EBooks - Lucrari in format electronic

Domeniul geneticii medicale este un domeniu ultrasensibil, care influenţează în esenţă specia umană prin crearea unei noi specii, perfecţionată, superioară, prin posibilitatea eliminării bolilor sau handicapurilor şi prin îmbunătăţirea caracteristicelor fizice şi intelectuale.

Având în vedere amploarea pe care a atins-o dezvoltarea tehnologiei genetice, este explicabilă multitudinea de controverse etice care planează asupra lor. Practica demonstrează că atâta timp cât nu este o reglementare legală se produc lucruri inimaginabile în folosul privat al unor grupuri de interese.

În România în acest moment era necesară adoptarea de acte normative pentru a stopa neregulile genetice şi obţinerea de venituri ilicite pentru grupurile de interese. Aspectul penal al determinărilor genetice este un punct de plecare la care în procedură de urgenţă trebuie emise noi reglementări. Problema cea mai importantă care apare este posibilitatea ca tehnologia genetică să se extindă atât de mult încât să scape de sub controlul uman.

Delapidarea, inca de la inceput, a fost menita sa ocroteasca “banii publici” de sustragerile comise de insisi cei angajati sa-i manipuleze.

Sustragerea de bunuri chiar de acela care, datorita atributiilor de serviciu, are bunuri in gestiunea sau administrarea sa, este o fapta de mare gravitate. Acela (functionarul) care savarseste o asemenea fapta pune in evidenta lipsa sa de respect fata de legea penala.

Prin savarsirea ei nu se incalca numai relatiile sociale cu caracter patrimonial, ci si cele referitoare la activitatea de serviciu. In afara de acestea, faptuitorul, savarsind fapta, nu incalca doar obligatia pe care o are fiecare persoana de a nu aduce atigere patrimoniului altuia, ci si obligatia speciala pe care o are in aceasta privinta tocmai datorita calitatii sale de functionar.

Datorita calitatii faptuitorului- acesta are in gestiunea sau administrarea sa bunurile-infractiunea poate fi mai usor savarsita si mai greu descoperita, ceea ce-i mareste gradul de pericol social.

Potrivit art. 178 din Codul penal în vigoare, varianta simplă a infracţiunii are următorul conşţinut: “uciderea din culpă a unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani”.

 În Noul Cod penal, infracţiunea de ucidere din culpă este reglementată în art. 181, în varianta normativă simplă, cu următorul conţinut: „infracţiunea constă în uciderea din culpă a unei persoane”. Uciderea din culpă este o variantă atenuată a omuciderii şi este definită ca fapta persoanei care din culpă a cauzat moartea altei persoane.

Uciderea din culpă se deosebeşte de uciderea cu intenţie, de omor, prin forma sa de vinovăţie, respectiv aici uciderea se săvârşeşte din culpă. Codul penal, în art. 178, stabileşte o reglementare amplă a uciderii din culpă, adoptând un sistem complex de incriminare şi sancţionare, care cuprinde mai multe forme ale infracţiunii:

 uciderea din culpă - forma simplă (tip);

 uciderea din culpă profesională sau specială (forma calificată);

 unele agravante ale acestor forme infracţionale.

Combaterea criminalităţii în rândul minorilor a ridicat, în cadrul legislaţiei penale, unele probleme speciale, cu totul deosebite de problemele care se pun privitor la combaterea fenomenului infracţional în rândul adulţilor. În lupta contra infracţiunilor săvârşite de minori, a trebuit să se ţină seama de faptul că în perioada de formare şi dezvoltare prin care trec, ei nu posedă acelaşi discernământ ca majorii şi că ei sunt mult mai receptivi la influenţele care se exercită asupra lor.

De asemenea, a trebuit să se ţină seama că minorii au o experienţă mai redusă de viaţă şi pot cădea mai uşor în greşeală.

Totodată, în stabilirea unui regim special de sancţionare a infractorilor minori s-a ţinut cont şi de faptul că ei pot fi mai uşor reeducaţi şi redaţi familiei şi societăţii.

