitate morală şi profesională. În acest context putem afirma că una este calomnia venită din partea unei persoane oarecare şi alta este calomnia venită de la un autor de prestigiu.

Câteva precizări se impun în legătură cu, conţinutul constitutiv al infracţiunii. Astfel în ceea ce priveşte latura obiectivă, elementul material din conţinutul acesteia este format din acţiunea de afirmare sau imputare a unei fapte ilicite, determinate şi neadevărate, puse în responsabilitatea unei persoane determinate.

Cu privire la aceste acţiuni sunt importante anumite delimitări care derivă din faptul că nici teoria nici practica judiciară nu diferenţiază între cele două acţiuni calomnioase “a afirma” şi “ a imputa”.

În cazul afirmării unei fapte calomnioase, calomniatorul susţine veridicitatea unei fapte, el recurge la o evocare, la un raţionament, cu faptă şi făptuitor în care premisa este falsă, dar aparenţa de adevăr a faptei şi făptuitorului rezistă percepţiei determinate în cauză, pe când în cazul imputării fapta calomnioasă este fără echivoc (fapta aceasta a fost săvârşită de persoana respectivă).

În ce priveşte faptul ziaristic calificat ilicit şi acesta poate beneficia în egală măsură de diferenţele semantice şi de conţinut pentru desemnarea calomniei de presă. Legea stabileşte, de asemenea, ca afirmarea sau imputarea să se facă, printr-un mijloc public de comunicare în masă.

Legiuitorul român a anticipat novator, relaţia “în public - mijloc public” cu o valoare absolută în stabilirea faptelor ilicite de presă, a delictelor de presă, în care presa aşa cum ştim reprezintă un mijloc de comunicare, cel mai important în societăţile moderne şi post-moderne.

Presa (scrisă, vorbită, televizată) este în esenţa ei “în public”, la fel cum este şi un mijloc public, un mesaj public intermediat pe un suport public. În acelaşi timp, presa este un act eminamente intenţional. Urmarea imediată a cestor acţiuni va fi dată de atingerea adusă credibilităţii unei persoane.

De asemenea se cere o legătură de cauzalitate între faptele care constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată. În ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii de calomnie acţiunile care formează elementul material, din cadrul laturii obiective, sunt săvârşite cu intenţie, care poate îmbrăca ambele forme, atât directă cât şi indirectă. În literatura de specialitate se consideră că, în cazul calomniei prin presă, forma de vinovăţie poate fi numai intenţia directă.

Ca o concluzie la cele prezentate pe scurt, cu privire la infracţiunea de calomnie prin presă, am putea preciza că aceasta în condiţiile vieţii de azi, în care presa constituie un important formator de opinie, o putere în stat, se impune o reglementare coerentă, care să vină în acord cu noile tendinţe ale vieţii sociale, ţinându-se cont de multitudinea situaţiilor practice în care în care se întâlnesc astfel de conflicte.

Aşa cum s-a subliniat dacă am deschide „bibliografia prostituţiei”, am rămâne uimiţi de numărul mare al scrierilor: legişti, sociologi, medici, igienişti, jurnalişti, toţi într-o luptă pentru reglementarea sau abolirea prostituţiei . Prostituţia, desfrâul sub formă de afacere, este aproape de aceeaşi vârstă cu omenirea. Cultura sexuală ajunsese la un nivel foarte înalt încă în societăţile antice.

 Esenţa mistică a senzualităţii a scos apoi la lumină culturile erotice religioase. De-a lungul epocilor istorice, dar, cu siguranţă, şi cu mult înainte de acestea, contactul intim, sexul ca sursă a extazului, a oferit dintotdeauna, o cale directă de experimentare a transcendenţei individuale.

Ţinând cont că prostituţia nu se reduce la contactul intim desfăşurat cu scopul unui câştig material, remarcăm că trecutul sexual al omenirii dispune de a largă „paletă de culori”, izvorâtă din comuniunea de interese promovate de femei şi de tinerele fete. Trăsăturile vieţii sociale caracteristice unei anumite epoci determină marea majoritate a femeilor să pornească pe calea destrăbălării, fie din apostazie religioasă, fie înflăcărate de dorinţa de a parveni social sau financiar.

Potrivit art. 328 Cod penal, prostituţia este fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest sens raporturi sexuale cu diferite persoane se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani . În multe state dezbaterile asupra prostituţiei sunt şi astăzi încă vii, opiniile fiind pro sau contra acestui fenomen.

Se susţine că din punct de vedere moral prostituţia nu este decât dovada depravării şi este indezirabilă întrucât constituie o încălcare gravă a moralităţii.

Nici pe plan internaţional nu au lipsit preocupările împotriva prostituţiei. Astfel de idei împotriva prostituţiei au stat la baza Convenţiei internaţionale pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituirii semenilor , care arată în preambul că „prostituţia şi răul care o însoţesc, traficul cu fiinţe umane în vederea restituirii lor sunt incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei şi a comunităţii”.

Tot astfel, Consiliului Europei a adoptat Convenţia privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare şi semnată de România la Varşovia la 16 mai 2005

În dezvoltarea subiectului care a format obiectul lucrării de faţă „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere” am analizat tema aleasă atât din punct de vedere teoretic, dar şi practic, pentru a da astfel conţinutului lucrării un caracter cât mai complet şi concret.

În demersul nostru am început analiza prin sublinierea unor aspecte generale legate de materia analizată, pentru ca în capitolele următoare să trecem efectiv la un studiu aprofundat asupra problemelor care ne interesează.

În acest sens, în Capitolul II am trecut în revistă toate datele legate de suspendarea condiţionată a executării pedepsei, analizând toate problemele care ţin de această situaţie, iar în Capitolul III am redat, în aceeaşi măsură, instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, abordând de asemenea toate datele problemei.

Pentru a întregi tema elaborată, în Capitoul IV am avut în vedere o scurtă comparaţie între cele două instituţii analizate, pentru a avea în acest fel o imagine completă asupra materiei la care am făcut referire în lucrarea de faţă.

Acest capitol V încheie şirul problemelor enunţate, pentru că în acest final nu ne-am propus decât să evidenţiem structura şi principalele titluri ale lucrării.

Tâlhăria este fapta persoanei care pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea lucrurilor furate ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau înlăturarea pericolului de a fi prinsă recurge la violenţe, ameninţări sau alte constrângeri îndreptate împotriva unei alte persoane. Prin voinţa legiuitorului, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie sunt reunite două fapte incriminate distinct de Codul penal, pe de o parte furtul, iar pe de altă parte violenţa sau ameninţarea.

Furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura faptei de tâlhărie , prin care făptuitorul realizează scopul ce şi l-a propus şi anume însuşirea pe nedrept a unor bunuri mobile, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţări sau alte forme de constrângere, constituie acţiunea adiacentă, secundară, de particularizare a acţiunii principale.

Actele de violenţă, ameninţare ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra constituie doar mijloace pentru săvârşirea acţiunii de furt sau pentru păstrarea bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor furtului sau pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Atunci când violenţa sau ameninţarea a fost folosită pentru săvârşirea furtului, ori a urmat acestuia, între furt şi violenţă sau ameninţări există o strânsă legătură din punct de vedere subiectiv, ceea ce l-a determinat pe legiuitorul nostru considerarea acestor activităţi distincte din punct de vedere material drept o unitate infracţională, o unitate juridică având însă un conţinut complex. Infracţiunea complexă este definită de Codul penal în art. 41, alin. 3, astfel: „Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravată, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.

Literatura juridică defineşte infracţiunea complexă ca fiind acea infracţiune care cuprinde în conţinutul său obiectiv, esenţial sau accidental, o altă infracţiune, fie în mod natural, fie prin voinţa legiuitorului, infracţiunea complexă se numeşte şi absorbantă.

Tot în literatura juridică s-a vorbit adesea, în caracterizarea infracţiunii complexe, de alăturarea a două conţinuturi de infracţiune, cuprinzând fiecare o acţiune separată, care, îmbinându-se dau naştere unei singure infracţiuni iar ca exemplu s-a invocat, în mod constant, infracţiunea de tâlhărie, în care se îmbină acţiunea specifică conţinutului infracţiunii de furt (art. 208, Cod penal) cu cea specifică conţinutului infracţiunii de lovire sau alte violenţe (art. 180, Cod penal) ori infracţiunii de ameninţare (art. 193, Cod penal). Integrarea conţinutului celor două infracţiuni absorbite – infracţiunea de furt şi infracţiunea de lovire sau alte violenţe ori ameninţare, în infracţiunea absorbantă – infracţiunea de tâlhărie, imprimă acesteia caracterul de unitate.

Interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie infracţiunii de tâlhărie o structură unitară şi un pericol social propriu .

Legea penală incriminează, de regulă, infracţiunile ajunse în faza consumării. În anumite cazuri, însă, atunci când activitatea materială este întreruptă înainte de ducerea ei la capăt, sau, deşi activitatea materială s-a realizat în totalitate, rezultatul nu se produce datorită anumitor împrejurări independente de voinţa făptuitorului.

O astfel de situaţie în legislaţie şi literatura juridică poartă numele de tentativă şi se pedepseşte conform legii. Pentru a înţelege mai bine rolul tentativei, între formele infracţiunii este necesar a se porni de la perioadele în care se desfăşoară activitatea infracţională. Avem în vedere aici: perioada internă şi perioada externă. În ce priveşte perioada internă, aceasta este ţărmurită de momentul încolţirii ideii, pe de o parte, şi luarea hotărârii de a săvârşii infracţiunea, pe de altă parte - între acestea aflându-se deliberarea sau lupta motivelor.

Această perioadă nu are relevanţă din punct de vedere penal, deoarece nu reprezintă o manifestare a individului în sfera relaţiilor sociale. Gândul criminal nu reprezintă un pericol câtă vreme nu s-a realizat într-o faptă (cogitationis poenam nemo patitur).

Perioada externă însă, are relevanţă penală, în afara actelor de pregătire, când regula este că acestea nu se pedepsesc, şi în cadrul acesteia regăsim trei faze:

 faza actelor de pregătire;

 faza actelor de executare;

 faza urmărilor.