Privit în evoluţia sa, sistemul de sancţiuni al minorilor infractori, în dreptul penal românesc a fost în general acelaşi ca şi în celelalte sisteme de drept din principalele state europene. În Codul Penal de la 1864, nu era reglementat un sistem specific de sancţionare pentru minorii infractori, însă pedepsele ce li se aplicau erau mai uşoare decât cele pentru majori. În Codul Penal de la 1937, s-a prevăzut un sistem mixt de sancţionare pentru infractorii minori, în sensul că acesta cuprindea atât pedepse cât şi măsuri educative.

De remarcat faptul că în acest cod, legiuitorul român stabileşte pentru prima dată principiul potrivit căruia o pedeapsă va fi aplicată unui minor infractor de către o instanţă numai atunci când aceasta va fi convinsă că o măsură cu caracter educativ ar fi neîndestulătoare.

Falsificarea de monedă a reprezentat mereu o „activitate’” atrăgătoare nu numai pentru particulari, ci şi pentru guverne. Începând cu practica iniţială a acestora de a altera propria monedă, apoi falsificarea de monede pentru state vecine în Evul Mediu (cazurile prezentate anterior în care au fost implicaţi francezii, englezii, suedezii, polonezii, italienii etc.), când se urmărea în special profitul de pe urma cetăţenilor altor state (cel mai grav caz este cel al Imperiului Otoman, unde datorită corupţiei autorităţilor, aceste tentative reuşeau relativ uşor) şi terminând cu falsificarea monedelor inamicilor, pentru subminarea economiei acestora, falsul a însoţit îndeaproape istoria monedei.

Cele mai mari falsuri, cu privire la calitate şi cantitate, au fost făcute de guverne. Au existat şi particulari care au avut “succese” importante în acest domeniu, dar în general aceste falsuri au fost de mică amploare, comparativ cu cele ale statelor, lucru normal dacă se ţine cont de mijloacele care stăteau la îndemâna statelor.

Accepţiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infracţiunii nu diferă cui mult între ele, de la o formă la alta a falsului. Unele nuanţe mai însemnate apar doar în privinţa subiectului infracţiunii şi a laturii ei obiective. Importanţa actelor scrise în toate domeniile vieţii economice, sociale şi politice este de necontestat dacă se are în vedere că ele servesc la fixarea apariţiei, modificării sau stingerii raporturilor juridice de tot felul.

Ocrotirea de către legea penală a celor mai importante valori sociale a impus incriminarea şi a acelor fapte prin se alterează adevărul şi care creează un pericol grav sau aduc o vătămare concretă intereselor de stat ori ale persoanelor fizice. Faptele de fals afectează în mod grav adevărul şi încrederea pe care trebuie să o acordăm formării şi desfăşurării relaţiilor dintre oameni. Pericolul social este cu atât mai mare, cu cât în ultima perioadă de timp, pentru realizarea falsurilor se folosesc tehnici dintre cele mai perfecţionate, bazate pe ultimele descoperiri ştiinţifice, în special pe cele din domeniul tehnicii de calcul, care fac din ce în ce mai dificilă descoperirea infracţiunilor şi a autorilor ei.

Pe de altă parte, pericolul social este amplificat şi de împrejurarea că săvârşirea lor vizează de multe ori comiterea sau ascunderea altor infracţiuni. Infracţiunile de fals pot fi definite ca acele fapte prevăzute de Codul penal, săvârşite cu vinovăţie, de natură să aducă atingere încrederii publice în entităţile (lucruri, semne sau înscrisuri) cărora li se acordă însuşirea juridică şi prin urmare, capacitatea de a servi drept probă a adevărului.

Potrivit art. 282 C. pen., sunt incriminate în varianta tip o infracţiune principală (alin. 1) şi două infracţiuni derivate, corelative (alin. 2), precum şi două forme agravate (alin. 3). Infracţiunea principală constă în falsificarea de monedă metalică., monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.

Infracţiunile derivate, corelative subzistă în situaţia când se pun în circulaţie în orice mod, valorile falsificate arătate în alineatul precedent (alin. 1, respectiv, la infracţiunea principală) sau când acestea sunt deţinute în vederea punerii lor în circulaţie (art. 282 alin. 2). Formele agravate există atunci când faptele prevăzute în alineatele precedente (alin. 1 şi 2) ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar sau când acestea au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar (art. 282 alin. 3).

Infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori (atât cea principală cât şi formele derivate, corelative) parcurge, de regulă, toate fazele de desfăşurare şi anume: pregătire, executare, consumare şi epuizare.

A falsifica, falsificare, falsuri – sunt expresii întâlnite frecvent în limbajul curent şi reprezintă concepte care desemnează o denaturare a adevărului pentru că nu se poate vorbi de falsificare sau de fals decât acolo unde este de conceput existenţa sau posibilitatea existenţei adevărului. Însă, pentru ca adevărul să poată fi alterat prin falsificare trebuie să fie concret adică să se raporteze la lucruri, la persoane, întâmplări, situaţii, drepturi, obligaţii, angajamente sau orice entitate care este susceptibilă de a genera consecinţe juridice.

Făcând parte din grupul faptelor încriminate sub denumirea generică de „infracţiuni de fals”, falsificarea de monede constituie o categorie bine individualizată şi particularizată atât sub aspectul structurii şi conţinutului juridic, cât şi a modalităţilor faptice de comitere. Ca orice altă infracţiune din grupul menţionat, falsificarea de monede aduce o gravă atingere adevărului şi încrederii ce stau la baza formării şi desfăşurării relaţiilor interumane . Infracţiunea de falsificare de monede, ca de altfel şi infracţiunile derivate din aceasta – prezintă un grad ridicat de pericol social din mai multe considerente.

Astfel, produsul infracţiunii – moneda falsificată – este de natură să surprindă şi să înşele încrederea persoanelor puse în postura de a primi o asemenea “valoare”. Mai mult, faptele de acest gen lezează grav încrederea publică faţă de monedă, existenţa în circulaţie a unor piese false conducând, invariabil, la îngreunarea şi chiar împiedicarea unei circulaţii băneşti normale, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta în plan economic, social şi politic.

Altfel spus, prin incriminarea acestei fapte profund antisociale, legea penală protejează relaţiile sociale a căror formare, dezvoltare şi desfăşurare normale implică încrederea în autenticitatea monedelor.

Ajutorul dat unui infractor reflectă o conduită ilicită şi o mentalitate necorespunzătoare de natură să compromită înfăptuirea justiţiei, o contribuţie la perpetuarea stării de pericol generai pe care îl creează săvârşirea oricărei infracţiuni.

Având acest potenţial socialmente periculos, fapta de favorizare a infractorului este incriminată şi sancţionată în dispoziţiile art. 264 Codul penal.

Astfel, favorizarea infractorului este fapta persoanei care ajută un infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

A îngreuna sau zădărnici, fie urmărirea penală ori judecata împotriva infractorului, fie executarea pedepsei de către acesta, sau a-i asigura folosul sau produsul infracţiunii, înseamnă a întreprinde o activitate care ţinteşte în mod categoric împotriva operei de înfăptuire a justiţiei.

Fapta celui ce favorizează pe infractor constituie o piedică reală în realizarea scopului legii penale: lupta împotriva infracţiunilor, cu aspectul său represiv şi preventiv.

Infracţiunea de gestiune frauduloasă se găsea în legislaţiile penale mai vechi inclusă în incriminarea abuzului de încredere, ca o modalitate a acesteia.

În vechile legislaţii penale abuzul de încredere, alături de alte infracţiuni patrimoniale, făcea parte din grupul aşa-denumit al furturilor improprii.

Mai târziu, abuzul de încredere a fost incriminat ca infracţiune distinctă faţă de infracţiunea de furt, sub variate denumiri: abuz de încredere, deturnare, însuşire pe nedrept etc. În legislaţiile penale moderne au fost apoi incriminate separat abuzul săvârşit de un detentor al bunului altuia (însuşire nedreaptă, deturnare) şi abuzul săvârşit de cel însărcinat cu administrarea unor bunuri (gestiune frauduloasă, infidelitate).

Aşadar, majoritatea legislaţiilor penale moderne au separat incriminarea faptei de gestiune frauduloasă de aceea a abuzului de încredere sancţionându-le ca infracţiuni distincte.