Faza actelor de pregătire este aceea care corespunde activităţii de pregătire a infracţiunii, aceste activităţii nefiind incriminate decât atunci când ele constituie, în sine, o infracţiune sau când sunt asimilate tentativei.

Faza executării reprezintă cea mai importantă fază în procesul infracţional şi începe în momentul în care se trece la executarea hotărârii infracţionale, adică se execută acţiuni, activităţii prin care este realizat actul de conduită interzis prevăzut de norma penală.

În faza de executare, se pot distinge momente, care capătă individualitate pe planul dreptului penal.

Astfel, este posibil ca activitatea de executare să se întrerupă, ori să fie dusă până la capăt, dar rezultatul cerut de lege pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii să nu se producă. În ce priveşte faza urmărilor, aceasta se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. O infracţiune care a ajuns în această fază este considerată completă.

Aşa cum am văzut însă, multe acţiuni infracţionale nu sunt duse până la capăt, nu ajung a fi infracţiuni consumate. Ele rămân în faza de tentativă. Astfel, în existenţa progresivă a unei activităţii infracţionale, tentativa se situează în faza actelor de executare a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos. Tentativa este definită în doctrină, ca formă a infracţiuni ce constă în punerea în executare a hotărâri de a săvârşii infracţiunea, executare ce a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul, deşi executarea a fost efectuată în întregime. Tentativa constituie deci, o formă a infracţiunii, căci întotdeauna rezultatul nu se produce, fie datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare este efectuat în întregime.

Periculozitatea tentativei poate fi dedusă din însăşi definiţia acesteia, ea constând în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De asemenea, există tentativă şi în cazul în care producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienţei mijloacelor folosite, sau defectuozităţii acestora, ori datorită împrejurării că obiectul nu se găsea în locul unde credea făptuitorul că se află.

Aşa cum rezultă din prezenta lucrare, dintre infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, tortura ridică cele mai importante probleme, întrucât se referă la drepturile inalienabile ale omului privind viaţa, integritatea fizică şi morală a persoanei.

Pe de altă parte, însăşi ideea de justiţie este pusă sub semnul întrebării din moment ce înfăptuirea ei este viciată prin utilizarea forţei şi violenţei.

În contextul în care statul român a aderat la documentele de drept internaţional care ocrotesc aceste valori, studierea din punct de vedere juridic a torturii se justifică prin necesitatea alinierii practicii judiciare româneşti, la cea europeană şi mondială, care respectă valorile democraţiei.

De aceea, în scopul redării unei imagini cât mai complete asupra subiectului analizat, pe parcursul lucrării de faţă am încercat a avea în vedere majoritatea aspectelor teoretice cu privire la subiectul analizat şi completarea acestora cu elemente din practica judiciară, astfel încât lucrarea să fie cât mai bine structurată şi pe înţelesul cititorului.

Totodată trebuie precizat că, deşi această lucrare a trecut în revistă majoritatea opiniilor specialiştilor în domeniu, nu trebuie contestat faptul că pot exista şi alte puncte de vedere, care îmbogăţesc şi vor îmbogăţi doctrina juridică privind tortura, constituind în mod firesc o bază de discuţii şi un temei pentru perfecţionarea legislaţiei care are ca obiect înfăptuirea justiţiei.

În conformitate cu prevederile art. 2671 alineat 1 din Codul penal, infracţiunea de tortură constă în “fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori a intimida sau a face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferinţe aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlul oficial sau la instigarea ori cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane”.

Fapta se sancţionează mai aspru dacă a avut vreuna din urmările arătate în art. 181 sau 182, ori a avut ca urmare moartea victimei (art. 2671 alin. 2 şi 3 C. penal) .

...

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tortură are mai multe ipostaze normative şi rezidă în acţiunea de a provoca unei persoane o durere sau suferinţe puternice, psihice ori fizice, prin acte de violenţă. Elementul material se analizează judiciar, deoarece, în această variantă fapta nu există dacă instanţa apreciază că durerile sau suferinţele nu sunt puternice.

Pot intra în această categorie chiar actele ce alcătuiesc elementul material al faptei prevăzută în art. 180 alin. 1 şi 2 C. pen., dacă instanţa apreciază ca intensitatea durerii, oricât de scurtă ar fi ea, este puternică:

 aplicarea unei pedepse victimei. Prin pedeapsă se înţelege orice sancţiune injustă, nepermisă de lege, tinzând să înfrângă voinţa victimei, sau pur şi simplu să-i provoace suferinţe fizice ori morale;

 a intimida victima înseamnă a inspira teamă, spaimă faţă de un posibil rău ce i s-ar putea face ei sau unei terţe persoane;

 exercitarea de presiuni este reprezentată de constrângerea fizică sau morală a victimei (obiect al activităţii oficiale sau o terţă persoană). Această constrângere nu trebuie să îndeplinească toate cerinţele prevăzute de art. 46 C. pen., dar, acţiunea subiectului activ trebuie să pericliteze serios, semnificativ, drepturile victimei.